©Cristian Blidariu

Ce înseamnă bună vecinătate astăzi? Simpla încercare de definire a vecinătăţii în contextul hiperteoretic al post-modernității ar putea ocupa pagini întregi de text, de nesfârşite consideraţii culturale, de analize structurale, urbane, filologice, economice… Fără a repeta la nesfârşit acest exerciţiu exhaustiv de trecere în revistă a tuturor semnificaţiilor pliabile vecinătăţii, voi pleca de la o premisă cât se poate de simplă. În ciuda deconstrucției ei semantice, unitatea de vecinătate este încă importantă. Este suficient să privim spaţiul construit al României contemporane, post-socialiste și post-moderne (ca și în modernitate),  pentru a observa efectele pe care slăbiciunea unor unităţi de vecinătate prea puţin conturate istoric le-a avut în reliefarea topografiei prezentului. Urbanismul şi arhitectura se scriu astăzi, fie că vorbim despre construcţii elitare, fie de produse de consum, ca suma unor heterotopii insulare. Ca spaţiu de contact, dar şi de schimb, între aceste multiple realităţi, vecinătatea devine un concept vag, greu definibil, tocmai pentru că surprinde în logica ei disoluţia structurilor solide, normate, în care, până nu de mult, arhitecţii îşi poziţionau produsele. Dacă este să o privim prin prisma filtrului speculativ al teoriei jocurilor, vecinătatea ce armonizează sau ierarhizează entităţile puse în contact pare a fi rezultanta unui complex joc a cărui mecanică surprinde deopotrivă atât condiţionările generale ale societății, cât şi impulsurile altruiste sau, dimpotrivă, egoiste ale jucătorilor implicaţi. Cum mai putem „preda”, cum mai putem explica viitorilor arhitecţi buna vecinătate în contextul acestei complexităţi?

Aceasta este şi premisa exerciţiului experiment conceput pentru studenţii anului I ai Facultăţii de Arhitectură din Timişoara. Urmărind logica acestor relaţii, exercițiul încearcă să explice vecinătatea, propunând la rândul lui un joc construit în jurul relaţiei spaţiu public/ spaţiu semipublic/ spaţiu privat. Cele patru grupe ale anului sunt puse în faţa unei planșe de joc de tip green field, al cărui rezultat final, construit, depinde în mare măsură de abilităţile membrilor acestor grupe de a coopera, de a găsi un echilibru între egoismul specific până la un punct procesului creativ şi altruismul necesar cooperării. Încurajând așadar atât individualismul, cât şi cooperarea, exerciţiul pus în scenă are o importantă componentă pedagogică, simulând pentru prima dată problematica unui proiect participativ. Nefiind contaminaţi teoretic de studii aprofundate de urbanism sau istorie a oraşului, studenţii sunt astfel obligaţi să opereze intuitiv, conform predispoziţiilor sau a bagajului cultural şi social cu care au intrat în şcoală. Buna vecinătate nu este așadar condiţionată normativ, atât timp cât este rezultanta multiplelor procese de negociere necesare atingerii obiectivelor individuale sau comune. Din acest punct de vedere, rezultatele nu sunt apreciate estetic, ci procesual. Parcursul devine la fel de important ca şi rezultatul. Este şi motivul pentru care studenţii nu lucrează pentru a atinge acel moment final, „eliberator”, al predării de planșe şi machete. Dimpotrivă, ei operează distribuit prin multiple machete de studiu şi desene adunate într-un caiet de studiu ce are menirea de a oglindi etapele acestui proces. Corecturile se desfăşoară în acest sens mai întotdeauna în comun cu oraşul construit în diferitele lui etape. Vecinătăţile condiţionează astfel atât soluţiile individuale, cât şi aspectul final al oraşului. Pentru o bună înţelegere a metodei reproduc în continuare câteva din cerințele temei. Textul integral poate fi găsit aici: http://arhitectura1tm.files.wordpress.com/2014/02/layout-tema1.pdf.

Oraşul este alcătuit din multiple secvențe spaţiale, de treceri, de direcţii de mişcare (orizontale, verticale, ascendente, descendente), de puncte de vedere, de zone de respiro. Toate sunt negociate prin relaţia bazică de determinare ce există între spaţiul public și cel privat. Tetrapolis va fi, timp de trei luni, oraşul virtual în care veți trăi împreună cu colegii. Ca spațiu comunitar, construcţie fizică și intelectuală, succesul și competitivitatea lui depind de modul în care este în permanență modelat, prezentat și argumentat. În acest oraş, ca și în orice alt oraş, de altfel, există două tipuri de forțe, orizontale și verticale. Cele orizontale sunt consecinţa dialogului dintre cetăţeni, a abilităţilor voastre de a negocia, de a defini spaţiul urmărind un bun comun tuturor. Acolo unde dialogul este slab, argumentele sunt la fel de slabe, iar comunitatea nu va rezista forţelor verticale. Acestea vor fi exercitate de noi, legiuitorii acestui spațiu. Comportamentul nostru poate să fie aşadar despotic, dacă va fi slabă comunitatea voastră sau, dimpotrivă, democratic, dacă vom găsi în voi un partener de dialog. Sunt relaţii de echilibru și rapoarte de putere ce se vor stabili în timp, de-a lungul exerciţiului. (…)

Citiți textul integral în numărul dublu 4-5 / 2014 al Revistei Arhitectura

foto: Cristian BLIDARIU