RDW

Consacrarea fracturii – Momentul 1952

Luptând pentru pace, pictură de Jules Perahim, 1950 (preluare din lucrarea lui Sorin Vasilescu, Arhitectura Rusiei staliniste, Bucureşti: Editura Fundaţiei Arhitext Design, 2014)

După instaurarea statului totalitar comunist, odată cu procesul de etatizare şi dirijare centralizată a economiei1, va începe şi transformarea profundă a activităţilor de arhitectură şi urbanism. După modelul sovietic, acestea vor fi subordonate scopurilor politice şi economice ale noii puteri, care se vor materializa printr-o serie complexă de acţiuni aplicate cu brutalitate şi consecvenţă, constând în linii mari din:

– ideologizarea creaţiei şi a învăţământului de arhitectură prin impunerea realismului socialist;

– suprimarea statutului de liber-profesionist al arhitecţilor şi înregimentarea lor în marile institute de proiectare, pierzându-se independenţa profesiei de arhitect, pentru care, într-o primă etapă, s-a desfiinţat Societatea Arhitecţilor Români şi Colegiul Arhitecţilor;

– instituirea unui cadru strict centralizat de organizare şi dirijare a practicii de arhitectură şi urbanism;

– impunerea de directive şi norme din ce în ce mai rigide, care vor tinde să fie temele unice pentru conceperea construcţiilor, reflectând exclusiv priorităţile economice şi sociale ale statului comunist.

Politica statului comunist în domeniul arhitecturii şi urbanismului, a cărei definire a început în forţă din 1948-1949, va fi consacrată prin adoptarea, la 13 noiembrie 1952, a trei hotărâri ale CC al PMR şi ale Consiliului de Miniştri2, referitoare la:

1 – Construcţia şi reconstrucţia oraşelor şi organizarea activităţii din domeniul arhitecturii;

2 – Planul general de reconstrucţie socialistă a oraşului Bucureşti3;

3 – Construirea metroului din orașul Bucureşti4.

Chiar dacă aveau şi o componentă politică importantă, cu evident scop propagandistic, mai ales prima hotărâre, aplicată sub forma HCM nr. 2447 din 13 noiembrie 1952, a cuprins decizii care au avut consecinţe pe termen lung în practicarea arhitecturii şi urbanismului în România.

Arhitecţi pe şantierele socialismului – Combinatul siderurgic Hunedoara, 1952 (din albumul Arhitectura în RPR, ESPLA, 1952)

Principala măsură instituţională stabilită în noiembrie 1952 a fost cea de înfiinţare a unui minister al arhitecturii – Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii – CSAC5 (din 1959, Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare – CSCAS)6. Format prin reorganizarea Comitetului de Stat pentru Construcţii înfiinţat după 1948, CSAC era subordonat direct Consiliului de Miniştri, iar preşedintele său avea rang de ministru. Prin atribuţiile sale extrem de mari, CSAC trebuia să asigure „… controlul şi conducerea de către stat a activităţii diferitelor organizaţii şi instituţii, indiferent de subordonarea lor departamentală, în domeniul arhitecturii, proiectării şi construirii de oraşe şi de alte construcţii…“, respectiv de dirijare într-o formă strict centralizată a întregii creaţii de arhitectură, inclusiv a învăţământului superior şi mediu de specialitate.

CSAC avea responsabilitatea avizării „…tuturor proiectelor de sistematizare, construcţie şi reconstrucţie a oraşelor, cât şi a proiectelor şi devizelor pentru clădirile publice, comunale şi de locuit…“. Totodată, CSAC răspundea de elaborarea şi aplicarea proiectelor-tip, normativelor, prescripţiilor şi standardelor tehnice în domeniul arhitecturii, sistematizării localităţilor, construcţiilor şi materialelor de construcţii, inclusiv a normelor de tarifare a proiectării şi a celor privind întocmirea devizelor pentru construcţii şi asigura evidenţa, utilizarea şi repartizarea cadrelor de specialitate din domeniul arhitecturii. Noului organism îi era subordonată şi activitatea de protecţie şi restaurare a monumentelor istorice şi de arhitectură7.

De asemenea, CSAC trebuia să organizeze concursuri de specialitate, expoziţii şi muzee de arhitectură, la care se adăuga asigurarea activităţii de documentare tehnică în domeniul arhitecturii, urbanismului şi construcţiilor. În această direcţie, un rol important l-a avut Centrul de Documentare pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare – CDCAS. Chiar dacă constituia şi o formă de control a informaţiilor din domeniu, mai ales în anii ’60, CDCAS, prin fondul mare de cărţi şi, în special, de reviste străine pe care îl deţinea, a facilitat specialiştilor cunoaşterea tendinţelor internaţionale din arhitectură.

Tot prin hotărârea din noiembrie 1952 se mai stabileau, printre altele:

– instituirea funcţiei de arhitect-şef8 şi înfiinţarea de secţii (direcţie, în cazul Bucureştiului) de arhitectură şi sistematizare în cadrul administraţiei locale, coordonate profesional de CSAC;

– înfiinţarea Institutului Proiect Bucureşti – IPB (subordonat administraţiei locale a oraşului9) şi a Institutului pentru Proiectarea Oraşelor şi Construcţiilor Publice şi de Locuit – ISPROR (reorganizat în repetate rânduri sub denumirile de ICSOR, ISCAS, ISART sau ISLGC), aflat în subordinea directă a CSAC, după 1973 depinzând de CPCP, cu un rol important în directivarea proiectării de arhitectură şi, mai ales, a sistematizării localităţilor;

– transformarea Facultăţii de Arhitectură în Institutul de Arhitectură, aceasta fiind desprinsă din Institutul de Construcţii Bucureşti;

– înfiinţarea, în cadrul Academiei RPR, a Institutului Științific de Arhitectură (cu toate insistenţele UA din RPR, Academia s-a opus tacit acestei inițiative, la care, până la urmă, s-a renunţat).

Albumul Arhitectura în RPR, coordonator arh. Pompiliu Macovei, ESPLA, 1952 (colecţia Alexandru Panaitescu)

Decizii având consecințe importante pentru arhitecți şi profesia de arhitect, unele cu efecte până astăzi, chiar dacă în forme profund restructurate, au fost cele din articolul VII din prima hotărâre (HCM 2447/1953) prin care se stabilea înființarea Uniunii Arhitecților din Republica Populară Română – UA din RPR10, cu „…sprijinul şi controlul statului…“ exercitat în special prin CSAC, cât şi publicarea de către UA din RPR a revistei „Arhitectura RPR”, inclusiv organizarea în sprijinul membrilor UA a Fondului de Arhitectură şi a Casei Arhitectului.

Cu toate că afirmau importanţa arhitecturii şi a arhitecţilor, dând iluzia recunoaşterii unei poziţii determinante a acestora în conceperea şi realizarea construcţiilor, hotărârile din noiembrie 1952 au încheiat, în linii mari, procesul instituţional, început din 1948, de asigurare a controlului statului, implicit al partidului comunist, asupra întregii activităţi în domeniul arhitecturii şi lichidarea independenţei profesionale a arhitecţilor. Multe dintre prevederile hotărârilor din 1952 preluau modele sovietice, cum ar fi, în primul rând, înfiinţarea unui organism central de dirijare în domeniul construcţiilor şi arhitecturii sau a Uniunii Arhitecţilor, cu o organizare, dar mai ales cu obiective total diferite de cele ale Societăţii Arhitecţilor Români care funcţionase în perioada antebelică. Monopolul statului în practica de arhitectură, impus din 1948 şi întărit prin hotărârile din 1952, va rămâne neschimbat până în 1990, chiar dacă, în timp, acesta se va exercita şi sub alte forme instituţionale, uneori mai subtile şi mult mai coercitive şi cu prevederi legislative mereu readaptate momentului, dar păstrând acelaşi substrat politic.

Aparenta destalinizare şi relaxarea culturală care au caracterizat deceniul al şaptelea, fără schimbarea de fond a cadrului instituţional stabilit la începutul anilor ’50, au permis totuşi, după 1960, creaţiei de arhitectură şi urbanism unele manifestări care pot fi apreciate ca sincrone, în anumite direcţii, cu tendinţele internaţionale ale epocii.

Din anii ’70, întreaga activitate de proiectare şi realizare a construcţiilor va fi influenţată negativ de caracterul tot mai absurd al dictaturii comuniste, evidenţiat de manifestările anticulturale şi de prost-gustul generate, în primul rând, de cultul personalităţii conducătorului suprem al partidului, care l-a depăşit cu mult pe cel de la începutul regimului. Acesta s-a reflectat în arhitectură şi sistematizarea localităţilor prin modalităţile arbitrare în care s-a aplicat legislaţia din domeniu, adoptată la mijlocul deceniului al optulea11, marcate de ingerinţele din ce în ce mai grosolane ale factorilor de putere, în primul rând ale lui Nicolae Ceauşescu, şi având consecinţe greu de evaluat, mai ales în Bucureşti.

Casa Scânteii, 1949-1955, arh. Horia Maicu, Nicolae Bădescu, Marcel Locar, Mircea Alifanti ş.a., în prim-plan statuia lui I. V. Lenin, 1960, sculptor Boris Caragea (preluare din Bucureşti-ghid, Editura Meridiane, 1962)

Un prim-pas pentru subordonarea de către stat a creaţiei de arhitectură s-a făcut încă din noiembrie 1947, prin încadrarea Societăţii Arhitecţilor Români – SAR în Asociaţia Generală a Inginerilor din România – AGIR, iar Colegiul Arhitecţilor va fi subordonat Ministerului Construcţiilor, până în 1949, când a fost desfiinţat12. Va urma apoi un proces sofisticat prin care AGIR va fi transformată, în iulie 1949, în Asociaţia Ştiinţifică a Tehnicienilor – AST, reorganizată, în mai 1951, ca Asociaţia Ştiinţifică a Inginerilor şi Tehnicienilor din RPR – ASIT, arhitecţii fiind încadraţi în Secţiunea de Arhitectură. Ulterior, aceștia au fost încadraţi profesional în Uniunea Arhitecţilor din RPR, înfiinţată, după modelul sovietic, la 20-21 decembrie 1952; ca şi celelalte uniuni de creaţie, aceasta era dirijată şi controlată strict de regimul comunist13.

O altă componentă importantă a programului de organizare strictă a producţiei de arhitectură şi subordonarea sa obiectivelor politico-economice ale regimului comunist a constituit-o înregimentarea arhitecţilor în mari institute de proiectare aparţinând statului şi de închidere, după 1948, a birourilor particulare de arhitectură, măsură prin care exercitarea profesiei de arhitect îşi pierdea caracterul liberal, urmare inevitabilă a naţionalizării întregii industrii şi a suprimării iniţiativei private în domeniul investiţiilor. Dacă până în 1948 proiectarea construcţiilor era încredinţată arhitecţilor, consideraţi ca entităţi individuale şi independente, ulterior, aceasta va reveni exclusiv institutelor de proiectare, în care activau şi arhitecţii, însă ca simpli salariaţi.

Primele mari unităţi de proiectare, Institutul de Proiectări Industriale – IPI şi Institutul de Proiectare a Construcţiilor – IPC14, sunt înființate în ianuarie, respectiv în februarie 1949, urmate în 1950 de Institutul pentru Cercetare în Construcţii – ICC. Se aprecia că, în condiţiile primului Plan de Stat pentru anul 1949, proiectarea construcţiilor devine o problemă exclusivă a statului, iar proiectarea particulară „…risipită, anarhică şi greu de organizat, nu mai poate asigura ritmul cerut de o execuţie pe scară mare…“, astfel încât „…înfiinţarea IPC-ului constituie un moment important pentru dezvoltarea arhitecturii noastre, sectorul particular de proiectare, specific haosului societăţii capitaliste, căpătând o lovitură hotărâtoare, prin crearea bazelor unui puternic sector socialist în proiectare“15.

IPI şi IPC devin modelele de organizare, dar şi principalele nuclee din care se vor alcătui institutele de proiectare aflate în subordinea ministerelor cu profil economic, ale marilor unităţi economice sau ale administraţiei centrale sau locale16 care, sub diverse forme de moment, vor constitui cadrul exclusiv de desfăşurare a proiectării până după anul 1990, inclusiv în domeniul arhitecturii17.

Concomitent cu înregimentarea arhitecţilor în institutele de proiectare, după 1948, s-a desfăşurat campania de impunere în arhitectura din România a formalismului pseudomonumental de tip stalinist, exprimat prin aşa-zisul stil realist-socialist, care era numai una din părţile procesului complex de subordonare a României intereselor ocupantului sovietic şi care bulversa întreaga societate românească.

Principalul semnal al ideologizării arhitecturii în sens stalinist l-a constituit, în 1949, modificarea în maniera realismului socialist a proiectului pentru Casa Scânteii, conceput iniţial într-o formă modernă. După consultări la Moscova, principalii responsabili ai lucrării, arhitecţii Horia Maicu şi Nicolae Bădescu, se vor întoarce la Bucureşti nu atât cu un nou proiect, ci în primul rând convinşi că şi în arhitectură „lumina vine de la Răsărit“18. Până atunci, și ei, şi ceilalţi colegi din echipa de proiectare a Casei Scânteii, cu toate că aveau vederi politice de stânga, au practicat arhitectura modernă fără să aibă dileme ideologice. „În urma discuţiilor de principiu şi a lămuririlor primite din partea arhitecţilor sovietici, s-a produs o cotitură în munca […] colectivului de arhitecţi ai Casei Scânteii. […] Clarificarea poziţiilor de bază ale culturii şi artei socialiste în opoziţie cu cele ale artei şi culturii societăţii burgheze în descompunere a permis arhitecţilor acestui edificiu reprezentativ să pătrundă din ce în ce mai adânc pe drumul luminos trasat de arhitectura sovietică.“19

Arhitectura la comandă, cu o expresie stilistică impusă, se realizase în România şi anterior epocii comuniste, de regulă la unele clădiri publice sau la cererea expresă a unor beneficiari particulari. Mulţi arhitecţi din perioada interbelică au manifestat o deosebită versatilitate stilistică, reuşind să conceapă cu acelaşi profesionalism atât construcţii monumentale în stil neoclasic sau naţional românesc, cât şi arhitectură Art Deco sau modernă. Poate că această uşurinţă de abordare a arhitecturii într-un repertoriu divers a favorizat adaptarea la cerinţele formale ale realismului socialist a unor arhitecţi care şi-au început cariera înainte de război. Spre deosebire însă de experienţele anterioare, în condiţiile regimului totalitar comunist, până la mijlocul anilor ’50, aplicarea dogmelor realismului socialist în creaţia de arhitectură din România devine, practic, un ordin care se execută şi nu se discută, fiind interzisă orice altă formă de expresie. Mai ales că, din 1948, într-o atmosferă generală sumbră, dominată de frica represiunilor politice brutale, caracterizată prin nenumărate condamnări la ani grei de închisoare, inclusiv a multor arhitecţi20, intelectualitatea românească a fost, practic, paralizată.

Arhitectura stalinistă

Hipodromul Central din Moscova, 1951-1955, arh. I. Joltovski (preluare din lucrarea Sorin Vasilescu, Arhitectura Rusiei staliniste, Bucureşti: Editura Fundaţiei Arhitext Design, 2014)

Corespunzător modelelor sovietice de arhitectură stalinistă21, reţetele obligatorii impuse şi în arhitectura românească de la începutul anilor ’50 constau în crearea de volume strict simetrice, îmbrăcate abundent cu decoraţii inspirate din arhitectura clasică greacă, a Renaşterii italiene şi/ sau a celei neoclasice şi baroce ruse, combinate în forme care au generat, de regulă, un eclectism halucinant, frizând kitsch-ul. Acestea erau considerate ca fiind singurele soluţii care pot imprima clădirilor, cu orice funcţiune, o monumentalitate triumfalistă, apreciată ca indispensabilă pentru reflectarea succeselor în construcţia socialismului, inclusiv „viaţa demnă şi fericită” a muncitorilor în „societatea fără clase exploatatoare” sau, după caz, chiar şi lupta pentru pace. În aplicarea realismului socialist în arhitectura românească se mai agrea pigmentarea decoraţiei cu elemente preluate din arhitectura tradiţională, pentru a putea ilustra sloganul referitor la necesitatea realizării unei „arhitecturi socialiste în conţinut şi naţionale în formă”. După 1948, în condiţiile suprimării totale a libertăţii de expresie, orice dezbatere reală în acest sens era exclusă. Experimentele moderne promovate în arhitectura perioadei interbelice, în special cele funcţionalist-raţionaliste sau constructiviste, au fost decretate, fără drept de apel, ca fiind „formaliste, decadente şi cosmopolite, reprezentând expresii ale societăţii burgheze şi ale imperialismului”, iar stilul neoromânesc era apreciat ca arhaizant.

Prin zelul depus în promovarea realismului socialist în arhitectură, pe lângă arhitecții Horia Maicu sau Nicolae Bădescu, amintiţi mai sus, s-au remarcat și arhitecții Pompiliu Macovei, Gustav Gusti, Ladislau Adler, Marcel Locar ş.a. Aceştia, în următoarele două decenii, vor deţine poziţii oficiale determinante în arhitectura românească. Lor li s-au asociat mai mult sau mai puţin sincer şi alţi arhitecţi deja consacraţi în perioada interbelică, cum au fost arhitecții Octav Doicescu22, Richard Bordenache23 sau chiar Duiliu Marcu, primul preşedinte al Uniunii Arhitecţilor a RPR, care va fi înfiinţată în 1952. Pentru a evita abaterile de la modelul sovietic şi de la dogmatica realismului socialist, la începutul anilor ’50, activitatea de arhitectură şi urbanism era supervizată de un consilier sovietic.

Din prudenţă, mai sigur, de nevoie şi de teamă, şi alte multe nume importante ale arhitecturii româneşti afirmate în perioada interbelică s-au aliniat noilor cerinţe, fără să devină şi propagandiști ai noilor dogme. Printre ele s-au numărat arhitecţi ca Tiberiu Niga sau Nicolae Nedelescu, Constantin Moşinschi, Titu Evolceanu, Ion Ghica-Budeşti, dar nu numai. Totodată, numeroşi arhitecţi tineri se vor afirma cu succes sub semnul realismului socialist, cum s-a întâmplat cu Cezar Lăzărescu, Nicolae Porumbescu, Alexandru Iotzu, Victor Aslan, Anton Dâmboianu, Bujor Gheorghiu, Mircea Dima, Sofia Ungureanu, George Filipeanu, Traian Stănescu ş.a. După 1958, când se revine la o arhitectură raţional-funcţionalistă, aceştia vor avea evoluţii diverse, unii dintre ei afirmându-se ca personalităţi importante ale arhitecturii româneşti.

Dacă, în 1949-1950, producţia de arhitectură nu va reflecta imediat noile dogme realist-socialiste de sorginte sovietică, în schimb, se declanşează o acţiune agresivă de îndoctrinare a arhitecţilor cu scopul impunerii acestora. Prin numeroase conferinţe, a fost cerută energic aplicarea exclusivă a modelelor realismului socialist sovietic, fiind respinsă experienţa arhitecturii interbelice, în special a celei moderne. Folosind un limbaj propriu propagandei comuniste, arh. Nicolae Bădescu a susţinut conferinţe cu teme ca „Împotriva cosmopolitismului şi arhitecturii burghezo-imperialiste“24 sau „Forma naţională în arhitectura socialistă“, prima prezentată în 1950 şi a doua în 1951, la Congresul ASIT, texte care, pentru un timp, devin de referinţă în arhitectura românească. Arh. Pompiliu Macovei a încercat, în 1952, chiar şi o rescriere schematică a istoriei arhitecturii din România în articolul „Probleme de creaţie în arhitectura RPR“25. Selectiv sunt prezentate acele monumente apreciate a fi o sursă de inspiraţie pentru arhitecţi în conceperea unor componente de factură tradiţională, compatibile cu arhitectura „nouă“, realist-socialistă. Studiile anterioare, privind istoria arhitecturii, sunt considerate că au fost elaborate „…de pe o poziţie neştiinţifică şi cosmopolită…“, dar mai ales că păcătuiesc deoarece autorii lor „…au ascuns sau minimalizat legăturile puternice şi continue pe care le-a avut, în tot trecutul istoric, poporul nostru cu popoarele slave învecinate, în special cu poporul rus…“. În albumul Arhitectura în RPR, publicat în 1952 tot sub coordonarea lui Pompiliu Macovei şi tradus şi în limbile rusă, engleză şi franceză, sunt excluse în totalitate realizările de arhitectură modernă din perioada interbelică. Acestea nu sunt singurele exemple, ele făcând parte dintr-o intensă acţiune de propagandă, care devine, aparent, mai puţin agresivă după 1955, atunci când contextul politic a început să se schimbe26. În mod cert, majoritatea acestor încercări de ideologizare sau reinterpretare a arhitecturii româneşti nu au avut un ecou real printre arhitecţii bine formaţi în perioada interbelică, chiar dacă le schimba cariera, dar sigur au fost derutante şi mai mult decât nocive pentru tinerii arhitecţi şi studenţi la Arhitectură, mai ales că printre principalii propagandişti ai realismului socialist erau şi cadre didactice.

Totuşi în arhitectura românească, episodul realismului socialist în forma sa dură, stalinistă, a durat puţin, din a doua jumătate a anilor ’50, datorită reorientărilor politice, renunţându-se treptat la sloganurile acestuia. Din jurul anului 1960, liberalizarea, chiar dacă relativă, a vieţii culturale va marca altă etapă a evoluţiei arhitecturii româneşti postbelice, făcută în sens modern.

Şi învăţământul de arhitectură27 a suferit un proces de politizare şi sovietizare, mai ales că la sfârşitul anilor ’40 acesta era considerat chiar decadent şi se aprecia că facultatea de arhitectură era „…accesibilă numai elementelor provenite din burghezia moşierească sau negustorească […] profesorii erau, de asemenea, recrutaţi din burghezia moşierească sau afaceristă […] învăţământul era abstract şi rupt de realitate”28.

După 1950 până în 1961, la admiterea în învăţământul universitar, inclusiv cel de Arhitectură, din dorinţa unei pseudodemocratizări a acestuia, se vor aplica măsuri stricte de discriminare socială. Astfel, majoritatea locurilor la admiterea în facultate, de regulă 80%, erau rezervate candidaţilor cu origine socială „sănătoasă”, proveniţi din familii de muncitori sau ţărani cooperatori, în detrimentul celor care erau din familii „mic burgheze”, de intelectuali, foşti funcţionari ai regimurilor anterioare anului 1945 sau ţărani înstăriţi („chiaburi”). De regulă, nu aveau nicio şansă la examenul de admitere tinerii cu părinţi ale căror bunuri fuseseră naţionalizate („copii de burjui”), cei ai elitei politice antebelice sau cei care erau copii de preoţi sau ai deţinuţilor politici. Aceste criterii arbitrare au condus la alterarea nivelului cultural al învăţământului universitar, proces favorizat şi de rolul important jucat în dirijarea şi controlul vieţii studenţeşti de către UTM (organizaţia de tineret a PMR), inclusiv în repartizarea locurilor de muncă de la sfârşitul studiilor.

Politizarea învăţământului superior de arhitectură s-a reflectat şi în programa şcolară. Unele teme de atelier apreciate aberant că ar fi urmărit „…fie satisfacerea gusturilor şi nevoile claselor parazitare (vile de lux, localuri de noapte etc.), fie obţinerea profitului maxim pe baza exploatării (clădiri între calcane, blocuri de speculă, «locuinţe ieftine») – exprimând toate ideologia de clasă a burghezo-moşierimii reacţionare – [au fost eliminate şi] au apărut teme noi, locuinţele pentru oamenii muncii, cămine culturale, biblioteci, complexuri sportive, tabere de pionieri, teme de construcţia oraşelor, arhitectură industrială şi agricolă, purtând toate pecetea grijii socialiste faţă de om”29. Proiectele studenţilor, până după mijlocul anilor ’50, erau îndrumate spre modelele sovietice, caracterizate prin volumetrii strict simetrice, de o monumentalitate exagerată şi îmbrăcate într-o decoraţie clasicizantă, inspirată, de regulă, din arhitectura antică greco-romană şi/ sau Renaşterea italiană (considerată de Marx şi Engels ca un curent artistic progresist) sau care preluau elemente din arhitectura tradiţională românească, considerate oficial ca fiind valoroase. Cursurile teoretice au fost şi ele reorientate, în sensul reflectării cu precădere a experienţei sovietice, la care s-au adăugat predarea ştiinţelor sociale (materialismul dialectic, economia politică, marxism-leninismul sau socialismul ştiinţific, discipline obligatorii până în 1989) şi a limbii ruse (în anii ’50, singura limbă străină studiată).

Proiect pentru oraşul Năvodari aflat pe marginea Canalului Dunăre-Marea Neagră, 1952, arh. Gustav Gusti şi Cezar Lăzărescu (din albumul Arhitectura în RPR, ESPLA, 1952)

La începutul anului 1952, arh. Pompiliu Macovei, folosind limba de lemn specifică propagandei din epocă, afirma referitor la învăţământul de arhitectură „…formalismul şi cosmopolitismul, manifestări ale unor elemente reacţionare şi duşmănoase, au fost în mare parte lichidate, ele manifestându-se din ce în ce mai rar, […] fiind demascate şi combătute energic de corpul didactic şi de studenţi, […] orientarea ideologică a corpului didactic este mai justă şi mai unitară; un rol important îl are difuzarea materialului sovietic şi cercurile de studii iniţiate de organizaţia PMR din Facultate…”30.

Totuşi, faţă de învăţământul umanist de la facultăţile de Filosofie, Istorie sau Filologie, presiunea politică şi procesul de ideologizare a şcolii de arhitectură au avut totuşi un nivel mai puţin agresiv, atenuat tacit şi de multe cadre didactice, arhitecţi de înaltă ţinută profesională, formaţi în perioada interbelică, care au reuşit să evite de multe ori excesele. Mulţi studenţi ai promoţiilor din anii 1950-1970 au fost influenţaţi pozitiv de ţinuta deosebită a unor profesori ca arhitecţii Ascanio Damian (rector al IAIM între 1959-1971), Gheorghe Simotta, Grigore Ionescu, Valentin Iorga, Adrian Gheorghiu, Gheorghe Petraşcu, Richard Bordenache, Octav Doicescu, Mircea Alifanti ş.a. sau de matematicianul Gabriel Sudan.

Definitivate prin Hotărârea CC al PMR din 13 noiembrie 1952, schimbările radicale ale modului de exercitare a profesiei de arhitect şi a statutului său, generate de transformările profunde politico-economice, făcute cu brutalitate încă de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, au avut gravitatea unei fracturi greu de cicatrizat, care a afectat toate componentele determinante ale activităţii arhitecţilor, care va fi schimbată radical în raport cu cea avută în perioada antebelică. În continuare se vor expune extrem de succint câteva aspecte apreciate ca esenţiale, care reflectă deteriorarea gravă a poziţiei profesionale a arhitecţilor în perioada comunistă, cu repercusiuni negative asupra calităţii producţiei de arhitectură.

Astfel, din 1950 până în 1989, piaţa muncii, inclusiv în practicarea arhitecturii, a fost reglementată strict de către stat, acesta şi organizaţiile controlate de el, cum erau cele de tip cooperatist, fiind singurii ofertanţi de locuri de muncă, inclusiv pentru arhitecţi. La sfârşitul facultăţii, tinerii absolvenţi primeau „posturi în producţie” prin repartiţii obligatorii cel puţin pe timpul stagiului. Ordinea repartizării se făcea după mediile de absolvire, dar şi ţinându-se seama de implicarea în activităţile politice (studenții care se evidențiau în această direcţie primeau un bonus de o jumătate de punct la media generală de absolvire). Totodată, în perioada comunistă, mobilitatea profesională a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a arhitecţilor, a fost restricționată prin obligativitatea schimbării locului de muncă numai prin „transfer în interesul serviciului”. Cel care pleca dintr-o instituție prin „transfer la cerere” sau demisie pierdea toate drepturile care decurgeau din vechimea în muncă şi era reangajat cu salariu de începător, indiferent de experiența profesională.

Cvartal de blocuri în Vatra Luminoasă, 1955, arh. Nicolae Sburcu, Zoltan Grundl
(din revista „Arhitectura” nr. 10-11/ 1958)

De asemenea, poziţia profesională a arhitecţilor s-a deteriorat prin pierderea dreptului de a-şi negocia liber onorariul în raport cu valoarea lucrării proiectate. Din 1949, devenind simpli angajaţi, arhitecţii au fost plătiţi cu un salariu al cărui nivel depindea, în primul rând, de vechimea în muncă, dar şi de categoria de importanţă a institutului de proiectare şi/ sau a ramurii economice în care erau încadraţi. Fără excepţie, salariul nu reflecta nici capacitatea profesională a arhitectului, şi nici gradul de importanţă şi amploarea construcţiilor proiectate. De la sfârşitul anilor ’60, aplicarea şi în proiectare a sistemului de salarizare aşa-numit „în acord global“ a permis, în următorii câţiva ani, posibilitatea accidentală a unor sporuri salariale de 50% sau chiar mai mari, dar care după 1975 au fost plafonate, fiind limitate, de regulă, la 10-20%. Astfel, şi prin modul de retribuire, de fapt, arhitecţii, ca toţi intelectualii, au fost incluşi în procesul general de nivelare socială promovat de regimul comunist, afectând profund caracterul creator al profesiei, inclusiv prestigiul acesteia31.

În perioada antebelică, în condiţiile existenţei birourilor particulare de arhitectură, autoratul proiectelor revenea, în mod firesc, numai arhitectului care patrona biroul, asumându-şi astfel întreaga responsabilitate pentru lucrările proiectate. Din 1949, odată cu încadrarea arhitecţilor ca simpli salariaţi în institutele de proiectare ale statului, activitatea de creaţie arhitecturală a fost dirijată de o structură ierarhică stufoasă. Aceasta era formată din directori, şefi de secţie şi de atelier, verificatori de proiecte şi membri ai comisiilor de avizare, nu întotdeauna de profesie arhitecţi, la care s-au adăugat funcţiile de şefi de proiect complex şi de specialitate, ultimele asimilate, de regulă, şi cu calitatea de autor al proiectului, situaţie reală într-o măsură mai mare sau mai mică. În aceste condiţii, aproape fără excepţii, autoratul lucrărilor devine colectiv. Mai ales în cazul construcţiilor apreciate ca reuşite ale momentului, prezentate public, uneori adevăraţii autori se pierdeau într-o lungă listă de nume care-i includea şi pe cei care avuseseră numai o implicare conjuncturală, mai mult de natură administrativă, în elaborarea proiectului. De asemenea, trebuie reamintit că, în toată perioada comunistă, arhitecţii care emigrau nu mai erau menţionaţi ca având vreun merit în conceperea unei lucrări. Până în 1971, în listele oficiale cu premiile UA publicate în revista „Arhitectura”, chiar dacă în unele cazuri sunt şi omisiuni, se încerca o distincţie între autori şi coautori. Din 1972 dispar menţiunile autor/ coautor, care din 1979 sunt înlocuite fără excepţie cu formula „…pentru contribuţia la realizarea…”. În lipsa unor surse de informaţie alternative provenind din epocă, exceptând istoriile orale, cu gradul lor inevitabil de subiectivism, astăzi, atribuirea autoratului unor lucrări din perioada 1950-1989 este marcată de imprecizie.

Până în 1989, creația de arhitectură a fost afectată şi de nivelul mai mult decât precar al documentării, care se reducea, în general, numai la reviste şi cărţi. În anii ’50 a apărut o vastă bibliografie profesională exclusiv sovietică. Au fost publicate traduceri sau adaptări după lucrări sovietice, cum ar fi tratate de teoria şi istoria arhitecturii, manualul arhitectului sau, mai ales, cărţi despre tehnica construcțiilor etc. De la începutul anilor ’60, treptat, materialele documentare, în special reviste, au provenit totuși cu precădere din Occident, până la mijlocul anilor ’70 fiind într-un număr relativ mare, pentru ca, ulterior, numărul lor să fie din ce în ce mai redus. Mai ales din a doua jumătate a anilor ’60 sunt editate într-un număr nu prea mare şi cărţi originale de arhitectură, unele de real interes. Lucrările publicate au avut o tematică diversă referitoare la istoria arhitecturii româneşti şi universale, probleme de teoria arhitecturii, urbanism, biografii ale câtorva arhitecți iluştri, dicționare bilingve de arhitectură şi construcţii etc., la care trebuie adăugate şi traducerile unor cărţi de referință ale unor autori străini. O sursă de informare profesională cu un impact semnificativ a fost revista „Arhitectura”, în perioada comunistă fiind unica publicație românească din domeniul arhitecturii și urbanismului, editată din 1953 de UA.

Față de situația din perioada antebelică, când studiile şi călătoriile de documentare în străinătate, mai ales în Franţa şi/ sau Italia, erau ceva de la sine înţeles pentru practica şi prestigiul profesional al arhitecţilor, în toată perioada comunistă, orizontul de cunoaştere al acestora se îngustează drastic, fiind limitat la mediul profesional intern. Contactul nemijlocit cu experienţele din exterior ţinea de domeniul viselor neîmplinite, cu atât mai mult posibilitatea de a efectua studii sau stagii de pregătire în străinătate. Au constituit excepţii, mult invidiate, puţinele cazuri ale celor care, în anii ’50, au fost bursieri în URSS sau, ulterior, au putut face specializări în Occident. Rarele şi scurtele călătorii de documentare organizate de către UA, mai ales în anii ’60-’70, de regulă, în ţările socialiste, dar şi deplasările în interesul serviciului sau întâmplătoarele excursii pe cont propriu, condiţionate de obţinerea vizei de plecare din ţară, erau până în 1989 ocaziile de excepţie când arhitecţii puteau să vadă direct câte ceva din realitatea profesională din străinătate, în special din Occident. Aşa se explică succesul pe care îl aveau la UA prezentările de arhitectură însoţite de diapozitive făcute de cei care se mai întorceau dintr-o călătorie în vestul Europei sau în alte părţi ale lumii.

În final, fără să epuizăm analiza multitudinii de consecinţe ale măsurilor luate la începutul perioadei comuniste, inclusiv ale hotărârilor din 1952, se poate concluziona că duritatea cu care s-a aplicat corsetul arhitecturii staliniste, asociat şi cu schimbarea radicală a cadrului de desfăşurare a profesiei de arhitect, în condiţiile degradării generale a mediului cultural, va lăsa în practica de arhitectură urme greu de şters în toată perioada comunistă, dar şi ulterior. Aşa cum apreciază pertinent arh. Mariana Celac, în primii ani ai regimului comunist s-a reuşit ca într-un timp scurt să fie „…controlate cu autoritate nu numai drepturile asociative ale arhitecţilor sau produsul lor profesional, dar şi limbajul tehnic şi aranjamentele de atelier. În ciuda inerţiilor latente şi tenace care au reglat totdeauna devenirea arhitecturii, un act de forţă – sau un şir de acte de forţă – a impus o modificare atât de radicală de mentalitate profesională, încât mutaţiile din codul genetic al profesionistului îşi secretă şi astăzi efectele…”32.

 

NOTE:

1 Materializat, în primul rând, prin naţionalizarea industriei, legiferate prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, cât şi, printre altele, de adoptarea planurilor anuale din 1949 şi 1950, apoi de planurile cincinale, care vor prevedea dezvoltarea strict centralizată a economiei româneşti până în 1989. Acestea, printre altele, stabileau strict priorităţile investiţionale în toate domeniile, inclusiv pentru construcţiile de locuit şi cele socio-culturale.

2 Pentru textul integral al acestora vezi revista „Arhitectură şi Urbanism” nr. 11/ 1952.

3 Hotărârea privind Planul general de reconstrucţie socialistă a oraşului Bucureşti (HCM nr. 2448/1952), cu caracter de regulament-cadru, urmărea realizarea unei capitale de o monumentalitate utopică, multe din prevederile sale fiind negreşit inspirate de cele ale Planului general al Moscovei elaborat la mijlocul anilor ’30, asociate însă tacit şi cu unele propuneri raţionale ale Planului director de sistematizare din 1935, dar fără să ţină seama de condiţiile economice mai mult decât precare ale momentului. Chiar dacă în 1952 se dorea definitivarea într-un an a planului de sistematizare a Bucureştiului, până în 1990, dezvoltarea urbană a acestuia, inclusiv a celorlalte localităţii ale ţării, se va face numai pe baza unor documentaţii de urbanism foarte generale, la nivel de schiţe de sistematizare (formă adoptată oficial în noiembrie 1959).

4 În 1954, din cauza dificultăţilor economice şi tehnice, această tentativă de realizare a unei reţele de metrou a fost abandonată. Construirea metroului bucureştean a fost reluată în altă formă după două decenii, primul tronson fiind funcţional pentru public din 16 noiembrie 1979.

5 În jurul anului 1960, sediul CSAC/ CSCAS s-a aflat pe str. Radu Calomfirescu, nr. 8.

6 De la sfârşitul anilor ’60, o parte dintre atribuţiile CSCAS, restrânse mai ales la sistematizarea localităţilor, este preluată de Comitetul de Stat pentru Economia şi Administraţia Locală – CSEAL, apoi de Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare – CPCP, constituit în 1973.

7 În 1959, pentru protejarea şi restaurarea monumentelor istorice, se va înfiinţa Direcţia Monumentelor Istorice, care va funcţiona până în decembrie 1977, când a fost desfiinţată abuziv.

8 În perioada comunistă, arhitecţi-şefi ai Bucureştiului au fost arh. Pompiliu Macovei (1953-1958), arh. Horia Maicu (1958-1969), arh. Tiberiu Ricci (1969-1974), arh. Mircea Dima (1974-1977), arh. Alexandru Budişteanu (1977-1983) şi arh. Paul Focşa (1983-1989).

9 Sfatul Popular al Capitalei, între 1968-1989, denumit Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti – CPMB.

10 Ca efect al Hotărârii CC al PMR şi al HCM nr. 2447 din 13 noiembrie 1952, s-a convocat între 20-21 decembrie 1952 Conferinţa de constituire a UA din RPR (pentru detalii vezi revista „Arhitectura RPR” nr. 1/ 1953, cât şi articolul „Scurt istoric al…” publicat în acest număr al revistei).

11 Noua direcţionare politică a concepţiilor urbanistice şi arhitecturale, în primul rând a celor referitoare la ansamblurile de locuit şi a amenajării teritoriului, în general, care a fost aplicată, practic, încă de la începutul anilor ’70, va fi reglementată prin cadrul legislativ mult mai restrictiv privind sistematizarea localităţilor şi realizarea construcţiilor, adoptat în 1973-1975, cu completările făcute după cutremurul din 1977. Acesta a fost format în special de Legea 4/1973 (modificată în 1980) privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat şi construirea de case de odihnă proprietate personală, Legea 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, Legea 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, Legea 59/1974 privind gospodărirea fondului funciar, Legea 29/1975 pentru sistematizarea zonelor industriale, Legea 37/1975 privind sistematizarea, proiectarea şi realizarea arterelor de circulaţie în localităţi (legea străzilor). După 1977 s-au adăugat Legea 9/1977 privind siguranţa construcţiilor şi Legea 8/1980 privind investiţiile.

12 Evoluţia organizării profesionale a arhitecţilor din România este prezentată în articolul „Scurt istoric al…” din acest număr al revistei.

13 Pentru controlul oricărei forme de creaţie artistică, au fost înfiinţate în 1949 Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Compozitorilor, iar în 1950 Uniunea Artiştilor Plastici care, ca şi Uniunea Arhitecţilor, se substituiau formelor asociative existente în domeniile respective până în 1948.

14 IPC era iniţial subordonat Ministerului Construcţiilor şi avea ca principal obiect de activitate proiectarea construcţiilor civile, studii de sistematizare, inclusiv elaborarea de norme privind conformarea locuinţelor de masă şi de proiecte tip. La începutul anilor ’50, directori ai IPC au fost arh. Horia Maicu şi arh. Marcel Locar. Ca urmare a hotărârilor CC al PMR din 13 noiembrie 1952, o parte din IPC trece în subordinea CSCA, sub denumirea ISPROR, cu domenii principale de activitate proiectarea tipizată, amenajarea teritoriului, sistematizarea urbană (mai puţin a Bucureştiului) şi rurală, gospodăria comunală, proiectarea de arhitectură a unor lucrări din provincie, accidental şi din străinătate ş.a. Tot la sfârşitul anului 1952, din IPC se va desprinde colectivul care va forma nucleul constitutiv al Institutului Proiect București – IPB.

15 Arh. Marcel Locar, „Pe drumul unei noi arhitecturi în RPR”, în revista „Arhitectură şi Urbanism” nr. 1-2/ 1952, p. 5.

16 În anii ’50 se înfiinţează principalele institute de proiectare, majoritatea specializate după profilul industrial. Dintre acestea menţionăm numai câteva: IPCT pentru proiectarea tipizată a construcţiilor, IPROMET pentru industria metalurgică, IPCM pentru industria construcţiilor de maşini, IPROLAM pentru proiectarea laminoarelor, IPROCHIM pentru industria chimică, ICEMIN pentru industria minieră, IPIU pentru industria uşoară, IPIA pentru industria alimentară, ISPE pentru studii şi proiectarea în domeniul energetic, IPCA (ulterior ISPA) pentru proiectarea construcţiilor agrozootehnice, IPCF pentru proiectarea căilor ferate, IPTTc pentru proiectarea în transporturi şi telecomunicaţii, ISPCH pentru studii şi proiectarea în domeniul hidroenergetic, IPCMC (IPIMC) pentru cercetarea şi proiectarea din domeniul materialelor de construcţii ş.a. În timp, denumirea unor institute se va schimba în funcţie de reorganizarea ministerului (departamentului) de care depindeau, fără să-şi schimbe domeniul în care activau, păstrând aceleaşi condiţii organizatorice, uneori cosmetizate corespunzător conjuncturii politice. Centre importante de proiectare se vor organiza şi în cadrul ministerelor de interne şi al armatei sau pe lângă ministerele Învăţământului, Sănătăţii sau Comerţului Interior (IPROCOM), dar mai ales în cadrul sectorului economic al PMR/ PCR – Gospodăria de Partid, ulterior denumită Oficiul Economic „Carpaţi”, de care depindea şi Institutul de Proiectări „Carpaţi”. În general, pentru sediile institutelor de proiectare, cu precădere în cazul celor din Bucureşti, s-au folosit, uneori mult până după 1990, imobile naţionalizate, foste hoteluri sau clădiri ale unor societăţi dispărute în 1948 (prin naționalizare). Mai ales pe la mijlocul anilor ’60 s-au putut construi câteva imobile pentru institutele de proiectare, atât în Bucureşti, dar mai ales în capitalele de judeţ, iniţiative care au fost stopate din a doua jumătate a anilor ’70.

17 Din 1990, arhitecţii au putut să-şi desfăşoare din nou activitatea ca liber-profesionişti, sub diverse forme de organizare, mai mult sau mai puţin proprii profesiei, ca persoane fizice autorizate sau întreprinderi mici. Din 1991 s-au putut constitui societăţi comerciale cu răspundere limitată (SRL) având ca principal obiect de activitate şi proiectarea de arhitectură. Ca urmare a adoptării Legii 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, odată cu instituirea dreptului de semnătură pentru arhitecţi, s-au putut înfiinţa şi birouri individuale de arhitectură. După 1991, marile institute de proiectare s-au privatizat ca societăţi pe acţiuni, au trecut prin numeroase transformări şi reorganizări, restrângându-şi mult activitatea şi, ca urmare, nu mai au o poziţie dominantă pe piaţa proiectării de arhitectură.

18 Expresia aparţine lui Mihail Sadoveanu, care a lansat-o în cadrul unei conferinţe susţinută în 1945 la ARLUS, ulterior publicată în broşură şi larg difuzată. În aceasta se proslăvea regimul sovietic şi, în special, constituţia stalinistă.

19 Arh. Horia Maicu, „Despre folosirea moştenirii trecutului în arhitectura Casei Scânteii”, în revista „Arhitectură şi Urbanism” nr. 4-5/ 1952, p. 9.

20 Pentru dimensiunile represiunii comuniste în rândul arhitecţilor vezi lucrarea Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecţii români şi detenţia politică 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, București: Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2013. În acest studiu sunt prezentate detaliat cazurile a 75 de arhitecţi foşti deţinuţi politici, dar, din cercetările întreprinse de arh. Vlad Mitric-Ciupe, ar rezulta că, până în 1964, cel puţin 150 de arhitecţi au fost supuşi rigorilor detenţiei politice, număr foarte important, având în vedere că, la începutul anului 1959, în UA din RPR figurau 1.002 membri, iar totalul arhitecţilor din România nu putea fi cu mult mai mare.

21 Pentru arhitectura sovietică din perioada stalinistă vezi lucrarea Sorin Vasilescu, Arhitectura Rusiei staliniste, Bucureşti: Editura Fundaţiei Arhitext Design, 2014.

22 Autor al proiectului pentru Teatrul Muzical/ Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti, astăzi Opera Naţională, inaugurat într-o primă etapă în 1953/ 1954.

23 Director al Institutului Proiect Bucureşti între 1952-1957, în anii ’60 director la Direcţiei Monumentelor Istorice. În paralel, arh. R. Bordenache a avut o notabilă carieră didactică, ca profesor de istoria universală a arhitecturii.

24 Publicată şi în revista „Arhitectura” nr. 1/ 1950.

25 Publicat în revista „Arhitectură şi Urbanism” nr. 9-10/ 1952, p. 30-58, reluând o conferinţă ţinută la Moscova în 4 iunie 1952.

26 După moartea lui I.  V.  Stalin (5 martie 1953), semnalul schimbării va veni tot din URSS, în decembrie 1954, atunci când Nikita Hruşciov critică excesele decorative din arhitectura sovietică, dar mai ales, în 25 februarie 1956, când tot conducătorul URSS, într-un discurs istoric ţinut în cadrul Congresului al XX-lea al PCUS, va declanşa procesul destalinizării, impus şi în România, dar aplicat la început în forme ezitante, evitându-se orice modificare de fond a regimului de acest tip.

27 De la înfiinţarea sa, învăţământul superior de arhitectură a avut următoarele forme de organizare: iniţial, şcoală particulară a Societăţii Arhitecţilor Români (1892-1897), apoi Şcoala Naţională de Arhitectură (1897-1904), funcţionând mai întâi ca secţie în cadrul Şcolii de Bele-arte, care în 1904 a devenit independentă, numindu-se Şcoala Superioară de Arhitectură. Din 1931 a fost transformată în Academia de Arhitectură, cu o durată a studiilor de patru ani. În 1938 a devenit Facultatea de Arhitectură, inclusă în cadrul Politehnicii până în 1948. În anul universitar 1948-1949 a funcţionat ca institut independent. Din 1949 învăţământul superior de arhitectură a fost înglobat ca facultate în nou-înfiinţatul Institut de Construcţii, cu o durată a studiilor de cinci ani. În 13 noiembrie 1952, Facultatea de Arhitectură a redevenit independentă ca Institut de Arhitectură, cu o durată a studiilor tot de cinci ani, prelungită din 1954 la şase ani. Din 1953, Institutul de Arhitectură a primit numele arhitectului Ion Mincu (conform arh. Grigore Ionescu, „Scurt istoric al învăţământului arhitecturii în România“, în revista „Arhitectura RPR” nr. 9/ 1956, p. 19-22).

28 Mărturii cuprinse în articolul Arh. Eugenia Greceanu, „Sovietizarea învăţământului de arhitectură” din volumul Arhitecţi în timpul dictaturii – Amintiri, București: Editura Simetria, 2005, p. 123.

29 Vezi articolul arh. Cleopatra Alifanti şi arh. Mihail Caffé, „Unele aspecte din activitatea atelierelor de arhitectură ale Institutului de Arhitectură «Ion Mincu»”, în revista „Arhitectura RPR” nr. 6-7/ 1954, p. 59.

30 Vezi articolul arh. Pompiliu Macovei, „Proiectele studenţilor de la Facultatea de Arhitectură”, în revista „Arhitectură şi Urbanism”, nr. 1-2/ 1952, p. 46.

31 Frecvent, în perioada comunistă, pentru a-şi completa veniturile, unii arhitecţi – în special cei tineri – executau, în timpul liber, şi apoi comercializau mici obiecte decorative sau mobilier, icoane, pictură, grafică, vestimentaţie, mărţişoare sau felicitări, iar alţii meditau candidaţii pentru examenul de admitere la Facultatea de Arhitectură. Aceste mici întreprinderi desfăşurate pe cont propriu le produceau uneori arhitecţilor o satisfacţie profesională mai mare decât cea a activităţii din institutele de proiectare, mai ales dacă acestea aveau profil industrial.

32 Mariana Celac, „Timpul fracturii”, postfaţă la volumul G. M. Cantacuzino. Despre o estetică a reconstrucţiei, București: Editura Paideia, 2010, p. 109.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog