alege_allplan

Societatea Arhitecților Români și statutul arhitectului

Alexandru Săvulescu (preşedinte SAR 1895-1900), Palatul Poştei, Bucureşti, 1894-1900 (carte poştală)

Este, în general, cunoscut momentul înființării SAR, la 26 februarie 1891. Este, de asemenea, deseori invocată „provocarea” care ar fi putut rezulta din acel fragment al discursului lui Paul Wallot (arhitectul Reichstagului berlinez) la banchetul oferit în cinstea sa și a arhitectului francez Edmond de Joly (arhitectul Camerei Deputaţilor din Franţa), membri ai juriului concursului pentru clădirile Camerei Deputaţilor şi Senatului din decembrie 1890: „… Dacă veţi înfiinţa o societate de arhitecţi, după cum există în toate oraşele principale ale lumii, atunci să ne faceţi amabilitatea de a ne numi membri onorifici ai societăţii D-voastră pe mine şi pe scumpul meu amic, dl De Joly”1.

Un an mai târziu, în ziua de 26 februarie 1891, în localul Serviciului tehnic al primăriei bucureştene, 24 de arhitecţi au decis înfiinţarea Societăţii Arhitecţilor Români2. La 7 martie 1903 noua societate a fost recunoscută persoană morală şi juridică, prin documentul publicat în „Monitorul Oficial” nr. 276, din 14/ 27 martie 1903.

Scopul primordial al noii societăți, urmărit permanent cu multă consecvență, vreme de multe decenii, era acela de a asigura statutul arhitectului, corespunzător cu rolul lui în edificarea mediului construit: „Constituirea societății architecților români este, dar, nu numai o grupare de oameni speciali pentru a lucra la dezvoltarea artei lor, este însă o cetate de unde să se apere drepturile lor contra uzurpatorilor şi contra speculanților de toate soiurile care, prin ignoranța şi șarlatania lor, compromit arta şi numele de arhitect”, se subliniază în procesul-verbal întocmit la 26 februarie 1891, la înființarea societăţii3. În afară de situaţia prezenţei neaveniţilor printre cei care elaborau proiecte de arhitectură, Societatea a urmărit, în timp, atât clarificarea domeniilor distincte de activitate ale arhitecţilor faţă de ingineri, cât şi protecţia arhitecţilor din România faţă de cei străini (în special, francezi) cărora li se încredinţaseră câteva dintre cele mai importante clădiri publice ale ţării.

Câteva zile mai târziu, la 4 martie, în prima Adunare Generală a Societăţii, s-a aprobat Statutul şi s-a ales prima conducere a SAR. Societatea avea trei categorii de membri: membri societari, membri asociaţi şi membri onorifici. Dintre membrii societari au fost alese, la interval de doi ani, apoi de trei ani, conducerile SAR. Preşedintele ales în 1891 a fost Alexandru Orăscu, care, în acel moment, era rectorul Universităţii din Bucureşti. În pofida afirmaţiilor tranşante ale procesului-verbal amintit mai sus, în primul statut al Societăţii, întocmit de Ion N. Socolescu, George Mandrea şi Ştefan Ciocârlan şi aprobat în Adunarea Generală din 4 martie, nu este menţionat acest scop fundamental, ci alte câteva obiective: „socializarea”, prin întâlniri care permit cunoaşterea reciprocă, schimbul de idei şi dezvoltarea „simţămintelor de confraternitate”; dezvoltarea cunoştinţelor, prin conferinţe, lecturi, excursii etc.; organizarea de expoziţii, studierea diferitelor probleme care privesc profesiunea; în măsura în care ar fi existat mijloace financiare, punerea la dispoziţia membrilor societăţii a unui sediu, a unei biblioteci şi a unui „muzeu special”4. În Statut este precizată, în schimb, alcătuirea societăţii: din ea puteau face parte, ca membri „societari”, „un număr nelimitat de membri români sau străini, născuţi şi crescuţi în ţară şi care sunt pe cale formală de a se naturaliza”, arhitecţi „care au făcut o şcoală specială de arhitectură, precum şi cei ce, fără a fi făcut o şcoală specială, profesează meseria de arhitect în momentul fondării societăţii”5. Nu se făcea deosebire, prin urmare, de naţionalitatea membrilor şi nici de pregătirea arhitecţilor în şcoli specializate, ci erau acceptaţi toţi cei care practicau, în acel moment, profesia de arhitect. Este important de subliniat acest fapt, căci, în deceniile următoare, profesioniştii care aspirau la titlul de arhitect au fost grupaţi în categorii diferite şi, în consecinţă, aveau „competenţe” diferite în ceea ce priveşte tipul de proiecte (de clădiri) pe care le puteau întocmi.

După alte două săptămâni, Comitetul adaugă alte două obiective majore ale SAR: înfiinţarea unei şcoli de arhitectură şi reformarea Consiliului tehnic pentru „tot ce priveşte lucrările de arhitectură”6. Treptat, în anii care au urmat, s-au formulat alte numeroase obiective imediate sau de durată ale Societăţii Arhitecţilor Români, din ce în ce mai diversificate, care au căutat să cuprindă şi să afirme întreaga menire a arhitectului în societatea modernă.

Un interes particular îl reprezintă, însă, fără îndoială, eforturile permanente, urmărite cu perseverenţă, de a obţine recunoaşterea titlului de arhitect şi protejarea lui. Acesta nu a fost un drum liniar, simplu, ci a întâmpinat diverse impedimente, din partea diferitelor structuri ale statului sau ale unor societăţi profesionale similare. Nu este mai puţin adevărat că poziţia oscilantă a SAR, dincolo de afirmaţiile generale de intenţie, repetate cu obstinaţie, nu a găsit mijlocul legislativ convingător – şi sprijinul absolut necesar – pentru ca statutul profesiei să capete confirmarea din partea autorităţilor statului. Acest complex de împrejurări a condus la situaţia ca până la legiferarea dorită să treacă circa patru decenii. În acest parcurs pot fi puse în evidenţă două etape, fiecare având câteva caracteristici particulare, fiecare dintre ele marcând un grad din ce în ce mai mare al maturizării, de-a lungul timpului, a raporturilor stabilite între arhitecţi şi Societatea Arhitecţilor Români, cu lumea românească a primei jumătăţi a secolului trecut.

Cea dintâi etapă poate fi considerată de la înfiinţarea societății până în primii ani ai deceniului trei. Unul din primii paşi a fost acela de a cere statuarea şi recunoaşterea domeniului de activitate a arhitectului, diferit de cel al inginerului. Astfel, ca reacţie la proiectul de lege privind organizarea corpului tehnic al Ministerului Lucrărilor Publice din 1893 (care făcea referinţă doar la ingineri), SAR a avut discuţii prelungite, în două şedinţe din luna aprilie a anului respectiv. Alternativa înfiinţării, printr-o lege specială, a unui Corp al Arhitecţilor, similar celui al inginerilor, a fost considerată prematură, apreciindu-se că pregătirea unei astfel de legi ar presupune un studiu mai atent şi aprofundat. Prin urmare, nefiind pregătită pentru elaborarea unui proiect de lege în acest sens, Societatea a considerat suficientă, pentru moment, doar solicitarea ca „sub cuvântul de lucrări publice să nu se cuprindă zidirile publice care cad în domeniul specialităţii de arhitect”7. Era vorba, aşadar, de protecţia arhitectului ca profesionist, implicit prin protecţia domeniului propriu de activitate.

Proiectul de lege, Ion. D. Berindei, 1906 (din „Arhitectura”, nr. 1/ 1906, p.19-10)

Una din primele tentative de legiferare a protejării profesiei care a aparţinut arhitecţilor înșiși a fost Proiect de lege. Disposiţiuni relative la titlul de architect şi la titlul de conductor desenator – întocmit la începutul anului 1906 de Ion. D. Berindei, semnat de 50 de arhitecţi, membri ai SAR8. Importanţa şi interesul lui constau tocmai în faptul de a fi întâiul document suficient de coerent, care include câteva dintre cerinţele de până atunci ale SAR.

Conform proiectului de lege, titlul de arhitect ar fi putut fi conferit doar celor care au absolvit studii „complete” într-o şcoală de arhitectură recunoscută de statul respectiv. Aceşti profesionişti trebuie să fie înscrişi într-un „tablou”, întocmit de un juriu care, totodată, va constitui „Consiliul tehnic superior permanent de arhitectură”. Consiliul, numit de Ministerul Instrucţiunii Publice, ar fi avut şi calitatea de for de aprobare a proiectelor de clădiri de utilitate publică; el ar fi reprezentat, aşadar, o structură, aflată în subordinea unui minister, paralelă cu aceea a Consiliului Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice, alcătuit, în majoritatea sa, din ingineri. Prin Consiliul tehnic de arhitectură avut în vedere ar fi fost reunite, prin urmare, două solicitări ale SAR: pe de o parte, înfiinţarea tabloului arhitecţilor şi, pe de alta, avizarea proiectelor de arhitectură, independent de cele specific inginereşti. „Tabloul”, actualizat anual, întocmit de această comisie, ar fi cuprins pe cei îndreptăţiţi, prin studiile urmate, să poarte titlul de arhitect; ceilalţi ar fi fost înscrişi „în tabele speciale”, formând conductori/ desenatori în arhitectură. Doar profesioniştii înscrişi în tabloul principal puteau întocmi proiecte de clădiri publice sau, în general, clădiri de utilitate publică şi doar aceştia puteau fi numiţi pe lângă ministere, judeţe sau primării. Existau câteva excepţii (ca „măsură tranzitorie”): în tablou puteau fi admişi arhitecţii care au avut până în acel moment funcţiunea de arhitect la stat (pe lângă diferite ministere), arhitecţii care sunt autori de cursuri de arhitectură sau profesori de arhitectură, absolvenţii şcolii particulare a SAR, precum şi cei care au ocupat cel puţin 10 ani posturi de arhitect în diferite structuri ale statului.

Conţinutul proiectului de lege impune câteva observaţii şi remarci. În primul rând, nu se specifică dreptul de a fi înscris în „tablou” numai al profesioniştilor de naţionalitate română, ci se menţionează doar caracterul recunoscut al şcolii absolvite, deci se accepta valabilitatea diplomelor eliberate de şcoli de specialitate din diferite ţări, în condiţiile în care în România nu exista, încă, o astfel de şcoală de nivel universitar. În această privinţă se face o excepţie, firească, de altfel, care îi priveşte pe cei care au absolvit Şcoala particulară a SAR: perioada menţionată, până în 1897, este tocmai cea în care statul nu a recunoscut, printr-un act oficial, această şcoală. Proiectul de lege favoriza, în consecinţă, arhitecţii formaţi la propria şcoală. În al doilea rând, prin introducerea celor două categorii de profesionişti recunoscuţi, se avea în vedere recunoaşterea celor două niveluri de pregătire necesare în acel moment în practica profesiunii. Acest lucru poate fi înţeles în contextul primilor ani a secolului al XX-lea, când încă numărul arhitecţilor cu studii complete de specialitate era redus. Fără a avea date concrete, este de presupus că, faţă de cei 24 de arhitecţi semnatari ai actului de înfiinţare a SAR, puţini alţii şi-au început practica profesională în această scurtă perioadă, în timp ce nevoia unor profesionişti era în creştere, odată cu sporirea considerabilă a efortului constructiv al statului. În fine, ultima observaţie priveşte referirea exclusivă la protejarea profesioniştilor care realizează lucrări cu caracter public şi a celor care puteau fi angajaţi în serviciile de specialitate ale diferitelor instituţii ale statului. Preocuparea specială pentru această categorie a arhitecţilor îşi are, de asemenea, rădăcini profunde în situaţia României din acel moment. Pe de o parte, exista, astfel, garanţia calităţii clădirilor publice necesare statului modern. Apariţia acestora a fost declanşată prin promulgarea unei scurte legi din 1882, prin care se acordau fonduri pentru realizarea tocmai a acestei categorii de clădiri. Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm optica, tributară culturii urbane a epocii, conform căreia clădirile publice (de interes public), respectiv calitatea acestora şi, în primul rând, caracterul lor monumental, puteau conferi aspectul modern al oraşului, în înţelesul perioadei „la belle époque”, precum şi prestanţa acelor instituţii. Calitatea arhitecturii clădirilor particulare, fie ele instituţii, fie locuinţe, care reprezentau, ca totdeauna, cea mai mare parte a clădirilor noi ale unui oraş, nu era luată în considerare ca o „prioritate” a SAR, atâta vreme cât orice persoană – arhitect cu studii sau fără nicio pregătire în domeniu – putea, în continuare, elabora proiecte pentru această categorie de clădiri9.

Ştefan Burcuş (preşedinte SAR 1922-1924, 1928), Palatul Bursei şi Camerei de Comerţ Bucureşti, 1907-1911 (carte poștală)

Primăria Bucureştiului a fost prima administraţie din ţară interesată de calitatea generală a construcţiilor din oraş. A fost o iniţiativă cât se poate de firească, ţinând cont de faptul că ritmul constructiv era mult superior altor oraşe ale ţării, iar aici activau marea majoritate a arhitecţilor din ţară şi, implicit, cei mai mulţi membri ai SAR. Din acest punct de vedere, primăria din Bucureşti poate fi considerată, până la Primul Război Mondial, un teren de experiment pentru eforturile la nivelul naţional de legiferare a titlului şi a profesiei de arhitect. Venind, probabil, în întâmpinarea dorinţelor SAR, Vintilă Brătianu, primar al Capitalei în perioada 1907-1910, a emis, în iulie 1909, o decizie, prin care impunea ca proiectele clădirilor din partea centrală a oraşului (Ocoalele I şi II), precum şi clădirile „mai impozante” din celelalte zone ale oraşului să fie semnate doar de „arhitecţi recunoscuţi de Comună, aceasta drept garanţie că proiectele sunt bune şi că arhitecţii îşi iau răspunderea lor”10. Recunoaşterea de către Comună urma să se facă în urma cererilor individuale, menţionând instituţia care le-a eliberat diploma de arhitect; aceste cereri urmau a fi analizate de o comisie alcătuită din preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români, directorul Şcolii Superioare de Arhitectură şi directorul Lucrărilor Tehnice ale primăriei. Primarul care i-a succedat lui V. Brătianu, Pricopie Dumitrescu (primar între februarie 1910 şi ianuarie 1911), emite, în luna decembrie a anului 1910, o altă Decizie, privind „reglementarea dreptului de a întocmi proiecte de construcţiuni”. Ea aduce precizări semnificative în raport cu decizia anterioară, a lui V. Brătianu, căci rezultă că a fost elaborată în urma punctelor de vedere ale unei comisii speciale, numită de P. Dumitrescu, pentru a studia această problemă. Documentul urma să-şi aibă valabilitatea până la „întocmirea unei legi generale privitoare la organizarea corpului architecţilor, conductorilor şi constructorilor”11. Această decizie este importantă pentru că stabileşte, probabil, pentru prima oară în ţară (dacă exceptăm proiectul de lege din 1906), categoriile de profesionişti, în funcţie de diploma obţinută: arhitecţi diplomaţi, autorizaţi şi stagiari. Arhitecţii diplomaţi trebuiau să dovedească că diploma obţinută de ei era cel puţin egală cu aceea eliberată de şcolile naţionale de inginerie sau arhitectură din Bucureşti. Arhitecţii autorizaţi erau cei care nu aveau diplomă de arhitect, dar care puteau demonstra, prin lucrările făcute până atunci, că aveau capacitatea de a elabora proiecte de arhitectură, dar înscrierea în această categorie se făcea numai pentru arhitecţii stabiliţi în Bucureşti în acel moment. În fine, arhitecţii stagiari erau absolvenţii unor şcoli de nivel mediu de arhitectură, „cu un program de studii inferior celor ce se cer în genere arhitecţilor statului respectiv”; după un stagiu de 5 ani de practică, puteau fi acceptaţi în categoria arhitecţilor autorizaţi. Fiecare categorie de arhitecţi (şi ingineri) avea dreptul să realizeze proiecte pentru lucrări de amploare diferită. Decizia primăriei şi, prin urmare, punctul de vedere al municipalităţii, nu făcea distincţie foarte clară între arhitecţi şi ingineri, căci, pe baza lucrărilor anterioare ale inginerilor, aceştia puteau fi acceptaţi, dacă era cazul, în categoria arhitecţilor autorizaţi. Trebuie remarcat faptul că, prin această decizie, se impunea ca, practic, toate clădirile executate în Bucureşti să aibă semnătura unui profesionist din cele trei categorii.

Nu sunt cunoscute, până în prezent, datele de desfăşurare a tuturor şedinţelor Comisiei desemnate de V. Brătianu, precum şi deciziile acesteia. În „Monitorul comunal al Comunei Bucureşti” este publicată, totuşi, decizia de la sfârşitul lunii decembrie 1911 a Comisiei (la câteva zile după emiterea deciziei de către P. Dumitrescu), prin care îi acceptă în categoria arhitecţilor diplomaţi pe Ficher Ferd, în aceea a arhitecţilor autorizaţi pe Constantin Ciogolea şi în categoria arhitecţilor stagiari pe George Ghiulamila, Constantin Dobrescu şi George Cristinel12. Revista „Arhitectura” publica, în 1916, lista arhitecţilor, membri ai SAR, autorizaţi a elabora proiecte de clădiri, fără a face distincţia între cele trei categorii decise anterior13. Lista cuprinde 116 arhitecţi, din care 106 erau din Bucureşti, ceilalţi fiind din alte câteva oraşe (Galaţi, Iaşi, Ploieşti, R. Sărat etc.). În prima parte a deceniului următor erau menţionate şedinţe regulate, periodice, ale comisiei, din care făceau parte directorul Şcolii Superioare de Arhitectură şi preşedintele SAR, alături de persoane cu funcţii de răspundere în primărie14, fapt care denotă intrarea în obişnuinţă a acestei proceduri.

În cadrul primului congres al tuturor arhitecţilor din România (25-26 februarie 1916), au fost reluate multe dintre solicitările anterioare ale SAR, adăugându-se şi câteva noi, legate, toate, de schimbarea situaţiei ţării, faţă de sfârşitul secolului al XIX-lea, dar şi în raport cu sporirea rolului arhitectului în societate, chiar dacă recunoaşterea nu fusese încă oficializată. Printre aceste deziderate au fost: crearea unui Consiliu Superior de Arhitectură (având aceleaşi responsabilităţi precum cele prevăzute în proiectul de lege din 1906); instituirea unui regulament pentru concursurile publice pentru proiectele de clădiri „de orice gen”; reglementarea şi unificarea serviciilor de arhitectură ale statului, judeţelor şi comunelor; încredinţarea proiectelor de arhitectură numai arhitecţilor din România; expertizele judiciare referitoare la clădiri să fie atribuite numai arhitecţilor; renunţarea la proiectele-tip pentru clădirile mai importante, care puteau fi întocmite pentru lucrările de mai mică anvergură şi importanţă (printre care şi locuinţele „ouvriere”). A fost chiar desemnată o comisie, cu puteri depline, după cum se afirmă în comunicatul referitor la congres, alcătuită din 10 arhitecţi, care să întocmească memoriile corespunzătoare acestor revendicări. Comisia era alcătuită din Şt. Burcuş, preşedintele în exerciţiu al SAR, P. Smărăndescu, St. Ciortan, V. Ştefănescu, S. Vasilescu, D. Marcu, I. Traianescu, Gr. Gr. Cerchez, D. Renard şi Cr. Cerchez15.

Câteva dintre aceste decizii se înscriu pe linia celor anterioare, în direcţia recunoaşterii depline a profesiei şi a protecţiei sale; în cadrul congresului, deciziile luate au fost exprimate sub forma „moţiunilor”. Cea dintâi dintre moţiuni, dincolo de afirmarea necesităţii de a se interveni pe lângă guvern pentru întocmirea unui legi de protecţie (de „îngrădire”) a titlului de arhitect, afirma că profesarea arhitecturii este strict dependentă de diploma obţinută la o şcoală „specială” de arhitectură din ţară sau din străinătate, care trebuie să fie echivalată de stat”16. O altă moţiune, pornind de la experienţa bucureşteană, cere municipalităţilor ca toate proiectele supuse autorizării să fie întocmite de un arhitect înscris în tabloul întocmit de Consiliul Superior de Arhitectură17.

Este afirmată necesitatea înfiinţării unui Corp al Arhitecţilor din serviciile statului, prin care poziţia acestora să aibă stabilitate (să fie asigurată inamovibilitatea), iar avansarea în ierarhie, salarizarea şi sancţionarea lor (atunci când era cazul) să se facă cu acceptul Consiliului Superior al Arhitecturii. În mod paradoxal, o altă moţiune adoptată la Congres limita drastic drepturile profesionale ale acestora, căci afirma că serviciile de arhitectură ale autorităţilor „nu sunt chemate” să elaboreze proiecte pentru instituţiile respective18. Aceste lucrări de arhitectură, ale structurilor statului (ministere, judeţe, primării şi instituţiile pendinte) ar fi trebuit scoase la concurs, cu drept de participare a arhitecţilor români şi a celor străini care însă să fi fost stabiliţi de cel puţin 5 ani în ţară. În această direcţie, ar fi revenit SAR obligaţia de a întocmi un regulament pentru desfăşurarea concursurilor de arhitectură. În fine, se solicita ca statul şi instituţiile sale să nu mai încredinţeze nicio lucrare arhitecţilor din afara ţării, în condiţiile în care numărul profesioniştilor din ţară crescuse simţitor, indiferent de şcoala – şi ţara – în care aceştia şi-au făcut pregătirea.

Adunarea Generală extraordinară a SAR, din martie 1919, care a fost, de fapt, prima întâlnire a tuturor arhitecţilor din România Mare19, a reluat doleanţele formulate la Congresul din 1916, sintetizate, de data aceasta în 10 puncte programatice: nouă dintre ele au fost menţionate mai sus; acestora li se adaugă solicitarea ca prin reformarea învăţământului de arhitectură acesta să fie completat cu şcoli inferioare, de conductori şi constructori, necesari în activitatea curentă. În concluzie, se spune în „comunicatul de presă” al Adunării Generale: „Societatea Arhitecţilor Români […] cere organizarea completă şi unitară a profesiunii de arhitect”20. Însă nici această Adunare Generală, nici Congresul SAR din 1928 nu au adus contribuţii semnificative, faţă de cele afirmate anterior, la problema recunoaşterii profesiei şi a protecţiei sale.

Se poate aprecia că perioada scursă de la înfiinţarea Societăţii Arhitecţilor Români până la începutul perioadei interbelice a fost una de tatonări, de clarificări succesive în privinţa precizării unei poziţii – şi a unei formulări adecvate – care să cuprindă întreaga problematică a protecţiei titlului de arhitect şi a profesiunii, în general. Trebuie remarcat însă faptul că au fost enunţate, în cea mai mare parte, dezideratele SAR, care îşi vor găsi soluţionarea după 1920. Cu excepţia poziţiei tranşante a municipalităţii bucureştene în privinţa dreptului exclusiv al arhitecţilor de a semna proiecte pe teritoriul administrativ al Bucureştiului, toate celelalte luări de atitudine (proiecte de legi sau decizii ale SAR), mai mult sau mai puţin consecvente în succesiunea lor, nu au ajuns să capete o formă care să primească girul forurilor legislative.

Statie Ciortan (preşedinte SAR 1929-1932), sau Vama Poştei, 1914-1926 (din Studii si realizări in arhitectura românească, Bucureşti: Inst. de Arte Grafice Marvan, 1940)

Cea de-a doua perioadă, mult mai scurtă, pornind de la începutul deceniului trei până la apariţia Legii de înfiinţare a Corpului Arhitecţilor (1932), s-a bazat, în foarte mare măsură, pe acumulările treptate ale deceniilor anterioare.

Eforturile SAR s-au concretizat însă prin Legea pentru organizarea Corpului Arhitecţilor din serviciile publice, votată de Parlament şi promulgată de Ferdinand I în prima parte a anului 192121. Întocmită după modelul legii similare a corpului ingineresc, legea nu a fost pusă în aplicare nici atunci, nici în legislaturile ulterioare ale Parlamentului sau ale guvernelor care s-au succedat la conducerea ţării. Cu toate acestea ea prezintă interes în ceea ce priveşte modul de organizare a corpului şi atribuţiile arhitecţilor. Astfel, corpul arhitecţilor, care ar fi trebuit să funcţioneze pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice, era organizat în două categorii (două sub-corpuri) de profesionişti: arhitecţi şi conductori de arhitectură. Spre deosebire de moţiunile Congresului din 1916, în care existau condiţii (foarte) restrictive de activitate a arhitecţilor angajaţi ai statului, prin prevederile legii din 1921, arhitecţii erau însărcinaţi „cu studierea şi redactarea proiectelor, cu dirijarea, supravegherea şi întreţinerea tuturor lucrărilor de arhitectură, decoraţiune, mobilier aparţinând statului, judeţelor şi comunelor, precum şi acelea de sistematizare şi înfrumuseţare a oraşelor ce se execută de serviciile publice”. Cu alte cuvinte, arhitecţii din instituţiile statului erau responsabili, practic, de toate investiţiile concretizate în lucrări de arhitectură, pe parcursul întregului ciclu al etapelor, de la proiectare până la amenajările interioare şi mobilare. Totodată, trebuie subliniată apariţia prevederilor legate de problemele de sistematizare, care sunt o noutate în epocă. Un arhitect al primăriei avea şi până atunci în răspundere realizarea diferitelor proiecte de sistematizare ale oraşului respectiv, dar acest lucru este extins, acum, şi la arhitecţii angajaţi ai celorlalte instituţii ale statului – ministere, prefecturi etc.

În paralel cu aceste eforturi, SAR a solicitat Ministerului Lucrărilor Publice ca din comisia deja alcătuită pentru întocmirea noii Legi a Corpului tehnic al Inginerilor să facă parte şi trei reprezentanţi ai societăţii, deoarece, fiind o lege cu caracter general, destinată întregului corp de tehnicieni, ar fi urmat să includă şi Corpul Arhitecţilor22.

Cu tenacitate, Societatea şi-a urmărit permanent scopurile fundamentale în prim-planul acţiunilor sale. În aşteptarea întrării în vigoare, cel puţin parţial, a Legii de organizare a Corpului de arhitecţi din serviciile publice, amintită mai sus, a publicat în numărul unic al revistei „Arhitectura” din 1926 propriul proiect al Legii pentru organizarea Corpului Arhitecţilor din România23. Deşi urmărea un scop limitat la o parte a profesioniştilor, este de remarcat că proiectul de lege, prima variantă întocmită de SAR în această direcţie24, cuprinde o mare parte a doleanţelor sale exprimate de mai multe ori până atunci, căutând a le da o formă ordonată şi coerentă. Principalele prevederi ale acestui proiect sunt: cuprinderea în Corp a trei categorii de profesioniști: arhitecţii statului, judeţelor şi comunelor, arhitecţii din instituţiile particulare şi arhitecţii liber-profesionişti; doar arhitecţii înscrişi în Corp pot exercita profesiunea; înscrierea în Corp se face pe baza diplomei de arhitect a Şcolii din Bucureşti sau a unei şcoli din străinătate, după echivalarea acesteia de Consiliul profesoral al Școlii din Bucureşti; formarea unei structuri teritoriale, prin înfiinţarea unor „Camere de arhitecţi” în marile oraşe ale ţării (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova); toate lucrările care au tangenţă cu arhitectura vor fi elaborate numai de membrii Corpului; experţii judiciari vor fi aleşi dintre membrii Corpului; întocmirea unui tablou orientativ privind onorariile; arhitecţii funcţionari ai statului sau ai comunelor vor avea acelaşi statut ca toţi ceilalţi tehnicieni; salariile arhitecţilor din instituţiile private vor fi egale cu cele ale arhitecţilor din instituţiile de stat.

Se poate remarca o clasificare diferită de cele de până atunci a arhitecţilor, nu neapărat în funcţie de gradul de pregătire în instituţiile de învăţământ, ci în funcţie de domeniul activităţii principale – în instituţiile statului sau în cele particulare, căci, în oricare din situaţii, toţi arhitecţii aveau şi o activitate de liber-profesionist. Nu este, însă, întâmplătoare insistenţa cu care, de-a lungul vremii, au fost făcute referiri speciale la arhitecţii angajaţi în diferitele structuri ale statului sau ale administraţiei locale. Ei aveau un rol din ce în ce mai important în materializarea unor politici constructive ale instituţiei respective. Pe de altă parte, numărul ministerelor şi al instituţiilor pendinte de acestea în care exista un birou de arhitectură sau chiar o Direcţie de arhitectură a fost din ce în ce mai mare. Pentru a ilustra, în perioada interbelică, acest lucru numai cu instituţiile centrale – ministerele – pot fi invocate nume ca Statie Ciortan (la Ministerul Finanţelor), Ion D. Enescu (Ministerul Sănătăţii), Paul Smărăndescu (Ministerul de Interne), Florea Stănculescu şi Nicolae Nenciulescu (Ministerul Agriculturii şi Domeniilor), Nicolae Stănescu (Ministerul Instrucţiunii Publice), Nicolae Ghica Budeşti (Comisiunea Monumentelor Istorice), Paul Emil Miclescu (CFR) etc.25 Alături de aceştia, numeroşi arhitecţi îşi desfăşurau activitatea în serviciile tehnice ale primăriilor.

Legea Corpului Arhitecţilor din România. În fine, după 40 de ani de solicitări continue, Societatea Arhitecţilor Români şi-a văzut realizat principalul său scop: în luna mai 1932, Parlamentul ţării a votat Legea de înfiinţare şi organizare a Corpului Arhitecţilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 108, din 12 mai 1932, iar în noiembrie a fost aprobat şi regulamentul legii. La întocmirea celor două acte legislative reprezentanţii SAR au avut un rol hotărâtor. Această lege conţinea reglementări privind apărarea titlului şi a profesiei. Cu ocazia constituirii Corpului Arhitecţilor, la 1 decembrie 193226, în prezenţa lui Dimitrie Gusti, ministru al instrucţiunii, cultelor şi artelor, preşedintele ales al Corpului, Statie Ciortan, şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte al SAR. Conducerea SAR a fost preluată, pentru 8 ani, de Ion. D. Enescu. Pe parcursul deceniului următor, problemele legate de buna prezenţă a arhitecţilor în societatea românească au fost soluţionate amiabil, de ambele organizaţii.

Principalele prevederi ale legii au fost: dreptul de a purta titlul de arhitect revine doar cetăţenilor români care au urmat şcoala de la Bucureşti sau şcoli din străinătate, în acest din urmă caz diploma trebuind să fie echivalată de Academia de Arhitectură din Bucureşti; în decurs de un an urma să se creeze categoria „arhitecţi recunoscuţi”, cei care făceau dovada că au o practică neîntreruptă în domeniul arhitecturii de cel puţin 5 ani ca ocupaţie principală, indiferent de poziţia lor (liber-profesionist sau bugetar); posturile de arhitect de la instituţiile statului şi ale administraţiei trebuiau ocupate numai de arhitecţii care îndeplinesc condiţiile legii.

Regulamentul pentru aplicarea legii de înfiinţare şi organizarea Corpului Arhitecţilor, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 281, din 30 noiembrie 1932, aduce câteva precizări şi detalieri ale legii. Cele mai semnificative sunt următoarele: profesiunea de arhitect nu poate fi profesată, în România, decât de cetăţenii români, indiferent de naţionalitate; sunt enumerate îndatoririle şi drepturile exclusive ale arhitectului şi sunt subliniate problemele de moralitate şi etică ale profesiei; este subliniată incompatibilitatea dintre arhitect (proiectant) şi antreprenor, care poate fi acceptată numai cu aprobarea specială a Corpului Arhitecţilor şi numai pe o durată limitată. O completare a legii, şi excepţie de la ea, în direcţia celor deja cerute anterior, este referitoare la exercitarea profesiunii de arhitect care poate fi făcută, pe lângă arhitecţii diplomaţi şi cei recunoscuţi, de „acei în privinţa cărora se va fi constatat de aceleaşi organe că au drepturi câştigate”.

Odată cu apariţia legii şi a regulamentului de aplicare, precum şi cu înfiinţarea propriu-zisă a Corpului Arhitecţilor, se încheie o etapă importantă din existenţa Societăţii. În aceste acte normative sunt incluse principalele cerinţe, exprimate de-a lungul vremii, încă de la înfiinţarea SAR, aşa cum au fost ele votate în Parlament şi, apoi, promulgate prin Decret Regal. Statie Ciortan, ales decan al Corpului Arhitecţilor la înfiinţarea acestuia, avea perfectă dreptate să afirme, în cuvântarea rostită cu această ocazie: „Societatea Arhitecţilor Români, care a luptat pentru desăvârşirea legii, a studiat proiectul de regulament şi a făcut toate pregătirile în vederea constituirii Corpului, a obţinut satisfacţie deplină – fiind reprezentată în Consiliu şi Comisia de disciplină, aşa cum se cuvine”27. Dintre arhitecţii foarte activi, pentru lungi perioade de timp, în cadrul SAR, au fost aleşi în Consiliul Corpului, în afară de Statie Ciortan, Petre Antonescu, Constantin Iotzu, Ion Enescu, iar în Comisia disciplinară – Scarlat Petculescu şi Florea Stănculescu28.

Este demn de remarcat că, în contextul intern al structurării societăţii din perioada interbelică, înfiinţarea Corpului Arhitecţilor a constituit un succes apreciat ca atare de profesiuni care au iniţiat, chiar înaintea SAR, aceleaşi demersuri pentru recunoaşterea şi protejarea titlului. A fost cazul Asociaţiei Generale a Inginerilor din România (AGIR), care a fost consiliată de SAR în obţinerea unei legi similare29.

În 1934 a fost emisă o Decizie ministerială30 referitoare la acei profesionişti care au alcătuit categoria intitulată „profesionişti cu drepturi limitate”. Această categorie îi include pe cei care nu puteau fi încadraţi în categoria arhitecţilor recunoscuţi, dar care, înainte de promulgarea Legii CAR (12 mai 1932), puteau dovedi că au lucrat în domeniul arhitecturii: maeştri zidari şi dulgheri care puteau proiecta, în continuare, planuri pentru mici clădiri, „la care distanţa între pereţi va fi de cel mult 6 m”; „conducătorii” din Vechiul Regat, echivalaţi şi autorizaţi anterior, puteau continua întocmirea limitată a unor proiecte pentru anumite clădiri31; maeştrii constructori, „brevetaţi de vechile stăpâniri” sau de „autorităţile de stat actuale”, rămâneau cu dreptul de a executa construcţii, iar, în mod excepţional, puteau elabora planuri pentru clădiri simple fără elemente de beton armat, cu cel mult două niveluri. Toate aceste persoane aveau dreptul să profeseze doar în localitatea pentru care avuseseră şi înainte autorizaţia primăriei.

În conformitate cu Legea CAR şi a Regulamentului său de aplicare, au fost întocmite şi publicate „Tabloul arhitecţilor diplomaţi” şi cel al „Arhitecţilor recunoscuţi”. După intrarea în vigoare a legii şi publicarea primelor „tablouri” cu toate categoriile de profesionişti, problema respectării prevederilor legii a revenit Corpului Arhitecţilor. În consecinţă, intensitatea activităţii SAR în această direcţie a scăzut considerabil. Sunt menţionate câteva situaţii, în care ambele asociaţii profesionale au avut puncte de vedere comune, în sprijinul protejării arhitecţilor români, în perioada în care intraseră în funcţiune legile rasiale din a doua jumătate a deceniului patru. Una dintre acestea a fost în anii 1935-1936, când s-a solicitat în mod foarte ferm Ministerului Muncii chiar expulzarea unor arhitecţi străini, „care profesează clandestin”, „în dauna elementului românesc”32.

Într-un context mai larg, al Europei, existenţa Corpului Arhitecţilor din România se înscria în procesul similar existent în numeroase ţări, unele cu puternică şi veche tradiţie în domeniul arhitecturii. Din diferite documente naţionale elaborate în vederea pregătirii celui de-al X-lea Congres Internaţional de Arhitectură, care a avut loc în Olanda în anul 1927, la care SAR a fost reprezentată de Maria Irineu şi Ion Ţăruşanu, rezultă, de exemplu, că în ţări ca Germania, Austria, Suedia sau Danemarca nu era recunoscut titlul de arhitect şi nu exista nici protecţia acestuia; doar în Italia, dintre ţările ale căror răspunsuri la o serie de întrebări sunt consemnate în „Buletinul SAR” din 1928, exista o lege din 192333. O lege a protecţiei titlului de arhitect a fost promulgată în Belgia în 1939. Ordinul Arhitecţilor din Franţa, cu rol similar Corpului Arhitecţilor din România, a fost înfiinţat la sfârşitul anului 1940, de către regimul de la Vichy, deşi puternica şi influenta Société des architectes diplômés par le gouvernement (SADG) a depus şi ea, până atunci, eforturi numeroase şi îndelungate34. Din aceste sumare referinţe privitoare la alte ţări se poate constata că, prin înfiinţarea Corpului Arhitecţilor, organizarea profesiunii din România s-a înscris în direcţia „protecţionismului” existent în epocă în multe ţări europene, recuperând, astfel, decalajul iniţial, când înfiinţarea SAR a avut loc (mult) după apariţia societăţilor similare din aceleaşi ţări.

 

NOTE:

1 „Primul banchet al architecţilor români”, în „Analele architecturei şi ale artelor cu care se leagă”, II, 1891, nr. 1, p. 15.

2 Cei 24 de arhitecţi au fost: Alexandru Orăscu, George Mandrea, Felix Xenopol, Ion Mincu, Alexandru Săvulescu, Ion Socolescu, Leonida Negrescu, Dimitrie Maimarolu, Constantin Băicoianu, George Sterian, Toma Dobrescu, Ştefan Ciocârlan, Grigore Călinescu, Nicolae George Stravolca, Nicolae Nedelescu, Carol Beniş, Mihail Capuţineanu, Ion Constantinescu, George Duca, Grigore Cerchez, Filip Montaureanu, Nicolae Gabrielescu, Petre (Paul) Petricu, F. Thyr.

3 „Constituirea Societăţii Architecţilor Români”, în „Analele …”, II, 1891, nr. 3, p. 41.

4 „Statutele Societăţii Architecţilor Români”, Idem, p. 42.

5 Ibidem.

6 „Societatea Architecţilor Români”, Idem, p. 56.

7 „Analele architecturii şi ale artelor cu care se leagă”, an IV, 1893, nr. 5, p. 68.

8 „Arhitectura”, nr. 1/ 1906, Expunere de motive, p. 12, 13-14; Proiectul de lege, p. 15-16. Este demn de remarcat faptul că ambele documente sunt publicate după articolul programatic al revistei, Către cititori, aparţinând tot lui Berindei. Acelaşi proiect de lege a fost susţinut în Parlament, în 1918, tot de Ion D. Berindei, de data aceea ca membru al Parlamentului. În cuvântarea sa ţinută cu ocazia înfiinţării, în 1932, a Corpului Arhitecţilor din România, Statie Ciortan a menţionat şi un proiect de lege întocmit de Ion Mincu; „Arhitectura”, 1931-1933, p. 5.

9 Fără îndoială, arhitecţii angajaţi ai diferitelor instituţii şi statului aveau dreptul la liberă-practică.

10 Decizia nr. 39340/2259, iulie 1909; „Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti”, nr. 30, 26 iulie 1909, p. 1.

11 Decizia nr. 78714/4498 din 8 decembrie 1910, „Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti”, nr. 51, 19 decembrie 1910, p. 1-2 (713-714). Sub denumirea de Deciziunea Primăriei Capitalei asupra reglementării dreptului de a întocmi proiecte de construcţiune, actul primăriei a fost republicat în Buletinul SAR, 1912, p. 12-15. Decizia este semnată de primar, P. Dumitrescu, şi de directorul lucrărilor tehnice, Alexandru Davidescu.

12 „Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti”, nr. 1, 1912, p. 1.

13 „Adresele arhitecţilor – Membrii Societăţii Arhitecţilor Români autorizaţi a întocmi planuri de clădiri”, în „Arhitectura”, nr. 2/ 1916, p. 3 (?).

14 În şedinţa din 1 martie 1924, de exemplu, au fost admişi fie arhitecţi, absolvenţi ai Şcolii de arhitectură din Bucureşti, fie din şcoli din străinătate, ale căror diplome au fost recunoscute. Dintre aceştia menţionăm nume precum Radu Dudescu, Leon Silion, N. Aprihăneanu, Dimitrie Ionescu Berechet, Maria Cotescu, Ion Niga, Horia Teodoru; Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, fond PMB-Tehnic, dosar 46/1923, file nenumerotate. Condiţionarea eliberării autorizaţiei de construcţie de situarea arhitectului pe tabloul întocmit de primărie este prezentă şi în Regulamentul pentru Construcţiuni şi Alinieri al Municipiului Bucureşti, din 1928 (art. 183), menţinându-se cele trei categorii de arhitecţi din Decizia lui Pricopie Dumitrescu, din 1910.

15 Decizia înfiinţării „Comisiei celor 10” a fost întărită în Adunarea Generală extraordinară a SAR din 3 martie 1919; Buletinul SAR, nr. 1, 119, p. 10-11. Comisia era alcătuită din 10 arhitecţi, având drept sarcină îndeplinirea a 10 puncte din programul Societăţii.

16 „Primul Congres al arhitecţilor din toată ţara, Procesul-verbal nr. 1”, în „Arhitectura”, nr. 2/ 1916, p. 72, 74.

17 Idem, p. 74.

18 „Procesul-verbal nr. 2 din 26 februarie”, Idem, p. 75-76. Birourile de arhitectură aveau doar rolul să stabilească relaţiile dintre arhitecţi şi autorităţi, să asigure mersul şantierului şi, în general, să asigure partea administrativă; aveau dreptul să „facă planuri mici, de lucrări curente, transformări etc.”, Ibidem.

19 „Arhitectura”, nr. 3-4/ 1919, p. 108.

20 Ibidem.

21 „Societatea Arhitecţilor Români faţă de Legea de organizare a Corpului Arhitecţilor din serviciile publice”, în „Arhitectura”, nr. 3/ 1924, p. 35-37. În acest articol este reprodus conţinutul legii, alături de comentariul revistei, menţionându-se toate diligenţele făcute pentru punerea în funcţiune a legii.

22 Idem, p. 38.

23 „Arhitectura”, 1925, p. 127-128.

24 Proiectul de lege din 1906 fusese întocmit de Ion D. Berindei, având, după cum s-a văzut, asentimentul arhitecţilor semnatari.

25 Pentru importanţa acestei categorii de arhitecţi, vezi Florea Stănculescu, „Serviciile de arhitectură ale statului”, în „Arhitectura”, nr. 4/ 1935, p. 11-12.

26 „Arhitectura”, 1931-1933, p. 3-8. Textul legii la p. 7-8.

27 Dare de seamă asupra activităţii administrative şi financiare a Comitetului Societăţiei pe anul 1932, Bucureşti: Tipografia Voinţa, 1933, p. 11.

28 „Arhitectura”, 1931-1933, p. 6.

29 Statie Ciortan, „Discurs la înfiinţarea SAR”, în „Arhitectura”, 1931-1933, p. 11. În cuvântarea sa, Ciortan a amintit de susţinerea legii în Parlament prin Constantin Iotzu, Petre Antonescu şi Toma T. Socolescu, membri ai forului legislativ.

30 Decizia ministerială nr. 54363 din 4 aprilie 1934, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 84 din 11 aprilie 1934.

31 Decizia ministerială face referire la un articol – art. 186 – din Regulamentul de construcţii şi alinieri al municipiului Bucureşti din 1928. Faptul în sine subliniază corecta clasificare a acestor meserii, făcută de primăria bucureşteană prin reglementările din 1909-1911.

32 „Arhitectura”, nr. 5/ 1936, p. 24.

33 „Buletinul Societăţii Arhitecţilor Români”, nr. 3, martie-mai 1928, p. 6-14.

34 Marie-Jeanne Dumont, La S.A.D.G., histoire d’une société d’architectes, Société Française des Architectes, 1989, prima parte, p. 74.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog