(con)curs de împrejurimi

Prin orașe străine umblăm cu ochii-n patru - la oameni, la indicatoare, la rufele întinse între balcoane, la cariatide care-și umbresc fruntea, la scările de incendiu, la rezervoarele de apă de pe acoperișurile New York-ului și la vârful zgârie-norilor, la giruete, arcuri, capiteluri, frontoane, ancadramente, cornișe și gargui. După câteva ore, ne-am scrântit gâtul și privim, din nou, oamenii și strada.

O panoramă nu încape într-o carte poștală ilustrată. Se pierd fie detaliile, fie perspectiva, rămâne o perifrază - conturul cât o batistă înnodată al unor amintiri, aide-memoire vizual. E nevoie de un concept care să păstreze întreagă și tridimensionalitatea, și gleznele; de un fel de a fotografia care să nu producă poze. Care să păstreze ceea ce (altfel) rămâne (al) locului.

O soluție pentru note vizuale e colecția de amănunte recurente (serialitatea e principiul de bază al fotografierii, înaintea compoziției): ordine arhitecturale, obiecte de mobilier urban, observații asupra diferențelor; puncte de vedere constante; geometrii, structuri, texturi; culori și culoare locală, elemente de coloratură etc.

Reflexia este una din (nenumăratele) posibilități: orașul se reflectă în apă, în cortine de sticlă, în băltoace, în orice oglindă fortuită, de la capacul cromat la suprafața șlefuită.

Experimentul e simplu - nimic foarte nou; doar detaliul, pentru inițiați, aflat de la un arhitect: sticla în stare solidă „curge” încă. De la Narcis îndrăgind propria plimbare, la Alice visând enorm, de la baroc la tehnicile care deosebesc lucrarea de artefact, oglinda are o istorie - pe care, în mod curios, spre deosebire de alte tehnici generative, fotografii au urmărit-o rar „în serie”, deși abia așa e (fotografic) expresivă (altminteri rămâne singularitate pitorească): în șiruri omogene, în paradigmă vizuală.

Reflexiile nu-s doar morfologia luminii repetate în profunzime, unde „dincoace” se suprapune și se confundă cu „dincolo”. Granulele imaginii sinterizează, formele sunt laminate, se obține o arhitectură damaschinată. Geometria se dezorganizează, transparența se multiplică, planurile clivează și culisează, muchiile capătă forme organice, ca fronturi de undă, suprafețele au franjuri, detaliile își pierd individualitatea, obiectele își schimbă poziția și devin bizare, percepem forme neclintite ca pe faze într-o reverberație care urmează mișcarea ochiului, a umbrelor - un dans.

E un quasi automat de pictură. Un filtru optic analogic, cu reglaj simplu, prin rotire sau în trecere, cu pas fin; productiv ca o aplicație digitală; cu trimitere iconografică la (toate) avangardele clasice: impresionism, futurism, cubism, suprarealism, până mai încoace, cu hermeneutica lor cu tot.

Reflexia fotografiată conectează orașul la caleidoscop.

Plasez orașul în parbrizele oblice și curbe ale mași-nilor parcate curmeziș. Îi refac volumele în lentilă, combin porte-bonnheur-ul agățat de retrovizor și kitsch-ul serial al mecanicii vizuale aplicate la corpul urban, în care se rătăcește, ocazional, umbra

fotografului. Aberațiile optice stilizează cultura locului în istorie, pot retușa urmele timpului, recuperează detalii pierdute în valul de impresii, pot chiar prezice distrugeri și construcții. Ca la orice iluzie optică, invită la câteva secunde de atenție în plus. Chiar dacă nu e tocmai o revoluție copernicană în fotografie, e rezultatul unei răzmerițe personale împotriva platitudinii memoriei.

(Amsterdam, Barbate, București, Bruxelles, Düsseldorf, Londra, Madrid, Marsilia, New York, Timișoara, 2008-2012)

In foreign cities we look up and around - at people, at road signs, at laundry hanging out between balconies, at caryatides shading their brow with a hand, at emergency stairs, at the rooftop water tanks and skyscraper tops of New York, at wind vanes, arches, capitels, columns, ledges, gables and gargoyles. A few hours and our neck has had it - we're lowering our gaze at people and the street.

A skyline or a cityscape won't fit into a postcard. It misses either the detail or the perspective, it's just a poor paraphrase, a knot around the finger pointing at a weak memory. I needed a concept to keep both my ankles and my recollections unimpaired. A way of taking photos without producing snapshots, a photograph that won't snatch up the likeness of the place.

One possible solution for visual note-taking is a collection of recurring details (seriality is the basic principle of photography, ahead of composition): noting variations in architectural patterns and street furniture; choosing a constant perspective; collecting items with a peculiar geometry, structure, texture; recording colours, local colour and all manner of colourful trivia.

Collecting reflexions is one of the (many) solutions. The cityscape gets mirrored in a waterway or in poodles, in glass façades; any plated object or polished surface is a fortuitous mirror.

This is indeed a rather trivial experiment - except for a peculiarity an architect let me on about: solid glass panes retain some measure of “fluidity”. From a Narcissus in love with his own walk to Alice's lavish dreams, since the Baroque and until contemporary methods of delimiting art from skill, the looking-glass has a rich history which photographers, curiously enough (unlike other generative techniques), don't seem to have been interested in exploiting “serially”, although this may well be the only way to turn a picturesque trick, a visual pun, into an expressive paradigm.

Reflexions are more than just a particular case of light-fall echo which confounds us about “this side” of things and the “other side”. The image grain sinters, shapes get laminated into a damascened architecture. Geometry falters, transparency snowballs, flat surfaces split and slide, edges turn to wavefronts, details lose singularity, things shift and turn weird, we perceive motionless objects as frozen phases of a motion triggered by every movement of the eyes that follow it - a dance of shadows.

This is almost like a painting machine. An analogue optical filter operated by every ever so minute change in pitch or pace. As productive as a software plug-in. With unmistakable iconographic ties to all classical avantgardes: Impressionist, Cubist, Surrealist and what have you. Photographing refle-xions bolts the city to a kaleidoscope.

So I have been relocating the cityscape in the slan-ted, curved windshields of disorderly parked cars. This reconstructs their volumes, applies the serial kitsch of visual mechanics which may go as deep as trinkets dangling from the rear-view mirror and occasionally to a vague reflection of the photographer, even. Optical distortion turns local culture into history, it may cover up the traces of old age, recover details lost in a flood of impressions and has even predicted destruction - or construction.

Just as any optical illusion, it requires a few se-conds more than a quick look. This is all else than a Copernican revolution in photography, but it is my personal act of sedition against a flattening memory.

(Amsterdam, Barbate, Bucharest, Brussels, Düsseldorf, London, Madrid, Marseilles, New York, Temeschwar, 2008-2012)