alege_allplan

Le Corbusier 50 „Mesures de l’homme”: o retrospectivă sub semnul Modulor-ului

Le Corbusier, Capela Notre-Dame-du-Haut, Ronchamp, 1955, machetă ipsos, 36 x 61 x 56 cm, © Centre Pompidou / Dist. RMN-GP / J. Faujour © ADAGP, Paris 2015

Le Corbusier, Capela Notre-Dame-du-Haut, Ronchamp, 1955, machetă ipsos, 36 x 61 x 56 cm, © Centre Pompidou / Dist. RMN-GP / J. Faujour © ADAGP, Paris 2015

Actul de geneză a celei mai mari colecții de arhitectură din lume a avut loc în 1956, când macheta Capelei Notre-Dame-du-Haut de Ronchamp, înscrisă în inventar drept o sculptură, a intrat în colecția Muzeului Național de Artă Modernă din Paris. Între 29 aprilie și 3 august, aceasta este expusă publicului – împreună cu alte aproape 300 de picturi, desene, machete, publicații, piese de mobilier și filme – în cadrul unei expoziții la Centrul Pompidou – comemorând 50 de ani de la dispariția autorului său, scriitorul, artistul, arhitectul și urbanistul Le Corbusier. Această importantă retrospectivă este evenimentul principal din programul Fundației Le Corbusier pentru anul 2015, la care se adaugă alte 28 de expoziții și tot atâtea conferințe, ceremonii și publicații. Un adevărat „Le CorbusYear” dacă este să parafrazăm sintagma consacrată la Varșovia de către Fundația Centrum Architektury, care i-a dedicat anul 2012 arhitectului. În articolul său din revista „Secolul 21”¹, Mariana Celac preia termenul pentru a denumi ceva ce a devenit deja un fenomen: anii aniversărilor acestuia sunt întotdeauna marcați de o profuziune de evenimente. Deja din 1987, cu ocazia centenarului nașterii sale, un prim val de expoziții a avut loc în întreaga Europă de Vest, în Brazilia și în Statele Unite. Centrul Pompidou a găzduit o expoziție retrospectivă intitulată „L’aventure Le Corbusier, 1887-1965”, curatori fiind François Burkhardt, directorul Centrului de Creație Industrială, împreună cu istoricul și arhitectul Bruno Reichlin, în scenografia lui Vittorio Gregotti. Cel de-al doilea val a început în 2011, la un secol de la călătoria inițiatică a arhitectului în sud-estul european pentru a culmina în acest an, tot la Paris. De data aceasta, Le Corbusier este prezentat capitalei franceze de către Frédéric Migayrou și Olivier Cinqualbre.

Spre diferență de ediția din 1987, această expoziție nu este o monografie completă. Intitulată „Mesures de l’homme” (Măsurile omului), aceasta investighează concepția arhitecturală a unei părți considerabile, dar nu exhaustive, a operei lui Le Corbusier prin prisma Modulor-ului, celebra siluetă de 1,83 m înălțime a corpului uman, cea care a marcat generații întregi de arhitecți moderni. La Trienala de la Milano în 1951, Le Corbusier prezintă Modulor-ul drept o simplă unealtă de măsurători lineare și optice, pe care o compară cu partiturile muzicale² și îi conferă aceleași calități de îmbunătățire a vieții umane precum domeniul aviației³. Dar în ciuda acestei simplificări, curatorii expoziției încearcă să scoată la iveală faptul că este vorba despre mult mai mult decât un simplu sistem metric normativ abstract. Sintagma provine din contracția termenilor de „modul” și „secțiune de aur” (section d’or), subliniind referința directă la arhitectura antică, în special cea a Parthenonului, pe care arhitectul îl vizitase în 1911, în timpul călătoriei sale în Orient. Această unitate, dezvoltată direct proporțional cu măsurile corpului uman, îi dezvăluie lui Le Corbusier modul în care „arhitectura este percepută drept un volum matematizat conform legilor unei armonii fiziologice”4. Se face astfel simțită și influența celor cinci luni petrecute în atelierul lui Peter Behrens între 1910-1911, când a fost expus mișcării „Lebensreform” (reforma vieții), aflate în căutarea armoniei, bazate pe teoriile psiho-fizice ale filosofului Gustav Fechner și cele ale psihologului Wilhelm Wundt. Prin intermediul Modulor-ului, Le Corbusier formalizează astfel o „estetică ştiinţifică” modernă, un sistem de proporții ce permite organizarea armonioasă a tuturor construcțiilor spaţiale având ca bază percepția corpului uman.

Aproape 50 de desene și de obiecte sunt consacrate în interiorul expoziției exclusiv Modulor-ului, iar scenografia preia și ea proporțiile prescrise de acesta. Restul parcursului schițează etapele cercetărilor care preced această noțiune, acordând o importanță particulară traseelor utilizate în concepția caselor individuale și a atelierelor de artiști realizate în anii ‘20-‘30. În aceste proiecte se poate deja întrezări căutarea unui alt mod de a locui, o cercetare ce se va cristaliza mai târziu în marile sale proiecte de locuințe colective, precum Unité d’habitation din Marsilia. Concomitent, este prezentat și un număr important de opere de artă plastică, deseori devaluate în comparație cu producția arhitecturală a lui Le Corbusier. Publicul are astfel posibilitatea de a urmări o amplă evoluție artistică pe parcursul unei jumătăți de secol: de la motivele decorative schițate în Germania în primul deceniu al mileniului, la picturile geometrizate care reflectă teoriile puriste dezvoltate împreună cu Amédée Ozenfant, la perioada figurativă a anilor ’30, când corpul feminin este subiectul principal al lucrărilor sale, ducând mai apoi înspre anii „acustici”, un deceniu mai târziu. Fără această privire de ansamblu, formele organice ale Capelei Notre-Dame-du-Haut din Ronchamp sunt greu de ratașat unui arhitect cu o reputată afinitate pentru mașinism și producția de serie. Ansamblul este completat de o profuziune documentară ce stă mărturie prolificei sale cariere de teoretician, dar și de un număr important de prototipuri de mobilier.

Parcursul propus se încheie cu o sinteză a gândirii lui Le Corbusier asupra spațiului minim și minimal dezvoltat în jurul fiziologiei corporale: cabana de 16 mp construită de către acesta în Roquebrune-Cap-Martin (1949), pe o stâncă aflată pe malul mării. În „celula de locuit” din lemn (Cabanon), arhitectul era aproape nud, asemenea instantaneului aflat la ieșirea din expoziție, înfățisându-l pe Le Corbusier pictând o frescă murală la vila lui Jean Badovici5 din Vézelay (1936). La mică depărtare, în dimineața zilei de 27 august 1965, acesta se îneca în Marea Mediterană.

În ciuda celor trei ani de cercetare pentru realizarea acestui eveniment și a nenumăratelor piese rare sau prezentate în premieră, expoziția nu a fost ferită de polemici. Încă de dinaintea inaugurării acesteia, o ofensivă mediatică a fost demarată în urma publicării cvasi-concomitente cu expoziția a trei cărți care îl califică pe Le Corbusier drept colaborator și susținător al guvernului de la Vichy, fascist, nazist sau antisemit. Este vorba despre lucrările lui François Chaslin6, „Un Corbusier” (12 martie 2015); Marc Perelman7, „Le Corbusier: Une froide vision du monde” (28 martie 2015); Xavier de Jarcy8, „Le Corbusier, un fascisme français” (8 aprilie 2015). În plus, curatorii expoziției au fost acuzați de a fi încercat să aseptizeze în mod deliberat viziunea publicului în legătură cu figura emblematicului arhitect, evitând cu desăvârșire subiectul. Motivul unei astfel de alegeri ar fi fost dorința de a nu intra într-o relație conflictuală cu Fundația Le Corbusier, actor-cheie în realizarea acestui eveniment. Într-adevăr, prima jumătate a anilor ’40 sunt reprezentați în cadrul expoziției doar de către sala „perioadei acustice”, în care sunt prezentate lucrări de artă plastică de factură organică, ce se vor traduce în arhitectură câțiva ani mai târziu, odată cu realizarea Capelei Notre-Dame-du-Haut din Ronchamp (1950-1955). Pentru a răspunde acestei polemici, Frédéric Migayrou a subliniat în timpul conferinței de presă faptul că adevărata monografie a lui Le Corbusier la Centrul Pompidou a avut loc în 1987, moment în care toate aspectele vieții sale au fost prezentate publicului, inclusiv relațiile acestuia cu guvernul de la Vichy. De această dată, expoziția are o altă vocație, neîncercând a fi exhaustivă față de opera arhitectului, mărturie stând, de altfel, prezentarea extrem de sumară a proiectelor acestuia din Chandigarh. Selecția proiectelor incluse ține de pertinența lor la analiza făcută de curatori asupra operei arhitectului, prin prisma percepției spațiale psihofizice și a rădăcinilor sale de sorginte în special germană. Astfel, aspectele politice ale carierei lui Le Corbusier nu se înscriu în direcțiile de cercetare asumate de echipa curatorială în urmă cu trei ani. De asemenea, documentele „incriminatoare” pe care se bazează noile publicații provin, în mare parte, din corespondența privată a arhitectului, corespondență ce a fost făcută publică chiar de către fundația ce îi poartă numele. Totuși, în urma acestor dezbateri, Centrul Pompidou și Fundația Le Corbusier au anunțat organizarea, în anul 2016, a unui colocviu ştiinţific care să analizeze istoria instituțională, economică, socială și politică a scenei arhitecturale franceze în anii ’30 și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, temă ce nu a făcut până în prezent obiectul unei analize academice complete.

NOTE:

1 Intitulat „«Et de plus, ça sentait partout les lys, obstinément…» Charles-Edouard Jeanneret la București în 1911”, articolul Marianei Celac este dedicat mențiunilor făcute de către Le Corbusier în carnetele sale de note, între 16-22 iunie 1911, timp în care a vizitat Bucureștiul, Câmpina și Sinaia, în cadrul călătoriei sale în Orient. „Secolul 21”, nr. 1-6, 2014, p. 280-297.

2 Paralelele făcute de către Le Corbusier între arhitectură și muzică își au cel mai probabil originea în influența fratelui său, Albert Jeanneret, violonist și compozitor, discipol al lui Émile Jaques-Dalcroze la Hellerau din 1909 până la începutul Primului Război Mondial. În acest timp, el a studiat euritmia, un mod de abordare a muzicii care ține cont de percepția sa fizică.

3 Le Corbusier, „Conférence de Milan”, Fondation Le Corbusier, Paris, 1951, p. 1. Pentru Modulor (1943) vezi Le Corbusier, Le Modulor, essai sur une mesure harmonique à l’échelle humaine, applicable universellement à l’architecture et à la mécanique, Éditions de l’Architecture d’Aujourd’hui, coll. Ascoral, Paris, 1949.

4 Frédéric Migayrou, „Les yeux dans les yeux: architecture et mathesis, în Frédéric Migayrou, Olivier Cinqualbre” (eds.), Le Corbusier. Mesures de l’homme, Centre Pompidou, Paris, 2015, p. 20.

5 Arhitect și critic de arhitectură de origine română, editor între 1923-1932 al importantei reviste de avangardă arhitecturală „L’ Architecture Vivante”.

6 Arhitect și critic de arhitectură francez. Câteva din funcțiile ocupate în trecut sunt cea de director al Departamentului de expoziții al IFA (Institute Français de l’Architecture), între 1980-1987, redactor-șef al revistei „L’Architecture d’Aujourd’hui” (1987-1994) și al „Cahiers de la recherche architecturale”, redactor-șef adjunct al revistei „Techniques et Architecture”.

7 Arhitect, doctor în filosofie, cercetător și profesor la Universitatea Paris 10-Nanterre.

8 Jurnalist al revistei „Télérama”.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog