Dosar tematic

Blur-Urbanism

În cadrul gândirii arhitecturale moderne interbelice, imanența proiecțiilor spațiale materialiste și vecinătățile au funcționat adesea, în imaginație și în sfera practicului, ca un singur continuum, ca un mijloc de comunicare socială invizibil sau ca un vid liniștit și absorbant. Odată cu designul ascetic al ultraminimalismului vizionar al lui Mies van der Rohe, aceste tendințe spre o logică spațială modernistă universală, care prinseseră formă în limbajul unor suprafețe ultrasubțiri și în materiale moderne abstracte, pot fi văzute ca o extensie a abstracției în negație, negație făcută vizibilă în continuumul optic al spațiilor vidate¹. Această modernitate singulară epocală, cuplată cu mitul paralel al transparenței aproape a atins obiectivul distribuirii pur raționale a evenimentelor în interiorul unui câmp spațial omogen transparent. Și totuși, în chiar miezul acestei abstractizări absolute care se regăsește în toate practicile moderniste, căutarea unor cauze materiale și a unor cauze formale pare întotdeauna să se izbească de o anumită rezistență, de o alteritate ireductibilă, balansându-se în realitatea subtilă a construcției. Această rezistență îndârjită, această prezență a latențelor și valențelor imperfecțiunii, care include înregistrarea maculată a tiparelor de utilizare, este redată simțurilor în cadrul experienței post-reprezentaționale a vieții de zi cu zi, în special atunci când se află în strânsă vecinătate cu faptele arhitecturale, un lizibil care marchează posibilul chiar și în ultraminimalismul lucrărilor extreme.

Începând din 1968, fantezia sau credința colectivă în libertatea spațiului modern care sprijină aspirația comună spre un continuum transparent, singular, al locuirii moderne a fost contestată de teoreticieni din interiorul și din afara sferei arhitecturii - ca o problemă de libertate. Dincolo de răspunsul situaționist, investigațiile urbane speciale ale lui Henri Lefebvre referitoare la construire și la producția de spații-mărfuri creează o situație în care fantezia spațială singulară se întoarce spre „bazine” diversificate de experiențe spațiale și situații spațiale maleabile (și potențial transformative)². În mod semnificativ, critica acestei logici spațiale moderne, formulată de Lefebvre, a utilizat în mod necesar o dialectică mai subtilă pentru a expune diferența spațială minimă (în mod specific, distincția imperativă dintre spațiul conceput, spațiul perceput și spațiul trăit), și exact în imanența diferenței minime apare alteritatea acestui proces retoric rațional de extindere spațială. Prin scrierile lui Lefebvre reușim să determinăm modul de apariție a acestor diferențe minimale în interiorul unui plenum transparent aparent singular. Spațiul conceput este un canal de încredere, o destinație viscerală, distanțare - toate, în cadrul acelorași coduri performative ale modernismului. Experiența simțurilor, capacitatea de a vedea prin spațiul în mod deliberat invizibil și amintirea acestor fenomene (în conversații sau în vise) pot conduce la un nou continuum spațial, dar nu unul vidat și minimalist, ci unul care aduce mai mult a visare neatentă, în cețurile preexistente, diafane ale unui câmp optic periferic/oblic - acționând „efectul Doppler” vizual de vag, incertitudine, distorsionare sau mobilitate asupra acestei transparențe situaționale anterioare fixate. Optica modernității, ca reorganizare a spațiului și viziunii arhitecturale într-o mașină abstractă singulară, este în prezent mult mai voalată de acest simț.

Citiți textul integral în numărul dublu 4-5 / 2014 al Revistei Arhitectura

Note:1 A se vedea Terrance Riley și Barry Bergdoll’s Mies in Berlin (MOMA, 2002) și, mai recent, Detlef Mertins Mies (Phaidon, 2004).

2 A se vedea Henri Lefebvre, The Production of Space (Wiley, 1992).

Within interwar modern architectural thought, the immanence of materialist spatial projections and proximities frequently functioned in the imagination and in practice as a singular continuum, an invisible social communication medium, or as the still and absorptive void. In the ascetic designs of visionary ultra-minimalist from Mies van der Rohe onwards, these biases towards a universal modernist spatial logic, formed in the language of ultrathin surfaces and abstracted modern materials, can be seen as the extension of abstraction into negation, a negation made visible in the optical continuum of emptied spaces.¹ This epochal singular modernity, coupled with the parallel myth of transparency almost accomplished the goal of a purely rational distribution of events within a transparent homogenous spatial field. Yet even within the totalization of abstraction across the spectrum of modernist practices, the search for material causes and formal causes always seems to encountered some resistance, some irreducible other, lingering within the fine grain reality of construction. This gritty resistance, this presence of latencies and valences of imperfection, including the stained registration of patterns of use, are given to the senses in the post-representational experience of everyday life, especially when in close proximity to architectural facts, a legible marking possible even in the extreme works ultra-minimalism.

From 1968, the collective fantasy or belief in the freedom of modern space which sustains the shared desire for a singular transparent continuum for modern living was challenged by theorists inside and outside architecture - as a problem for freedom. Beyond the Situationist response, the particular urban insights of Henri Lefebvre’s concerning the constructed-ness and commodity production of spaces sets up a situation where the singular spatial fantasy returns to diversified “pools” of malleable (and potentially transformative) spatial experiences and spatial situations.²Significantly, Lefebvre’s critique of this modern spatial logic necessarily utilized a soft dialectics to expose minimal spatial difference (specifically the compelling distinction between conceived, perceived, and lived spaces) and it is specifically in the immanence of minimal difference that the other of this rhetorical rational spatial-extension process emerges. Lefebvre’s writings lead us to determine the emergence of these minimal differences within an apparent singular transparent plenum. Conceived space is a reliable conduit, conceived space is a visceral destination, or conceived space as distancing - all belong within the performative codes of modernism. Sensing experience, seeing through deliberately invisible space, and recalling these phenomena (in conversations or in dreams) can lead to a new spatial continuum, not emptied and minimalist, but more like fleeting inattention in the cloud-like pre-existing blurs of a more oblique or peripheral optical field - enacts the visual “Doppler effect” of vagueness, uncertainty, distortion, or mobility upon the prior fixed situated-ness of transparency. Modernity’s optic, as a re-organization of architectural space and vision into a singular abstract-machine, is today now more accurately blurred by this sense.