Roșu de Bitolia - Un longeviv pe scena picturii

Cu ocazia retrospectivei dedicate lui Alexandru Țipoia la cinci ani de la moartea sa, Amelia Pavel anunța demersul provocator de noi clasamente valorice privind studierea artiștilor născuți între 1914 și 1920. În acest sens, sugestiile sale au schimbat, cu interes și perplexitate, chiar selecția Galeriei Naționale a Muzeului de Artă.

Se împlinesc tot cinci ani de când George Ștefănescu, aflat în exil din 1989, lângă Münster, a încetat să picteze. Nu doar același an de naștere, 1914, apropie destinul postum al pictorului Ștefănescu de exemplara reconsiderare, făcută prin grija fiului după 1990, a creației lui Țipoia. Ambii artiști au rădăcini paterne macedo-grecești. Ambii au slujit o formulă de modernism echilibrat, Țipoia preponderent prin ritmări formale, Ștefănescu în arpegii cromatice. Opera clasaților drept „mici maeștri” poate oricând pune în discuție vedetele unei epoci, prin revizitare exegetică subordonată unei etalări revelatorii. Surpriza vine printr-un nou filtru de coerență stilistică, mai ales atunci când persoana artistului a optat pentru discreție și penumbra propriului atelier. Iar în jocul cotelor de piață, lucrările care înfruntă bine timpul (ca tehnică de execuție), au și un plus de autenticitate istoristă, dar și o originalitate netocită prin mediatizare, pot încânta ca noutate restituită și pot lărgi panopticul de destin al vocației artisticești pe canavaua unei epoci istorice.

Până la 50 de ani, George Ștefănescu nu a avut liniștea unui atelier tihnit pentru „certificatul de cerebralitate modernă” pe care i l-a acordat exigenta Anca Arghir în revista Arta, cu referire la expoziția de la Galeria Simeza, din 1970. Destinul de pictor i s-a forjat încă din anii de școală la Râmnicu Sărat, apoi, din 1933 până la mobilizarea pe front, în ambianța lui Theodorescu-Sion, Lucian Grigorescu și, mai ales, Nicolae Dărăscu. Dar seismele istoriei mijlocului de secol al XX-lea l-au dirijat pe George Ștefănescu spre diverse expresii plastice cu debușeu concret: pictură și decorație murală, grafică publicitară, afiș și mai cu seamă scenografie. Creația dedicată teatrului (1958-1974) i-a realimentat dexteritatea pentru culoarea puternică, sensibilitate care se periclitase, circa un deceniu, după traumele fizice ale războiului. George Ștefănescu a lăsat în grija fiului, architect și pictor, sute de lucrări de grafică de șevalet și de picturi. Artistul a fost analizat stilistic în monografia apărută în 1987 la Editura Meridiane (semnată de Adriana Bobu), în cheia unui expresionism fov îmblânzit armonic. Deloc ostentativ, pictorul captează un con extins de stimuli-pretext din realitate pentru o figurație stilizată în forme arcuite și imbricate ca o compoziție pentru emailuri. Mai mult decât peisagist, Ștefănescu este un imaginativ cu figuri compuse parabolic (teme meditative, arlechini, dans, obiceiuri folclorice) care se pot sublima în grafeme cromatice, bine stăpânite în regnul abstracției lirice. Pe de altă parte, naturile statice sau peisajele toponimice pot gâlgâi de pretexte ale familiilor cromatice coapte și ale arabescului de contur. „Taina albastrului” este titlul unei pânze în ulei din 1983, dar poate roșul de covor balcanic vechi este un laitmotiv al cromatismului stenic a lui George Ștefănescu. Este senzual cu smalțul picturii, dar onorând și conturul formei, într-un fel dejucat-despletit.

Făptura sadoveniană a pictorului apare meditativ-concentrată în remarcabilele-i autoportrete, ale celui născut la Marele Război, rănit grav în al doilea și apucând să vadă Europa Unită. Longevivul artist este un minunat exemplu de senectute seniorială alimentată de un destin artistic care a învins răul vremurilor, acea „Tristețe a tinerelor femei” din miezul veacului al XX-lea.

Fotografii: Radu Ștefănescu