Interviu

Interviu cu arhitectul Pablo Katz: „Istoria viitoare a orașelor noastre va depinde de alegerile societății pe care noi o vom constitui”

Entretien avec l’architecte Pablo Katz: « L’histoire future de nos villes dépendra des choix de société que nous ferons »

„O casă mică, o grădină mică pot deveni obiectul viselor celui care nu are nimic. Dar este, oare, vorba de a flata dorințele iraționale ale ignoranței?”

Jean-Baptiste-André Gaudin, Solutions sociales, 18711

Alina Nechifor: Conferința dvs. de la București, în cadrul Atelierelor Deschise de Arhitectură, analiza disoluția urbană - mai precis, titlul său era: „O casă mică, o grădină mică, disoluția urbanului” - un titlu ironic, după cum bine ați precizat. Ați putea dezvolta acest concept în câteva fraze? Această dislocare urbană răs-punde ea unui exces de individualism, faptului că fiecare dintre noi visează și se imaginează „într-o casă mică”, izolată, într-o independen-ță totală? Care ar fi atunci răspunsul cabine-tului dvs. de arhitectură? Pablo Katz: În 1950, număram 2 aglomerări urbane de mai mult de 10 milioane de locuitori în toată lumea. 30% din populația mondială era la acea dată urbană. Astăzi, numărăm 30 de aglomerări cu mai mult de 10 milioane de locuitori și aproximativ 500 de orașe cu mai mult de 1 milion de locuitori, în timp ce jumătate din populația mondială trăiește de acum în orașe. Trei pătrimi din populația mondială va fi urbană în 2025. Această urbanizare s-a dezvoltat, în general, în zonele periurbane, sub forma unor locuințe individuale de slabă densitate. Din cauza acestei repartiții urbane, totalitatea suprafețelor cultivabile se reduce în fiecare an, conform ONU, cu 300.000 kmp, mai exact echivalentul suprafeței Italiei. În Franța, deși o țară dezvoltată și densă, cu o importantă istorie urbană, aproape 65% din an-samblurile de locuințe sunt individuale. Țesutul periurban ce se desfășoară sub această formă, demonstrează dezangajarea politicului, o capitulare a arhitecturii, absența unei viziuni de amenajare a teritoriului și incapacitatea arhitecților de a se exprima public și de a se face auziți. Toate acestea sunt simptomatice unei societăți extrem de individualiste în care fiecare locuitor aspiră la a deține mica sa casă împreună cu mica sa grădină. În același timp, această formă de etalare urbană este extrem de costisitoare pentru colectivitate: ea consumă suprafețe naturale și agricole, dar, de asemenea, costisitoare în materie de căi de comunicație și infrastructuri, tocmai din cauza densității slabe. Totuși, în ciuda costurilor ridi-cate, aceste țesuturi proliferante se dovedesc pe deplin incapabile de a da naștere unui oraș, unei urbanități. Orașul înseamnă spațiu public, iar spațiul public este marele absent al acestor forme de țesuturi rezidențiale! A.N.: La polul opus teritoriului monofuncțional, al modelului pavilionar, găsim orașele-dormitor, destinate locuirii și care favorizează răspândirea revoltei. Susțineți ideea conform căreia tocmai aceste periferii de case individuale, ce se întind la infinit, reproduc (printr-un efect de oglindă) carențele și problemele pe care le putem regăsi în orașele-dormitor, că acestea se comportă într-o oarecare măsură precum un oraș-dormitor. Atunci, ne punem întrebarea: vom fi capabili să ne sustragem violenței, izolării? Cum vedeți toate aceste lucruri, ce schimbăm pentru a trăi mai bine? P.K.: În mod cert, periferiile pavilionare, lipsite de in-frastructură, servicii, locuri de muncă și spații de petrecere a timpului liber, se comportă precum orașele-dormitor, în aceeași măsură cu un oarecare număr de mari ansambluri. Însă, dacă în acest caz este imposibil să prevezi transporturi publice, infrastructură, servicii, locuri de muncă și de loisir, într-un țesut de o densitate slabă, totuși densitatea marilor ansambluri o va permite. Trebuie reintrodus amestecul de funcțional și social în marile ansambluri rezidențiale și regândit raportul acestora cu peisajul. Dacă aceste mari ansambluri constituie o problemă azi, a le demola și înlocui cu mici case individuale, trimițându-le locuitorii de fiecare dată mai departe, nu numai că nu reprezintă o soluție, însă agravează fenomenele de excludere. Doar cu prețul unor politici publice ambițioase cu privire la amenajarea teritoriului și a strategiei orașului ne vom putea sustrage violenței și izolării, aceasta din urmă nefiind altceva decât o altă formă de violență. A.N.: Distingem cu acuratețe, în demersul dvs. de proiect, înclinarea spre chestiunile de dezvoltare du-rabilă, spre dimensiunile „ecologice”, probleme - susțineți - centrale în dezvoltarea teritoriilor. Putem merge oare și mai departe, credeți că progresul orașelor va conduce la o reabilitare a tramei sociale? P.K.: Problema densității se află în centrul tematicii dezvoltării durabile. Toate soluțiile menite a face mai ecologică o locuință izolată nu sunt decât niște atracții înșelătoare. O casă individuală, izolată, aduce cu sine pierderi energetice de trei ori mai mari decât ale unei case învecinate și consumă, în medie, de 10 ori mai mult teren decât o locuință colectivă. Evident, problemele de dezvoltare durabilă, ecologie urbană, calitatea mediului înconjurător și obiceiuri de consum energetic în casele noastre rămân esențiale. În Franța, energiile regenerabile reprezintă mai puțin de 8% din ansamblul energiilor consumate, iar locuința consumă 40% din totalul energiilor. În consecință și tinând cont de diminuarea energiilor fosile, această problemă va deveni din ce în ce mai sensibilă și mai importantă. Totuși, în timp ce chestiunile de dezvoltare durabilă ar trebui să facă apel la pertinența proiectului, constatăm că viziunea care se impune este o abordare tehnocratică și demagogică, în contradicție cu bunul-simț. Arhitecților le revine, deci, sarcina de a se apropia de aceste subiecte într-un mod critic și minuțios, pentru a le da sens. Iată o mare confruntare la care profesia noastră se supune. A.N.: Un personaj al lui Marguerite Duras pretindea că predă istoria viitorului. Simțiți, ca arhitect și urbanist, că predați la rândul dvs. o istorie a viitorului? Puteți să ne-o povestiți, cum se înfățișează ea? P.K: Arhitectura este considerată prin lege, în Franța, drept o profesiune de interes public. Aceasta implică faptul că activitatea noastră este pusă în serviciul unei anumite idei de interes comun și că ne asumăm o poziție etică și politică. Spre deosebire de toate celelalte forme de creație artistică, arhitectura se impune tuturor, în mod durabil. Toate acestea ar trebui să exige arhitecților o atitudine modestă, dar și generoasă și purtătoare de o viziune prospectivă a societății. Și nu ca Max Thor, în Detruire dit-elle, pentru a adormi, ci pentru a ne trezi. Planul caroiat, elaborat de Hippodamos din Milet în secolul al V-lea î.H., constituie retranscrierea spațială a unui prin-cipiu democratic de imparțialitate, prezumat de a permite o reprezentativitate egală a tuturor cetățenilor în fața legii, în cetate. La fel, am putea spune că, după cum afirma Andrea Branzi, Noua Cartă de la Atena reprezintă keynesianismul tradus spațial. Și că periferiile pavilionare, pe gustul micului burghez, în jurul orașelor, sunt expresia unei societăți indulgente, individualiste și indiferente, de „fiecare pentru sine” și „se salvează cine poate”. Orașul, spațiul public (ori absența sa) sunt oglinda societă-ților care le creează. Istoria viitoare a orașelor noastre va depinde de alegerile societății pe care noi o vom constitui. A.N.: Sunteți de părere că profesia de arhitect este în criză, că arhitecții sunt depășiți de constrângeri din ce în ce mai mari, de o viziune formatoare? P.K.: Cred că societatea noastră se află în criză… iar arhitec-tura face parte din societate. Sporirea constrângerilor, a abordărilor normative, tedința spre hiperspecializare, individualismul, căutarea impetuoasă a profitului fac dificilă exersarea profesiunii noastre. Totuși, niciodată până acum societățile noastre nu au fost mai complexe, iar arhitectul - unul dintre profesioniștii cel mai bine formați în stăpânirea complexității. A.N.: Este posibil ca, din acest punct de vedere, să chestionăm rolul arhitectului în lume, într-un context politic și social, raportarea sa la timp, la concret, la datele imediate; chiar avem nevoie, până la urmă, să ne reîntoarcem la o viziune etică a arhitecturii, pentru care pledați în orice caz? P.K.: Ați înțeles bine, nu numai că este posibil, ci necesar, indispensabil de a reveni la o viziune etică, politică și socială a arhitecturii, ancorată în realitate. În absența ei, arhitecții vor fi designeri de fațade, ornamentiști ori decoratori. După ce a servit, pe parcursul istoriei, puterii și banului, de mai bine de un secol arhitectura s-a pus în serviciul celor mulți, pentru a deveni democratică. În această lume aflată într-o continuă transformare și confuzie, acest proiect comunitar ar trebui continuat. A.N.: Sunteți președinte al Société française des architectes (SFA), membru onorific al Korean Institute of Architects (KIA) și director al publicației „Le Visiteur”. Ne-ar face plăcere să aflăm mai multe despre numărul special, dedicat orașului București, pe care „Le Visiteur” îl pregătește. Ne puteți dezvălui mizele unui asemenea demers, care sunt exigențele? P.K.: Ne aflăm la începuturile unui proces editorial pentru a realiza, într-adevăr, un număr special dedicat Bucureștiului. Richard Edwards este cel care a demarat acest proiect, susținut de Institutul Francez din București și de Institutul Cultural Român la Paris. Revista „Le Visiteur”, editată de SFA, nu este o publicație de actualitate, ci o revistă critică, cu un conținut editorial foarte exigent. În acest sens ne dorim abordarea numărului special. Un important exercițiu de selecție, de analiză critică și de conținut redacțional rămâne încă de făcut. București este un oraș fascinant, cu un enorm potențial de transformare, asimilând un patrimoniu remarcabil, din perioade diferite. Ne dorim să exprimăm toate acestea, dar și să facem cunoscute aspectele cele mai interesante ale producției arhitecturale contemporane.
Notă: 1.Citat din conferința susținută de arhitectul Pablo Katz la Institutul Francez din București, în data de 11 aprilie 2012.
* Pablo Katz este arhitect D.P.L.G. și urbanist. După ani de experiență în Argentina, a creat GKP Architecture în Franța, apoi Pablo Katz Architecture. A realizat peste 2.000 de locuințe, numeroase școli și creșe la Paris, Centrul de Congrese de la Périgueux, Centrul Departamental de Comunicare Dordogne, restructurarea unui edificiu de secol al XV-lea pentru Opera Rhinm, precum și alte proiecte de urbanism. Pablo Katz a predat la Școala Camondo (Paris), la Universitatea UTDT (Buenos Aires), la FADU-UBA (Buenos Aires), la Școala Specială de Arhitectură (Paris) și la Kunstakademie (Stuttgart).
« Une petite maison, un petit jardin, peuvent être l’objet des rêves de celui qui n’a rien. Mais s’agit-il ici de flatter les désirs irréfléchis de l’ignorance ? » Jean Baptiste-André Godin, Solutions sociales, 18711
Alina Nechifor : Votre conférence à Bucarest, dans le cadre des Ateliers Libres d’Architec-ture analysait la dissolution urbaine - plus précisément, son titre était : « Une petite maison, un petit jardin. La dissolution de l’urbain » - un titre ironique, comme vous l’avez déjà bien précisé. Pouvez-vous développer ce concept dans quelques lignes ? Cette dislocation urbaine est-elle liée à un excès d’individualisme, au fait que chacun d’entre nous rêve et se projette dans « une petite maison », isolée, dans une indépendance totale ? Quelle serait alors la réponse de votre cabinet d’architecture ? Pablo Katz : En 1950, on dénombrait deux agglomérations de plus de 10 millions d’habitants dans le monde. 30 % de la population mondiale était alors urbaine. Aujourd’hui on en compte 30 agglomérations de plus de 10 millions d’habitants et environ 500 villes de plus de 1 million, alors que plus de la moitié de la population mondiale vit désormais dans des villes. Trois quarts de la population mondiale sera urbaine en 2025. Cette urbanisation s’est développée très majoritairement dans les zones péri-urbaines sous la forme de logements individuels de faible densité. Du fait de cet étalement urbain, la totalité des surfaces cultivées est amputée chaque année, selon l’ONU, de 300.000 kmp, soit l’équivalent de la superficie de l’Italie. En France, pourtant un pays développé et dense, avec une longue histoire urbaine, près de 65 % de l’ensemble des logements sont individuels. Le tissu péri-urbain qui se développe sous cette forme, témoigne d’un retrait du politique, d’une capitulation de l’architecture, d’une absence de vision d’aménagement du territoire et de l’incapacité des architectes à s’exprimer publiquement et à se faire entendre. Tout cela est effectivement symptomatique d’une société extrêmement individualiste où chaque citoyen aspire à posséder sa petite maison avec son petit jardin. Toutefois, cette forme d’étalement urbain est extrêmement couteuse pour la collectivité : elle est consommatrice de surfaces naturelles et agricoles, mais couteuse aussi en matière de voiries et infrastructures, du fait de la faible densité. Pourtant, malgré leurs coûts élevés, ces tissus proliférants s’avèrent complètements incapables de produire de la ville et de l’urbanité. La ville c’est l’espace public et l’espace public est le grand absent de ces formes de tissus résidentiels ! A.N. : A l’opposé de ce territoire mono-fonctionnel, du modèle pavillonnaire, on trouve les villes-dortoir, vouées à l’habitat et qui favorisent la contagion de la révolte. Vous soutenez l’idée selon laquelle justement ces banlieues de maisons individuelles, qui s’étendent à l’infini, reproduisent (par l’effet de miroir) les carences et les problématiques retrouvées dans une cité-dortoir, qu’elles se comportent d’une certaine façon comme une cité-dortoir. Alors, la question se pose : est-ce qu’on sera capable de s’échapper à la violen-ce, à l’isolement ? Comment vous voyez ces choses, quoi changer pour mieux vivre ? P.K. : De fait, les banlieues pavillonnaires, dé-pourvues d’équipements, de services, d’emplois et de loisirs, se comportent comme des cités dortoirs, de la même façon qu’un certain nombre de grands ensembles. Mais, alors qu’il n’est pas possible d’amener des transports publics, des équipements, des services, des emplois et des loisirs dans les tissus de très faible densité, la densité des grands ensembles le permettrait. Il faut réintroduire de la mixité fonctionnelle et sociale dans les grands ensembles résidentiels et repenser leur rapport au paysage. Si ces grands ensembles posent problème aujourd’hui, les démolir et les remplacer par des petits maisons individuelles, en renvoyant leurs habitants chaque fois plus loin, n’apporte non seulement aucune solution mais aggrave les phénomènes d’exclusions. Seulement au prix de politiques publiques ambitieuses en matière d’aménagement du territoire et de politique de la ville, nous pourrons échapper à la violence et à l’isolement, qui est aussi une forme de violence. A.N. : On aperçoit nettement dans votre démarche projectuelle la propension vers les questions du développement durable, vers les dimensions « écolo-giques », des questions - vous dites - centrales dans le développement des territoires. Est-ce qu’on peut aller plus loin encore, croyez-vous que l’essor des villes conduira à une reconstruction de la trame sociale ? P.K. : La question de la densité est au cœur des problémati-ques du développement durable. Toutes les solutions pour rendre la maison isolée plus écologique sont des leurres. Une maison individuelle isolée comporte une enveloppe de déperdition énergétique trois fois plus importante que des maisons mitoyennes et consomme, en moyenne, plus de 10 fois plus de foncier que l’habitat collectif. Bien évidemment, les questions de développement du-rable, d’écologie urbaine, de qualité environnementale et de comportement énergétique de nos bâtiments sont essentielles. Les énergies renouvelables en France représentent moins de 8 % de l’ensemble des énergies consommées et le bâtiment consomme 40 % du total des énergies. Dès lors, et compte tenu de la raréfaction des énergies fossiles, cette question deviendra de plus en plus sensible et de plus en plus centrale. Pourtant, alors que les questions de développement durable devraient faire appel à l’intelligence du projet, nous constatons que la vision qui s’impose est une approche technocratique et dogmatique, à l’opposé même du bon sens. Il revient donc aux architectes de se saisir de ces questions de façon critique et circonstanciée pour leur donner du sens. Voilà un grand défi auquel est confronté notre profession. A.N. : Un personnage de Marguerite Duras prétendait qu’il enseigne l’histoire de l’avenir. Est-ce que vous sentez, en tant qu’architecte et urbaniste, que vous enseignez une histoire de l’avenir ? Alors, pouvez-vous nous la partager avec nous ; cette histoire de l’avenir, elle se représente comment ? P.K. : En France, l’architecture est considérée par la loi comme un métier d’intérêt public. Cela implique qu’on mette notre action au service d’une certaine idée de l’intérêt commun et qu’on assume un positionnement éthique et politique. A la différence de toutes les autres formes de création artistique, l’architecture s’impose à tous, durablement. Tout cela devrait exiger des architectes une attitude modeste, mais aussi généreuse et porteuse d’une vision prospective de la société. Non comme Max Thor dans Détruire dit elle, pour nous endormir, mais pour nous éveiller. Le plan en damier, conceptualisé par Hippodamos de Milet au Vème siècle avant JC, constitue la retranscription spatiale du principe démocratique d’équité, censé permettre une représentativité équivalente de tous les citoyens devant la loi, dans la cité. On pourrait aussi dire, comme l’affirme Andrea Branzi, que la Charte d’Athènes c’est le keynésianisme traduit spatia-lement. Et que les banlieues pavillonnaires, au gout petit-bourgeois, autour des villes, sont l’expression d’une société libérale, individualiste et désabusée, du chacun pour soit et sauve qui peut. La ville, l’espace public (ou son absence), sont le reflet, un miroir, des sociétés qui les créent. L’histoire future de nos villes dépendra des choix de société que nous ferons. A.N. : Pensez-vous que la profession d’architecte est en crise, que les architectes sont excédés par des contra- in-tes de plus en plus fortes, par une vision formatrice ? P.K. : Je pense que notre société est en crise… et l’architecte fait parti de la société. La multiplication des contraintes, les approches normatives, la tendance à la hyperspécialisation, l’individualisme, la recherche effrénée du profit, rendent difficile l’exercice de notre métier. Pourtant jamais nos sociétés n’ont été aussi complexes, et l’architecte est l’un des professionnels le mieux formé à la maîtrise de la complexité. A.N. : Est-il possible, de ce point de vue, d’interroger le rôle de l’architecte dans le monde, dans un contexte politique et social, son rapport au temps, au réel, aux données immédiates ; a-t-on besoin d’un retour à une vision éthique de l’architecture, pour laquelle vous plaidez en tout cas ? P.K. : Vous l’avez bien compris, ce n’est non seulement possible mais nécessaire, indispensable, de revenir à une vision éthique, politique et sociale de l’architecture, ancrée dans le réel. A défaut, les architectes deviendront des designers de façades, des embellisseurs ou des décorateurs. Après avoir, tout au long de l’histoire, servi le pouvoir et l’argent, depuis un siècle l’architecture s’est mise au service du plus grand nombre, pour devenir démocratique. C’est celui là le projet sociétal que nous devons continuer, dans un monde en mutation et en plein bouleversement. A.N. : Vous êtes président de la Société française des architectes (SFA), membre honoraire du Korean Institute of Architects (KIA) et aussi directeur de la publication « Le Visiteur ». On aimerait bien en savoir un peu plus sur le numéro spécial, dédié à Bucarest, que « Le Visiteur » est en train de préparer. Pouvez-vous dévoiler les enjeux d’une telle démarche, quelles sont les exigences ? P.K. : Nous sommes aux prémisses d’un travail éditorial pour réaliser un numéro spécial sur Bucarest. Richard Edwards est à l’origine de ce projet, soutenu par l’Institut Français de Bucarest et l’Institut Culturel Roumain, à Paris. La revue « Le Visiteur », éditée par la SFA, n’est pas une revue d’actualité architecturale, mais une revue critique avec un contenu éditorial très exigeant. C’est dans cet esprit que nous souhaitons aborder le numéro dédié à Bucarest. Un grand travail de sélection, d’analyse critique et de contenu rédactionnel reste à faire. Bucarest est une ville fascinante, avec un énorme potentiel de transformation, comprenant un patrimoine remarquable, de périodes diverses. Nous souhaitons rendre compte de tout cela, mais aussi faire connaître les aspects les plus intéressants de la production architecturale d’aujourd’hui.
NOTE: 1. Citation évoquée par l’architecte Pablo Katz dans sa conférence à l’Institut Français de Bucarest, le 11 avril 2012.
* Pablo Katz est architecte D.P.L.G. et Urbaniste. Après des années d’exercice en Argentine il fonde en France GKP Architecture, puis Pablo Katz Architecture. Il a réalisé plus de deux milliers de logements, plusieurs groupes scolaires et crèches à Paris, le Centre de Congrès de Périgueux, le Centre Départemental de Communication de la Dordogne, la restructuration d’un édifice du XVème siècle pour l’Opéra du Rhin ainsi que divers projets d’urbanisme. Pablo Katz a par ailleurs enseigné à l’Ecole Camondo (Paris), à l’Université UTDT (Buenos-Aires), à la FADU-UBA (Buenos-Aires), à l’Ecole Spéciale d’Architecture (Paris) et à la Kunstakademie (Stuttgart).

[gallery link="file" orderby="post_date" include="4991, 4990, 4989, 4988, 4987"] LOCUINȚE COLECTIVE Paris XIV Cost: 10 mil. € fără TVA Antreprenor general: RIVP Suprafața: 6.502 mp Scd Data: 2011 [gallery link="file" orderby="post_date" include="4992, 4986"] LOCUINȚE COLECTIVE Paris XX Antreprenor general: FRANCE HABITATION Suprafața: 559 mp Scd Concurs: 2007 [gallery link="file" orderby="post_date" include="4995, 4994, 4993"] BIROURI FRANCE BLEU PÉRIGORD Périgueux Cost: 10 mil. € fără TVA Antreprenor general: CONSEIL GÉNÉRAL DE DORDOGNE Suprafața: 700 mp Scd Data: 2006 Foto: Hervé Abbadie [gallery link="file" orderby="post_date" include="4999, 4998, 4997, 4996"] CASA CK06 Paris XX Antreprenor general: PRIVAT Suprafața: 250 mp Scd Structură: BETON-METAL Anii de realizare: 2006-2008 Durata de studiu: 18 LUNI Durata lucrărilor: 18 LUNI Data de livrare: 2009 Foto: Arnaud Rinuccini [gallery link="file" orderby="post_date" include="5002, 5001, 5000"]