White… Corbu’ (arhitectura cu lumină) - (I)

Despre lumină și transformările obiectului arhitectural sub incidența acesteia s-au scris destul de puține lucruri. În general, când ne referim la aportul acesteia corelat cadrului construit nu putem să nu ne gândim la cunoscuta sintagmă a „jocului savant al volumelor în lumină”, definiție atribuită lui Le Corbusier și preluată, ulterior, în teoria de arhitectură pentru a justifica un răspuns legat de întrebarea ce este arhitectura? Oare nu ar fi justificat să ne întrebăm, mai degrabă, ce este arhitectură(?), având în vedere determinările complexe diferențiate spațial de care suntem înconjurați?

Dacă am aproxima ca fiind arhitectură măcar 10% din produsul ultimului deceniu, dincolo de comanda socială și de aspectul strict utili-tar, am constata numărul relativ nesemnificativ al construcțiilor sub care incidența luminii ar putea determina dramatismul unui spectacol scenografic senzorial de lumini și umbre. Savant sau nu, jocul luminii atenuat în perioada post-modernă de prezența multiplelor văluri perforate, de cele mai multe ori metalizate, sau al ecranelor cu proiecții aparent culturale de sorginte publicitară cu caracter manipulator, tră-dează o stare de profundă anxietate. O anxietate temporală, culturală, metafizică, personalizată în creațiile ultimelor decade. Tehnologizarea ex-tremă a societății contemporane incapabilă de a dezvolta subtilul nu mai percepe dincolo de pixelul ecranului LCD sau al perforațiilor multiple...

„Îmbrăcarea arhitecturii” trădează incapacitatea de înțelegere a principiilor legate de complexitatea obiectului arhitectural, care l-ar transforma pe acesta, în cele din urmă, în arhitectură. Confuzia, determinată de imposibilitatea neuronală de a procesa informația tehnologizată se transformă în lipsa relaționării obiectului principiilor fizice esențiale. Lacuna informațională pe care genera-țiile trecute o foloseau drept pretext pentru a justifica constanța procesului evolutiv este depăși-tă de problemele generate de afluxul informațional al post-modernității. „Orbecăirea” și prelua-rea fragmentară a elementelor de operare în cadrul procesului creativ transpune capacitatea minimă care definește societatea modernă. Contaminați, în general, de ceea ce nu este arhitectură, evoluăm spre aplatizarea generală și mecanizarea forțată a gestului arhitectural. Moda în arhitectură, așa cum o vezi pe Bustler sau Archdaily, nu mai constituie o rezultantă a unui proces, fie el de inovație, de creație, de căutare a complexității etc. Trendul transpune preluarea mimetică a unor elemente fără înțelesuri colate peste fondul pronunțat de-personalizat acultural. Spre exemplu, evul îmbălsămării în sticlă al fațadelor a trecut... în unele zone ale lumii. La modă rămâne însă mumificarea în plasă metalică. Redundant, multiplicarea secvențială devine, din nefericire, instrumentul de lucru al noilor generații. Planeitatea existențială se transpune în penibilitatea transferului intelectual raportat demersului conceptual al unei finalității banalizate. Perioada contemporană însă poate argumenta în orice direcție, așa cum, la rândul lor, generațiile trecute au (re)evaluat în mod similar orice demers arhitectural. Tour Eiffel, Cristal Palace, zgârie-norii New York-ului etc. au fost vehement criticați în perioada în care s-au construit.

Citiți textul integral în nr 3/2012 al revistei Arhitectura.