Eseu

De la memoria locurilor la spațiul materiei însuflețite

Richard Edwards

Fotografie: Richard Edwards Rovereto, Italia

DE LA MÉMOIRE DES LIEUX

À L’ESPACE DU VIVANT

Există două lucruri într-un monument, funcția și frumusețea. Funcția sa aparține proprietarului, iar frumusețea ne aparține tuturor.

Victor Hugo
TRANS-FORMĂRI: tema acestui număr Arhitectura analizează monumentul pe drumul care-l conduce de la origine înspre viitorul său contemporan. Este important, deci, pentru noi, astăzi, de a-i aduce laolaltă istoria și cele două memorii (retrospectivă și prospectivă), oferindu-i în același timp o întrebuințare contemporană.
Memoria1 este viața, purtată de cei vii, într-o evoluție permanentă, în amintiri mai vechi și amnezică, inconștientă de succesivele sale denaturări, vulnerabilă la utilizări și manipulări. „Ceea ce emoționează se găsește în memorie”, ne spune Voltaire. Memoria înseamnă a menține încă vie capacitatea de a păstra și de a evoca stări de conștiință anterioare, ceea ce ne permite să spunem că memoria are o legătură cu un adevăr, spre deosebire de imaginar care stabilește o legătură cu fictivul.

Istoria este reconstrucția mereu incompletă și problematică a ceea ce nu mai există. Istoria înseamnă a vedea și a ști (voir-savoir). Istoria înseamnă cunoașterea ori relația evenimentelor din trecut, a faptelor relative evoluției unui grup social, a unei activități umane…, sunt evenimentele, faptele astfel relatate.

Memoria este un fenomen mereu actual, o legă-tură trăită în prezentul etern. Walter Benjamin afirma că „trecutul este prezentul memoriei”. Moștenirea strămoșilor, patrimoniul, nu este situat în trecut, el subzistă în prezent, reminiscență2 a originilor, a miturilor fondatoare. Istoria este o reprezentare a trecutului, o invenție umană a Renașterii: omul occidental percepe distanța istorică, o ruptură cu trecutul, cu trecutul său. Istoria ajută la dobândirea identității. Deoarece este afectivă și magică, memoria menajează și asimilează detaliile care o consolează: amintiri vagi, confuze, filtre specifice. Ea poate schimba sensul și cauzele, ea alege, trădează, cenzurează. Memoria are o putere de ima-ginație, adică forța de a produce imagini, de a-și configura lucruri care ocupă spațiu, de a aduce la suprafață ceea ce lipsește. Sfântul Augustin spunea că „memoria este prezentul trecutului”, în timp ce tocmai ea se sustrage timpului și trecutului.

Istoria, ea, cere analiză și discurs critic. Roland Bar-thes enunța: „Istoria nu se constituie decât dacă o privim, și pentru a o privi, trebuie să ne sustragem ei”3. Memoria fixează amintirea în sacru, istoria o expulzează de acolo. François Bédarida se exprima astfel: „În timp ce istoria se situează în afara unui timp actual și generează apariția unei orientări în exterior, memoria se plasează în actualitate, o reface într-o oarecare măsură, rătăcind în interiorul subiectului”4. Astăzi, memoria și istoria sunt incerte: dacă secolul al XIX-lea este considerat în Europa ca secolul istoriei, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, am intrat în secolul memoriei (până la contopirea datoriei morale a memoriei cu cea a istoriei). Pierderea sentimentului de continuitate între trecut și prezent sălășluiește astfel în locuri denumite de Pierre Nora locuri ale memoriei5.

Or, pentru a integra memoria în prezent, trebuie mai întâi să ne însușim trecutul, istoriile sale, influențele sale, manifestările și reprezentările sale, apoi să ne eliberăm din acesta.

Trecutul devine atunci accesibil, îl putem transcende, păstrându-l, transformându-l, reutilizându-l, distrugându-l chiar pentru a ne înscrie în viitorul prezentului.
Citiți textul integral în nr 3/2012 al revistei Arhitectura.
NOTE:

1. Memoria cunoaște, de asemenea, un sens „tehnic”: la sfârșitul secolului al XV-lea și până în secolul al XVII-lea, este o notă sumară, apoi un document, suport pentru a pleda. Este și un document scris pentru ca „memoria să fie păstrată pe acesta”. Vom nota că înțelesul (la sfârșitul secolului al XVI-lea) este acela al unei descrieri detaliate a sumelor datorate arendașilor (astăzi acest document determină datele de facturare).

2. Reminiscență: reînnoirea unei amintiri aproape șterse, marcată afectiv.

3. Roland Barthes, La Chambre claire, Cahiers du cinéma, Gallimard, Seuil, 1980.

4. François Bédarida, în Histoire, critique et responsabilité, texte reunite de Gabrielle Muc, Henry Rousso, Michel Trebisch, Complexe, 2003.

5. Termen inventat de Pierre Nora (op.cit.): « unité significative, d’ordre matériel ou idéel, dont la volonté des hommes ou le travail du temps a fait un élément symbolique d’une quelconque communauté », în Les Lieux de mémoire, Gallimard, începând cu 1984.

Il y a deux choses dans un monument, son usage et sa beauté. Son usage appartient au propriétaire, sa beauté appartient à tout le monde.

Victor Hugo
TRANS-FORMĂRI : le thème de ce numéro d’Arhitectura interroge le monument dans le voyage qui l’emporte depuis son origine vers son avenir contemporain. Il s’agit alors, pour nous aujourd’hui, de relier son histoire et ses deux mémoires (rétrospective et prospective) en lui offrant un usage contemporain.
La mémoire1 est la vie, portée par les vivants, en évolution permanente, en souvenance et amnésique, inconsciente de ses déformations successives, vulnérable aux utilisations et manipulations. « Ce qui touche le cœur se trouve dans la mémoire » nous dit Voltaire. La mémoire c’est encore avoir présent à l’esprit la faculté de conserver et de rappeler des états de conscience passés, ce qui permet de dire que la mémoire a un lien avec une vérité, à la différence de l’imaginaire qui établit un lien avec le fictif.

L’histoire est la reconstruction toujours incomplète et problématique de ce qui n’est plus. L’histoire, c’est voir et savoir. L’histoire, c’est la connaissance ou la relation des évènements du passé, des faits relatifs à l’évolution d’un groupe social, d’une activité humaine…, ce sont les évènements, les faits ainsi relatés.

La mémoire est un phénomène toujours actuel, un lien vécu au présent éternel. Walter Benjamin dit que « le passé est le présent de la mémoire ». L’héritage des ancêtres, le patrimoine, n’est pas si-tué dans le passé, il se vit au présent, réminiscence2 des origines, des mythes fondateurs. L’histoire est une représentation du passé, une invention humaine de la Renaissance : l’homme occidental fait l’expérience de la distance historique, une rupture avec le passé, son passé. L’histoire aide à acquérir l’identité. Parce qu’elle est affective et magique, la mémoire conserve et vit les détails qui la confortent : souvenirs flous, flottants, écrans particuliers. Elle peut changer le sens et les causes, elle choisit, elle trahit, elle censure. La mémoire a un pouvoir d’imagination c'est-à-dire le pouvoir de produire des images, de se représenter des choses qui occupent de l’espace, d’amener à la surface ce qui est absent. Saint Augustin dira que « la mémoire est le présent du passé » alors que, justement, elle se soustrait au temps et au passé.

L’histoire, elle, appelle analyse et discours critique. Roland Barthes énonce que « L’histoire ne se constitue que si on la regarde, et pour la regarder, il faut en être exclu3 ». La mémoire installe le souvenir dans le sacré, l’histoire l’en débusque. François Bédarida l’exprime ainsi : « Alors que l’histoire se situe à l’extérieur de l’événement et génère une approche conduite du dehors, la mémoire se place dans l’événement, le remonte en quelque sorte, cheminant à l’intérieur du sujet4 ».

Aujourd’hui mémoire et histoire sont en doute : alors que le XIXème siècle est considéré en Europe comme le siècle de l’histoire, depuis la seconde guerre mondiale nous sommes entrés dans le siècle de la mémoire (jusqu’à confondre devoir de mémoire et devoir d’histoire). La perte du sentiment de la continuité entre le passé et le présent se loge alors dans des lieux, que Pierre Nora nomme lieux de mémoire5.

Or, pour vivre la mémoire, il faut d’abord s’approprier le passé, ses histoires, ses influences, ses manifestations et ses représentations, puis s’en affranchir. C’est là un devoir d’histoire. Ce passé devient alors disponible, on peut le transcen-der, en conservant, en le transformant, en le réutilisant, en le détruisant même pour s’inscrire dans le futur du présent.
Lire le texte intégral dans le revue.
NOTES:

1. Mémoire connaît également un sens «technique» : à la fin du XVème siècle jusqu’au XVIIème siècle, c’est un écrit sommaire, puis un écrit, support pour plaider. C’est également un écrit pour que « mémoire en soit gardée ». On notera que le sens (fin XVIème siècle) est aussi celui d’un état détaillé des sommes dues à l’entrepreneur (aujourd’hui c’est ce document qui servira à établir la facture).

2. Réminiscence : le renouvellement d’un souvenir presque effacé, marqué affectivement.

3. Roland Barthes, La Chambre claire, Cahiers du cinéma, Gallimard, Seuil, 1980.

4. François Bédarida, in Histoire, critique et responsabilité, textes réunis par Gabrielle Muc, Henry Rousso, Michel Trebisch, Complexe, 2003.

5. Terme qu’invente Pierre Nora (op.cit.) : « unité significative, d’ordre matériel ou idéel, dont la volonté des hommes ou le travail du temps a fait un élément symbolique d’une quelconque communauté », in Les Lieux de mémoire, Gallimard, à partir de 1984.