Vecinătatea: o definiție infantilă în trei timpi

„Observ un copac. Pot să-l percep ca imagine: stâlp țeapăn în grădina luminii sau verde țâșnitor de blândețea azurului din fundal. Pot să-l simt ca mișcare: sistem de vase izbucnind năvalnic dintr-un nucleu fix și palpitând, absorbție a rădăcinilor, respirație a frunzelor, infinit schimb cu pământul și văzduhul - întunecata creștere însăși. Pot să-l încadrez într-o specie pentru a-l observa ca pe un exemplar al structurii și modurilor vieții. Pot să depășesc atât de categoric durata lui prezentă (seine Diesmaligkeit) și forma lui (seine Geformtheit), încât să-l cunosc numai ca pe o expresie a unei legi (...). Pot să-l volatilizez într-un număr și să-l fixez pentru veșnicie ca simplu raport numeric (Zahlenverhaltnis). În toate acestea, copacul rămâne obiect al meu, își păstrează locul și sorocul său, modul și alcătuirea sa.” (Martin Buber, Eu și Tu)

Am început acest mic text despre vecinătatea cu un copac. Nu numai pentru că, asemenea lui Hundertwasser, mi-aș dori ca din „vecinătățile” blocului meu abia „reșapat pentru protecție termică” să crească baobabi ca pe planeta Micului Prinț al lui Saint-Exupery, unde era suficient să îți muți scaunul pentru a vedea într-o zi patruzeci de răsărituri. Nu numai pentru că, în copilărie, în „vecinătatea” casei mele se aflau copaci imenși, scorțoși, cu capul în nori, cât eucalipții pe care timpul i-a crescut invers, iar atunci când i-am revăzut ca adolescentă erau doar niște simpli copaci de București. Nu numai pentru că am citit cândva Maitreyi. Ci pentru că vreau, pur și simplu, să caut rădăcinile vecinătății.

“I notice a tree. I can perceive it as an image: a stiff pillar basking in the garden light or a surge of greenness rising against the delicate azure background. I can feel it as movement: a system of vessels, throbbing, rushing from a fixed nucleus, the roots absorbing, the leaves breathing, infinite exchange with the earth and the sky – the dark growth itself. I can frame it in a species in order to observe it as an illustration of life’s structures and modes. I can overlook so firmly its present duration (seine Diesmaligkeit) and its form (seine Geformtheit), as to end up seeing it only as an expression of a law (...). I can render it volatile and express it through a number and fix it for eternity as a mere numerical ratio (Zahlenverhaltnis). In all these, the tree remains an object of mine, preserves its place and its fate, its mode and its structure.” (Martin Buber, Me and You)

I began this small text with a quote on vicinity with a tree. Not only because, just like Hundertwasser, I wish that the “vicinities” of my apartment block recently “refurbished for thermal protection” were home to baobabs just like on the planet of Saint-Exupery’s Little Prince, where it sufficed to move your chair to see forty sunrises a day. Not only because, during my childhood, immense trees the size of eucalypts rose high up in the clouds in the “vicinity” of my house, but when I saw them again they were but mere Bucharest trees. Not only because I read Maitreyi once. But also because I simply want to look for the roots of vicinity.