4 case transformate în Timișoara

În fața asaltului devastator al așa-ziselor modernizări din ultimii douăzeci de ani, ce împânzesc nu doar Timișoara, ci întreg spațiul românesc, regăsim exemple singulare de imobile ce refuză emfaza și barocul stilistic în favoarea unui limbaj atent calibrat la genius loci.

Aflat la discreția faliilor tectonice și culturale pe a căror linie de demarcație se află, orașul Timișoara și-a trăit istoria urmărind un perpetuu ciclu al distrugerii și reconstrucției. Castrul roman, transformat pentru scurt timp în capitală a regatului maghiar în Evul Mediu, reconfigurat de otomani timp de două secole într-un veritabil oraș oriental a suferit ultima transformare radicală în urma recuceririi austriece. Atunci a fost stabilit caracterul actual al urbei, caracter recognoscibil în urbanismul și arhitectura barocă a piețelor și străzilor sale. Stilul auster, sărac al barocului austriac născut dintr-o etică a eficienței militare și economice trăiește un dublu reviriment în arhitectura contemporană a orașului. Pe de o parte, suntem martorii unei renașteri extrem de discutabile a „barocului de Banat”¹, exprimat gălăgios și emfatic într-un număr tot mai mare de imobile interbelice de factură modernistă mutilate stilistic prin transformarea/„upgradarea” de la statutul de vilă la cel de palat. O simplă plimbare prin zona centrală a orașului evidențiază proporțiile dezastrului din ultimii ani. Chiar în acest moment, poate cea mai frumoasă vilă a orașului, construită de florarul imperial Wilhelm Mühle în secolul al XIX-lea, se „restaurează” prin demolare din voința unui beneficiar complet străin de valorile culturale ale urbei și prin „grija” unui aparat administrativ dezinteresat și neputincios. Pe de altă parte, caracterul sărac al barocului austriac devine vizibil astăzi în limbajul arhitectural al câtorva tineri arhitecți timișoreni ce reafirmă valorile austerității și eficienței specifice arhitec-turii primilor coloniști bănățeni.

Cele patru case propuse spre analiză în acest scurt dosar, diferite prin abordare și apariție în timp, au fost selectate în primul rând datorită ADN-lui lor comun. Toate aceste intervenții au ca obiect de pornire o casă tipologică a periferiei timișorene, bazată pe o planimetrie construită exclusiv pe parter, cu două camere mari la stradă și funcțiuni servante spre curte. O altă trăsătură comună este că sunt produsul unei generații tinere de arhitecți, de până în 40 de ani, ce s-a format în această disciplină având ca exemplu de referință - printre altele - succesul remodelării Casei Herczeg. Acest obiect iconic al arhitecturii timișorene, realizat la începutul anilor 2000 de arhitectul Radu Mihăilescu, constituie un reper în timp, un marker de la care merită să analizăm evoluția transformărilor ulterioare. Dacă, poziționată la doar câțiva zeci de metri distanță de Casa Herczeg, Casa Șelariu urmărește prin articulări volumetrice și de detaliu o linie comună cu cea a exemplului, Casa Godeanu remodelează volumul existent utilizând o expresie nouă, cu detalii puține, sincere și atent studiate, ce pun accent îndeosebi pe calitățile interioare ale structurii vechi. Mansarda Casei Miclăuș generea-ză, în schimb, o anvelopare integrală a obiectului, într-un limbaj născut parcă din atmosfera aparte a grădinii sălbatice ce o înconjoară. Casa Moza, ca ultim exemplu, propune o arhitectură ascunsă, introvertită, urmărind o etică de locuire apropiată spațiului protestant.

Ea este, în acest sens, un protest atât al beneficiarului, cât și al arhitectului față de spiritul baroc al noii burghezii. Calitatea designului, evidentă încă din detaliile constructive, la roșu, ale casei, susține discursul sachlich al materialelor și suprafețelor ce suplinesc astfel cu succes lipsa unor obiecte luxoase de mobilier.

^1. Definire peiorativă a stilisticii palatelor minorității rome în zona orașului Timișoara. Aceste case, spre deosebire de restul țării, sunt „deghizate” de arhitecții ce le autorizeză cu elemente de stilistică și morfologie specifice arhitecturii clasiciste sau neoromânești.