Arhitectura brâncovenească și vernacularul

18.11.2014

Tradiția brâncovenească nu este una originară, ci un punct de inflexiune, când se produce o augmentare a tradiției locale, vernaculare, prin altoirea pe acest trunchi a unor influențe italiene (în primul rând toscane și venete) și post-bizantine (venite pe filiera sârbo-dalmată). Este greu de distins care din aceste influențe predomină în formula care a ajuns până la noi după adăugiri și reinterpretări succesive. Grigore Ionescu pare să privilegieze sursa autohtonă (407-8), deși recunoaște prezența, fără îndoială decisivă, a curtenilor și a meșterilor, dacă nu chiar a unor artiști italieni la curte. Boierii locali se aflau „în contact cu lumea culturală și artistică a țărilor occidentale, a Italiei, în special, (și) își modificase simțitor gusturile și ambițiile, însușindu-și viața de fast și rafinament a nobilimii occidentale” (408). Restaurarea de la Mogoșoaia, cea de la începutul secolului al XX-lea, a părut să privilegieze influența venețiană, ceea ce a făcut ca, acum, cele două palate, Potlogi și Mogoșoaia, să pară ca fiind mai diferite unul de celălalt decât erau la vremea construcției lor.

Unul dintre cele câteva atribute distinctive ale moștenirii brânco-venești este asumarea imediată și durabilă în arhitectura și arta zise vernaculare, rurale, aflate în afara circuitului de iradiere al artelor aulice. De ce a fost atât de atașantă tradiția vernaculară încât să fie spontan adoptată și, apoi, să devină gena recesivă a arhitecturii și artelor sacre din Țara Românească, iar, mai apoi, din România de după unirile succesive? Sunt mai multe motive:

a) O parte dintre componentele acestei arhitecturi se revendicau oricum, direct sau prin mediat, de la origini ale arhitecturilor vernaculare locale, pe care le optimizau. Loggia este o versiune superioară a prispei, care nu mai precede neapărat intrarea (acolo, funcția prispei e preluată de pridvor), ci se orientează, la piano nobile, către priveliștea cea mai frumoasă (Lacul, la Mogoșoaia, respectiv râul, la Potlogi). Prin urmare, arhitectura și arta brâncovenești reaminteau, ca un ecou, atribute originare, de natură să re-împrospăteze gestul iterativ al tradiției. Tradiția nu mai este, după operele perioadei Brâncoveanu, repetiție mecanică, ci devenire înnobilată de amintirea începuturilor. Astfel, elementele de renaștere (ulterior, de baroc) din Italia, ajunse, uneori prin succesive anamorfoze, într-un spațiu liminal post-bizantin, nu făceau decât să îl curețe pe acesta de zguri și să îl repună în lumina propriei deveniri; căci și cele ale Veneției tot de la a doua Romă se revendicau, după San Marco. O pluralitate de voci invocau acum (în loc de una singură, cea datorată strict proximității geografice), aceleași origini, împărtășite. Altfel spus, tangența cu influențele străine, asemănătoare în sens superior arhitecturii locului, a produs o emulație în sursele vernacularului, deja prezente în Valahia acelor vremi. Acest proces poate fi asemănat celui contemporan, în care cântăreți de jazz reintroduc elemente de muzică africană tradițională, tocmai pentru a-i redeștepta identitatea, estompată, de muzică originată în SUA, dar de africani.

b) Arta aulică a fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru vernacular, în ciuda cvasi-izolării acestuia. Puterea fascinează, iar artele puterii sunt, prin efectul de seducție și de emulație pe care îl induc împrejur, irezistibile. A participa, așadar, la fastuoasele efecte estetice ale curții și ale ctitoriilor acesteia a constituit un proces de dinainte și de după arta și arhitectura brâncovenești, cu efecte identitare semnificative. Contaminarea cu arta aulică la modă, mai ales de dinaintea cantității semnificative de prezență a acesteia, în epoca brâncovenească, a devenit fenomen în sine, până într-acolo încât lemnul începe să fie chertat, de pildă, în moduri proprii bolților de cărămidă și, mai ales, (semi)calotelor. Astfel de îmbinări regăsim peste altarele unor biserici de lemn, de la țară, arătând influența bisericii de zid. Și bisericile de lemn primesc acum pridvoare dinainte-le, ca și bisericile de zid augmentate de Brâncoveanu. La fel, școala de pictură de la Hurezi a transmis, împrejur, iradierea sa și modestelor lăcașuri de lemn, din sate, care, astfel, se împodobeau, în sens apotropaic, cu prestigiul ctitoriilor lui Vodă Brâncoveanu.

c) În fine, este impresionant faptul că, și astăzi, în forme, poate, ușor inabile, tradiția vernaculară păstrează moștenirea brâncovenească în locuințele din zonele Vâlcii și Argeșului. Pridvoare, foișoare și colonete prefabricate, din beton, dar mai ales stilul de zidire (în care asizele de cărămidă alternează cu acelea de... BCA, căci piatră nu se mai folosește) amintesc, încă și încă, de geniul locului.

Tradiția continuă: arhitectura neoromânească

Încercarea de a construi o arhitectură pe potriva construcției politice a statului național numit România, după unirea mică, între Moldova și Țara Românească sau Valahia (1859) și, mai ales, după proclamarea independenței (1877) și a regatului (1881), nu era o întreprindere ușoară. Acolo unde referința din trecut se făcea la precedente de pe teritoriul noului stat, mai cu seamă la precedentele medievale, acestea fie nu îndeplineau criteriul de scară (monumentală) cerut de edificiile noului stat, laice sau religioase, fie nu satisfăceau criteriul etnicității, în sensul că erau construite de meșteri alogeni, iar referințele acestora, la rândul lor, vizau precedente din exteriorul granițelor noului stat. Pentru Ion Mincu însuși, aceste probleme nu s-au pus. Ca și în cazul limbii române literare, referința lui era subcarpatică, musceleană și de clasă socială mijlocie. După cum se vede din proiectul său pentru o primărie bucureșteană, monumentalitatea era conferită, încă, de referințele strict occidentale.

Dar pentru cei care l-au urmat pe calea emulării unei arhitecturi amalgamând elemente de referință din trecut care să satisfacă unul, dacă nu ambele criterii enunțate mai sus, cea mai plauzibilă dintre referințe a devenit tradiția brâncovenească. Ea satisfăcea, prin chiar atributele sale de emergență, atât referința la tradiția - eminamente vernaculară - a locului, cât și deschiderea către orizonturi de referință flatante (Italia și Bizanțul, fie el și un Bizanț după Bizanț, cum îl numea istoricul Nicolae Iorga) și, în plus, oferea un punct de plecare pentru o arhitectură românească urbană de scară monumentală. Palatele lui Constantin Brâncoveanu (Mogoșoaia și Potlogi), curtea domnească de la București, dar și Mănăstirea Hurezi, fiecare din ele și toate împreună, constituiau o referință stimabilă, asociată cu un moment istoric de asemenea de celebrat politic, cultural și artistic.

Abia a doua etapă a stilului românesc, cel de după Marea Unire, din 1918, își pune problema ieșirii cu totul din cadrele naționalității estetice și trimiterea direct la surse: cea etnică - latinitatea romană - pentru edificiile statale reprezentative și, respectiv, cea religioasă - constantinopolitană - pentru catedralele cu care vor fi împodobite centrele marilor orașe, mai cu seamă în provinciile nou-alipite, precum Transilvania. În anii treizeci ai secolului trecut, sub domnia regelui Carol II, aceste referințe vor reprezenta, inclusiv prin arhitectură, și o modalitate de a monumentaliza capitala și câteva alte mari orașe din România, dar și de a reprezenta țara la marile târguri și expoziții mondiale (Paris, 1937, sau New York, 1939) în același timp introducând elemente de racordare arhitecturală la spiritul timpului.

Există chiar o referință orală, ajunsă la noi grație lui Octav Doicescu, potrivit căreia, pentru pavilionul românesc din 1939, regele Carol II îi va fi cerut explicit arhitectului să aibă în fața ochilor Hurezii lui Brâncoveanu, ceea ce încheie elegant o acoladă în timp.

Către contemporaneitate. Și dincolo?

Actualitatea și preeminența modelului brâncovenesc continuă să fie prezente și în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ba chiar și după 1989. Fie că este vorba despre obiecte de arhitectură reprezentativă din județul Vâlcea, precum fostul sediu al județenei PCR, azi prefectura din Râmnicu Vâlcea, unde arhitecții plasează, cu rol strict decorativ, dar în poziția cea mai vizibilă din oraș, o referință evidentă la arcatura corpurilor de chilii de la Mănăstirea Hurezi, fie în arhitectura locuințelor unifamiliale făcute după 1989, pentru care, uneori, prispa, pridvorul sau o simplă arcatură fac trimitere la o credibilă tradiție autohtonă. Un caz aparte o reprezintă noua arhitectură ortodoxă de după 1989, unde, cel puțin în spațiul sudic al țării, influența bizantină este un punct obligatoriu (între timp, aproape uitat) de referință.

Tradiția vie este acea tradiție care, încă și încă, lucrează. Fie că este vorba despre locuința unifamilială rurală din zona de iradiere a modelului brâncovenesc (Vâlcea și împrejurimile), fie că este vorba despre unele exemple din arhitectura cultă contemporană, amintirea acestui punct de înflorire, de renaștere culturală regională, care este reprezentat de perioada de dinainte, din timpul și de după Constantin Brâncoveanu, continuă să seducă și să fie frecventabilă pentru experimente contemporane. Asta mai ales într-o perioadă post-identitară confuză, de ebuliție și fragmentare, care pune tradiția brâncovenească și mai tare în evidență prin contrast. Viteza cu care acest model s-a constituit, valabilitatea sa în timp și producția de capodopere pe care ne-o lasă moștenire obligă la revizitare și la noi interpretări.