RDW

Castelul Peleş, expresie a fenomenului istorist de influeță germană

Cartea pe care o prezentăm, având un predominant caracter de studiu monografic, situează în centrul ei problema definirii stilistice a Castelului Peleş, a calităţii acestuia de monument relevant pentru fenomenul istorismului european. Urmăreşte, în acelaşi timp, integrarea cazului Peleş în fenomenul arhitecturii rezidenţiale de tip germanic din secolul al XIX-lea, prin precizări de terminologie aplicată edificiului (conceptele de romantism-istorism-eclectism cu subdiviziunile aferente), prin analize stilistice şi prin interpretări ale contextului arhitectural şi istoric.

În perioada în care îşi fac apariţia primele publicaţii despre Castelul Peleş (intervalul 1893-1933), trei dintre studii, cele mai ample, denumite de noi, generic, monografii istorice, sunt redactate de către istorici de artă de prestigiu (Jakob von Falke şi Alexandru Tzigara-Samurcaş fiind cei mai reputaţi dintre ei, cărora li se adaugă şi Léo Bachelin, literat cu preocupări de istoria artelor, bibliotecar al Casei Regale), dar scrise la comandă regală, sunt parţial redevabile unei perspective subiective.

Se impunea o cercetare monografică concepută din perspectiva istoriei artei şi a arhitecturii, care să acopere un spectru mai larg de probleme privind arhitectura rezidenţială din secolul al XIX-lea şi care să fructifice pentru acest studiu de caz bibliografia ultimelor decenii dedicată istorismului şi eclectismului.

Volumul este compus din şapte capitole care abordează subiectul din mai multe perspective: probleme de istoria arhitecturii şi a comenzii de arhitectură, specifice secolului al XIX-lea; probleme de aplicare a conceptelor denumind direcţii stilistice – Romantism, Istorism, Eclectism – în cazul Castelului Peleş; contextul arhitectural de referinţă pentru edificiu, respectiv aria reşedinţelor germane de factură istoristă. Capitolul Carol I connaisseur, colecţionar, comanditar de pictură ţine, mai ales, de domeniul colecţionismului şi tratează în mod evident personalitatea protagonistului din acest unghi de vedere, văzută în complementaritate cu cea a comanditarului de arhitectură. Ultima secvenţă tratează subiectul din perspectivă istorico-sociologică şi se referă la funcţiile simbolice ale castelului, strâns legate de opţiunile stilistice ale comanditarului.

Caracterele stilistice ale arhitecturii Peleşului nu au fost până în prezent dezbătute prin corelări între conceptele ce denumesc direcţiile stilistice şi analize aplicate. De aceea, am considerat că se impune utilizarea metodei analizei şi a descrierilor de arhitectură, în care folosim o terminologie precisă ţinând de aceste noţiuni cu subdiviziunile lor.

Bibliografia folosită cu precădere este cea referitoare la fenomenul istorismului, publicată în limba germană, în ultimele patru decenii. Această bibliografie tratează fenomenul istorismului de pe teritoriile imperiilor austriac şi german şi, mai concret, arhitectura rezidenţială de sorginte germană, din secolul al XIX-lea, răspândită în aria europeană prin comenzile principilor germani, domnind în afara graniţelor naţionale. Ecourile acestui fenomen arhitectural sunt la ora actuală, pe plan internaţional, în curs de cercetare.

Din parcurgerea literaturii recente despre fenomenul istorismului, în general, s-a conturat pentru noi fundalul pe care se cuvenerea inserat cazul reşedinţei regale de la Sinaia. Menţionăm astfel, selectiv, lucrările cercetătorilor Renate Wagner-Rieger şi Walter Krause, Historismus und Schlossbau, München, 1975; Dieter Dolgner, Historismus, München, 1993; Hermann Fillitz, Werner Telesko, Der Traum vom Glück. Die Kunst des Historismus in Europa, catalog expoziţie, Viena 1996 ş.a.

Bibliografia valorificată de noi include şi puncte de vedere ce aparţin studiilor elaborate de cercetători francezi (François Loyer, Claude Mignot), englezi (Shona Kallestrup), italieni (Luciano Patetta), români (Marian Constantin) etc.

Studiul Shonei Kallestrup (Art and Design in Romania 1866-1927. Local and international aspects of the search of national expression, Colorado, 2006) este probabil cea mai consistentă şi originală exegeză publicată în străinătate despre fenomenul artistic şi arhitectural românesc, iar lucrarea cercetătorului Marian Constantin (Palate şi colibe regale din România. Arhitectura şi decoraţia interioară în slujba monarhiei, Bucureşti, 2007) este prima publicaţie de istoria artei şi arhitecturii, publicată în ţară post 1989, care tratează arhitectura regală din România. Constituie o contribuţie semnificativă la studiul patronajului regal în domeniile arhitecturii şi decoraţiunilor interioare.

 

În cercetarea aspectelor, prezentate anterior, valorificăm documente inedite, identificate de noi în România, Austria şi Germania, în următoarele fonduri: Arhiva Muzeului Naţional Peleş; Arhivele Naţionale Centrale Istorice; Arhiva ebenistului Bernhard Ludwig, Viena; Arhiva princiară a familiei de Hohenzollern-Sigmaringen.

Arhiva Muzeului Peleş cuprinde planuri de arhitectură, faţade, schiţe de detalii, neaduse la lumină până la lucrarea noastră, provenind din atelierele Wilhelm von Doderer, Johannes Schulz von Straßnitzky şi Carel Liman, cei trei arhitecţi

ai edificiului.

O serie de informaţii inedite le-am descoperit în corespondenţa lui Carol I cu membrii familiei sale şi cu Ludovic al II-lea al Bavariei, aceasta din urmă inedită, fonduri păstrate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale.

Scrisori şi facturi emise de firme şi ateliere germane, vieneze, italiene care au lucrat pentru Casa Regală şi, în mod special, pentru Castelul Peleş ne-au permis reconstituirea parţială a mecanismelor de comandă regală.

Arhiva de la Viena a decoratorului Bernhard Ludwig conservă desene şi schiţe ale firmei Ludwig, elaborate pentru ultima perioadă de construcţie a castelului (1896-1914) şi un consistent fond de fotografii ale complexului regal de la Sinaia.

În Arhiva princiară de la Castelul Sigmaringen am consultat albume de fotografii, în parte inedite, care documentează prima etapă de construcţie (fotografii ale Mariei Szöllöszy), precum şi cea de-a doua etapă.

Investigaţii în literaturile de limbă germană, franceză, engleză şi italiană, cu referire la arhitectura secolului al XIX-lea, publicate în ultimele patru decenii, ne sugerează faptul că, pentru a defini fenomenul artistic specific acestui veac, majoritatea istoricilor de artă şi ai arhitecturii operează cu precădere cu termenii Istorism şi Eclectism şi mai puţin cu cel de Romantism. Termenul de Istorism este cercetat şi folosit prioritar în sfera lumii germane (cel puţin până către mijlocul anilor 1980, perioadă când apare şi în alte literaturi). Termenul de Eclectism este utilizat, în general, de către specialiştii francezi, englezi şi italieni.

Am considerat necesar să clarificăm în ce măsură termenul de Istorism (Historismus / în germană; Historicisme – în franceză; Historicism – în engleză) poate să aibă semnificaţii distincte prin nuanţe pentru cercetătorii de limbă germană, franceză, engleză.

Omologarea termenului ştiinţific de Historismus pentru domeniul istoriei artei are loc în cadrul simpozionului Historismus und bildende Künst (München, 1963), pentru ca ulterior consacrarea aceleiaşi noţiuni privitoare la fenomenul arhitecturii central-europene să aibă loc la simpozionul Historismus und Schlossbau (München, 1975), organizat de Renate Wagner-Rieger şi de Walter Krause. Renate Wagner-Rieger, personalitate-cheie a reevaluării Istorismului în zilele noastre, stabileşte o cronologie a Istorismului în trei secvenţe, care are rolul de a limpezi evoluţia acestui fenomen în Europa Centrală: Istorismul romantic (c. 1750-1800); Istorismul sever (c. 1800-1848); Istorismul târziu (c. 1848-post 1900).

Punctul de vedere al istoricului de artă german Peter Feist (1991), care confruntă cele două noţiuni, Istorism şi Eclectism, decelează două tendinţe în cadrul Istorismului: Istorismul monostilistic şi Istorismul eclectic, cel monostilistic fiind opus

Ecle­ctismului. Binomul lui Feist – Istorism monostilistic şi Istorism eclectic – acoperă aproape fără divergenţă terminologia istoricului de arhitectură Claude Mignot (1983), binomul referitor la Eclectism: Eclectism tipologic şi Eclectism sintetic. Am ales să aplicăm pentru lectura cazului Peleş conceptele teoretice elaborate de Peter Feist.

În cadrul problematicii de arhitectură, un aspect pe care ne-am propus să-l aprofundăm a fost determinarea contribuţiei comanditarului şi delimitarea ei de cea a arhitecţilor, identificarea mecanismelor comenzii regale adresate profesioniştilor în domeniu, specifice secolului al XIX-lea.

Capitolul 4 cuprinde şi profilurile celor trei arhitecţi principali ai castelului: Wilhelm von Doderer (1825-1900), Johannes Schulz von Straßnitzky (1844-1923) şi Carel Liman (1845-1929). Având în vedere că arhitectul Johannes Schulz nu beneficia de un studiu monografic, iar contribuţia sa la construcţia Castelului Peleş era parţial cunoscută, ne-am propus să o identificăm, diferenţiind-o de cea a predecesorului său, Wilhelm von Doderer.

În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă, am reuşit să stabilim partea sa de contribuţie, atât ceea ce s-a construit şi păstrat (opera de inginerie –

fundaţiile etc.), cât şi proiectele desenate (faţade, planuri, secţiuni), nerealizate, în bună parte inedite până acum.

Din analiza acestor contribuţii şi prin identificarea implicării decizionale a regelui s-a conturat cu claritate rolul său decisiv în comandă, în opţiunile stilistice prezente în arhitectura castelului, evoluţia gustului său de la istorismul monostilistic al

primei etape, la cel pluralist din cea de-a doua. Conectarea comanditarului la teoriile contemporane privind arhitectura şi decoraţia interioară din epocă a determinat, cu siguranţă, dincolo de necesităţile de amplificare a spaţiilor pentru reprezentare şi de bună funcţionare a ansamblului, evoluţia opţiunilor lui Carol I către un evantai stilistic bogat, din care nu lipsesc nici accentele Sezession.

Principele Carol I considera lumea germană un factor civilizator. Alegerea de către ctitor a stilului neorenaşterii germane pentru Castelul Peleş

(apre­ciat ca stil naţional în epoca proclamării Imperiului german), capătă, dincolo de aspectul de gust artistic, semnificaţia unui program politic. Un model stilistic cu valoare recunoscută la nivel european este oferit de Carol I societăţii româneşti.

Trăsăturile definitorii ale neorenaşterii germane în arhitectură se regăsesc la Castelul Peleş: varietatea volumetriei şi a formelor, tipologia pitorească a siluetei monumentului, flexibilitatea planului cu o dezvoltare organică, adaptabil tuturor tipurilor de funcţiuni, componenta Fachwerk, arhitectura spectaculoasă a acoperişurilor ş.a.

 

Devenirea monumentului prin opţiunile succesive privind volumetria şi plastica faţadelor poate fi citită şi interpretată prin analiza comparativă a celor două etape, datorate arhitecţilor Wilhelm von Doderer – Johannes Schulz (etapa I) şi Johannes Schulz – Carel Liman (etapa II). Acest demers analitic, comparativ, reprezintă una dintre contribuţiile prezentului volum la reconstituirea fazelor configurării edificiului, la punerea în evidenţă a aspectelor stilistice şi compoziţionale definitorii pentru istorism, la identificarea punctuală a lexicului specific, utilizat de arhitecţi şi comanditar.

 

În prima fază (1883), dominanta majoră stilistică

la exterior şi la interior este dată de neorenaşte-rea germană, singura excepţie fiind la interior, două încăperi decorate diferit (stilurile neootoman şi neorococo). Interpretând în cheie germană

de lec­tură fenomenul istorist şi adoptând, după cum am precizat anterior, terminologia lui Peter Feist, înscriem edificiul din prima etapă Istorismului mo­nostilistic.

În faza a doua (1890-1914), intervenţii funda-mentale întreprinse asupra volumelor, faţadelor şi interi­oarelor edificiului au îmbogăţit evantaiul stilistic existent anterior, adoptându-se pluralismul stilistic, respectiv Istorismul eclectic.

În volum conturăm contextul mai larg, arhitec-tural, al reşedinţelor istoriste de tip aulic, în care se situează ctitoria din România a lui Carol de Hohenzollern. Cazul reşedinţei de la Sinaia se cuvine raportat la secvenţa germanică a acestei arhitecturi, atât la edificii ridicate în arie germană, cât şi la cele situate în alte state, unde comanditarii erau tot principi germani.

Contribuţia noastră constă în identificarea unor similitudini de concepţie între demersurile de ctitor ale regelui şi cele ale omologilor şi contemporanilor săi, principi germani, comanditari de castele. Restructurarea vechilor reşedinţe familiale (medievale şi renascentiste), recupe-rarea ruinelor istorice spre a fi înglobate în

edificii noi, de tip romantic, s-au impus în secolul al XIX-lea drept curent de răspândire europeană, ai cărui protagonişti au fost monarhi, principi, burghezia bogată.

Léo Bachelin, bibliotecarul regal, aprecia că reşedinţa regală de la Sinaia (cea din prima etapă, 1883) nu îşi găseşte termeni de comparaţie cu vechile palate regale şi imperiale (Louvre, Versailles, Sanssouci/Potsdam, Schönbrunn etc.), ci, mai degrabă, cu edificii contemporane, precum castelele Miramare, Babelsberg, Neuschwanstein sau Livadia.

Dintre ele am ales să analizăm cu deosebire două exemple de castele relevante în comparaţia cu reşedinţa de la Sinaia: Neuschwanstein (Bavaria, 1869-1886) şi Miramare (Austro-Ungaria, Trieste,

1852-1871). Selecţia noastră cuprinde însă şi cas­telele Sigmaringen, Hohenzollern, Stolzenfels, Babelsberg – proprietăţi ale familiei de Hohen­zollern, precum şi reşedinţele Pena (Portugalia) şi Euxinograd (Bulgaria).

O zonă esenţială a cercetării noastre, complementară cu cea dedicată comenzii de arhitectură şi deschizând o perspectivă îmbogăţită, a vizat personalitatea colecţionarului de artă veche şi a comanditarului de cópii după vechii maeştri. Achiziţionând picturi de vechi maeştri şi comandând altele noi după lucrări celebre, Regele Carol I şi-a creat, conform unei politici culturale specifice secolului al XIX-lea, o pinacotecă privată ce cu­prindea atât galeria de „tablouri vechi”, cât şi galeria de cópii.

Ne-am propus să completăm imaginea colecţionarului de tablouri vechi, conturată în bibliografia de până acum (vezi în special textul lui Theodor Enescu, 1994), prin focalizări precise asupra precedentelor mai puţin cunoscute în detalii şi necântărite ca semnificaţie: educaţia artistică, exemplul familial referitor la colecţionism şi la fondarea de muzee. Ne-am propus, de asemenea, să reconstituim imaginea colecţionarului deţinător al unui ansamblu de colecţii variate în castelul-muzeu (pictură, arte decorative, arme, numismatică), ca şi cea a curatorului şi conservatorului.

Problematica copiei ne-a preocupat în ideea unei posibile definiri a gustului estetic al regelui, a reperelor sale artistice, a concepţiei sale de coloratură romantică şi eclectică, tipică pentru colecţionismul secolului al XIX–lea. Operată de rege însuşi, selecţia operelor ce urmau a fi copiate reflecta, în mod evident, preferinţele tematice ale regelui, reperele sale stilistice din istoria picturii (şcolile veneţiană, flamandă, germană, franceză), conservate în câteva dintre cele mai importante muzee ale Europei.

Dincolo de aspectul educativ, în concepţia lui

Carol I, edificiul şi colecţiile adăpostite în interior trebuiau să devină implicit instrumente politice, expresia imaginii României în Europa. Colecţiile contribuiau la creşterea aurei reşedinţei regale, suveranul apreciind acest ansamblu – clădirea şi colecţiile – drept operă de artă totală / Gesamtkunstwerk.

Atent la ceea ce au făcut alţi principi, în alte zone europene (în plin Romantism sau în perioade apropiate cronologic de fenomenul Peleş), Carol I a ales în mod voit pentru ctitoria sa un teren neconstruit ce devenea locul simbolic al întemeierii monarhiei române. Resuscitând o tradiţie medievală legată de castele, Regina Elisabeta a completat demersul întemeietorului de dinastie, prin prelucrarea şi imaginarea unor legende legate de situl pe care se construia reşedinţa (volumele Poveştile Peleşului şi În robia Peleşului).

Monumentul a fost gândit de la început de comanditarul ce îndeplinea cu luciditate un act de întemeiere, drept „castel regesc”, leagăn al dinastiei, loc de decizie politică, asociat cu simbolistica cuceririi Independenţei de stat. Castelul Peleş, nu palatul din Bucureşti, este învestit de rege cu semnificaţia fondării României independente şi moderne.

În paralel cu intervenţia arhitecturală şi artistică, regalul comanditar desfăşoară în mod programatic, în relaţie cu ctitoria sa, un ansamblu de demersuri simbolice, cutume de sorginte medievală, cu valoare aproape rituală, îmbrăcând un caracter public şi festiv, pe care din perspectivă contemporană le putem defini drept istoriste.

Concepţia grafică a cărţii aparţine arhitectului designer Octavian Carabela, iar fotografiile se datorează arhitectului Andrei Mărgulescu.

Castelul Peleş expresie a fenomenului istorist de influenţă germană

autor Ruxanda Beldiman, Simetria 2011

304 pagini, Format [cm] 22 x 29,7 cm

Limba română, rezumat în limbile engleză, germană şi franceză, full color

Bibliografie, index, ISBN 978-973-1872-22-3

Cartea a apărut cu sprijinul Uniunii Arhitecţilor din România – UAR, cu fonduri din taxa pentru Timbrul Arhitecturii; cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România – OAR, cu fonduri din taxa pentru Timbrul Arhitecturii; de asemenea și cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional şi al Lafarge.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog