RDW

mânadelucru

» Dorin Ștefan Adam / Mădălina Iftimi / Artenian Soldea

Simina Dron: Ce înseamnă Mânadelucru?

Dorin Ștefan Adam: Numele Mânadelucru a apărut mai târziu decât echipa propriu-zisă. Niciodată, în firmă, nu am fost mai mult de cinci oameni. Un birou foarte mic, poate nu foarte atipic prin numărul mic pentru ceea ce se întâmplă în birourile de arhitectură din România. Cred că doar la scară mică poţi să faci ceva deoarece, de îndată ce numărul angajaţilor creşte, cred că se instituţionalizează foarte mult lucrurile şi regulile după care ar funcţiona. Devine o societate comercială cu manageri, cu pronunţat caracter economic, în care activitatea trebuie să crească constant ca să rămâi în piaţă şi cred că e un risc mai ridicat ca arhitectura să devină doar o afacere. Suntem un birou mic, mai bun sau mai prost, dar cu mult entuziasm şi facem toate cu destul de mult efort.

Numele Mânadelucru… De îndată ce am terminat facultatea, am deschis o firmă cu dorinţa de a practica, de a avea un „certificat de naştere” şi de a pune ștampile pe planșe. Prima firmă a avut un nume total neinspirat – Arhitectonic. A doua era Mânadelucru, venită în contextul în care Mădă voia, cu nişte prietene, să facă o afacere cu obiecte de scară mică, serie scurtă şi confecţionate de ele.

Maria Mădălina Iftimi: Am făcut o mică afacere şi am vândut perdele, perne, făcute cu materiale cumpărate pe banii părinţilor, second-hand, și confecționate cu maşina de cusut a mamelor prietenelor. Era absolut neprofitabilă.

D.Ș.A.: Era un atelier de producţie, meşterind ceva. Din foarte mici bucăţi. Până la urmă şi arhitecura este despre micile bucăţi puse împreună.

Revenind la nume, a treia firmă – Humaniac – avea un nume foarte apropiat de cel al unui magazin de pantofi (Humanic) văzut în Viena şi pe care de fiecare dată îl pronunţam greşit, dar îmi plăcea rezonanţa lui.

Toate firmele erau pe considerentul impozitului pe venit, adică o cifră de afaceri de 100.000 euro. Părea un fel de viitor prognozabil profitabil. Dar două dintre firme deja le-am închis. Deci a fost o prognoză de scurtă durată.

A rămas Mânadelucru pe care am luat-o tot mai în serios, pentru că la început totul plecase cumva mai în joacă, sub impulsul unei dorinţe de proaspăt absolvent.

Prima intrare pe piaţa de arhitectură a venit la terminarea studiilor.

Am lucrat cu Dan Marin şi Zeno Bogdănescu, după care m-am desprins, de unul singur. Primele case au fost făcute cu toată neştiinţa, cu toate dubiile şi cu totală nesiguranţă, dar cu foarte multă încredere din partea clienţilor, câştigată prin determinare.

Lucrurile deveneau cumva mai vizibile şi poate că seriozitatea aplecăriii faţă de un proiect şi a responsabilităţii interioare trebuie să capete cumva un sens, o maturitate.

Revenind la oamenii din birou, astăzi suntem trei arhitecţi: Maria M.M.I., Artemian Şoldea şi D.Ș.A. Din vechea gardă, doar eu cu Mădă mai suntem în noua formulă restrânsă. Mădă, între timp, a absolvit facultatea. Cumva cu ea lucram din timpul studiilor ei. Am fost asistent la grupa ei şi aşa ne-am cunoscut, iar lucrurile au crescut de la zero.

S.D.: Aveţi vreo lucrare sau vreun client abandonat?

D.Ș.A.: Nu îmi aduc aminte. Sunt foarte încăpăţânat, iar de multe ori mă enervez şi vociferez mai mult decât să ajung să pun în practică deciizile luate la supărare şi să fie ferme şi irevocabile. În orice situaţie caut mereu un sens. Greu abandonez sau „arunc din barcă” pe cineva (chiar dacă asta unora li se pare că o fac). Mi s-a întâmplat să fiu acuzat de un pragmatism inexplicabil printr-o distanţare faţă de cineva, dar nu mă caracterizează.

M.M.I.: Şi la şcoală, când mai povesteai despre un proiect, explicai în etape, iar acum, când stăm cu toţi la birou şi ne gândim cum să facem, spui direct: gata, facem aşa.

D.Ș.A.: Da, e şi o pierdere de răbdare.

S.D.: Sau un câştig de experienţă.

D.Ș.A.: Nu întotdeauna. Fiindcă nu ne arogam niciodată un câştig de experienţă, deşi am văzut că experienţa vine dacă munceşti şi, implicit, faci greşeli. Experienţa se câştigă prin greşeli, dar şi prin lucruri bune. Mi-e greu să cred că facem lucruri bune. Nu ştiu de ce oamenii vorbesc de bine sau de rău.

De ce o critică e favorabilă sau defavorabilă? În orice caz, aş aprecia critica. În acest sens cred că toate anualele şi bienalele de arhitectură înseamnă o critică şi mă bucur că sunt din ce în ce mai multe, şi asta înseamnă o seriozitate şi o responsabilitate. Dar nu o responsabilitate artificială în genul: care e moda? Care e juriul? Cum să faci ca să câştigi?

Ne raportăm la fiecare casă ca la un lucru nou, ca şi cum nu am şti nimic. Fiecare casă, deşi am greşit la multe altele până atunci, e ca emoţia unui nou-născut, doar că graba de care vorbea şi Mădă strică mult.

M.M.I.: Eu mi-am pus pe monitor un post-it cu „Nu mă grăbesc!”.

D.Ș.A.: Eu vin în birou şi îi grăbesc pe ceilalţi. Graba, da, este o problemă. Şi am mai observat încă ceva: clienţii vor să fii lângă ei cât mai mult timp şi la un moment dat intră cu totul în viaţa ta, şi asta poate fi foarte obositor.

S.D.: Dacă îţi devin cumva prieteni, atunci lucrurile sunt cu mult mai dificile, mai ales că am trecut prin experienţa asta.

D.Ș.A.: Nu aş zice prieten, ci mai degrabă apropiat şi atunci te simţi dator, şi eşti parte din viața lui, şi pierzi o libertate pe care trebuie să o ai. Trebuie să îţi păstrezi o minimă libertate de gândire, de luare a deciziilor, justificate profesional. Adesea clienţii ne-au crezut în virtutea determinării noastre, a credibilităţii care o aveau direct faţă de noi ca persoane, înainte de a se convinge până la capăt de capacităţile profesionale. Clienţii au venit de fiecare dată prin recomandările altor persoane cu care am avut un contact sau pentru care am proiectat câte ceva, deci după o experienţă faţă în faţă.

M.M.I.: Dar asta poate fi o ocazie să experimentezi, deoarece clienţii nu au cultura necesară să îşi structureze părerile. Şi atunci îţi permiţi să testezi, să faci un exerciţiu.

Citiți textul integral în nr 1/2012 al revistei Arhitectura.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog