Dosar tematic

Orașul, între convivialitate și indiferență

„Tot ce face omul este legat de experiența spațiului.” Eduard T. Hall, La dimension cachee

A propune o dezbatere profesională concertată și sistemică a problematicii privind domeniul VIEȚII PUBLICE; SPAȚIUL URBAN CU VOCAȚIE PUBLICĂ, a devenit o întreprindere sensibilă, în condițiile în care subiectul este banalizat prin accesibilitatea și utilizarea excesivă și, cel mai adesea, din păcate, diletantă.

Punerea în chestiune a dimensiunii sociale a ORAȘULUI din perspectiva componentei „viață publică” presupune cunoașterea și înțelegerea acestei componente ca fiind „cuprinsă” în dinamica temporal-istorică, fizică, culturală a orașului. Aceasta, nu doar la nivelul superficial al lui „de la sine înțeles”; nu doar secvențial și fragmentat, funcție de interes și/sau obiective; de modă, de ce nu, la un moment dat.

„Există un câmp de activitate care nu a fost niciodată suficient studiat, ca și când nu este nevoie să cunoaștem și să definim interacțiunile fenomenologice care structurează domeniul vieții publice”, afirmă sociologul Ervin Goffman atunci când analizează nașterea cotidianului¹. Cotidian care, așa cum apreciază Françoise Choay, este un concept folosit, la rândul său, „nesăbuit, lipsit de modestie” atât la nivelul edililor, tehnicienilor, cât și al profesioniștilor culturii².

Implicit este pusă, deci, în chestiune problema sistemului: spațiul public - ipostază funcțional-spațială de referință în structura orașului, în relație condiționată și ne-negociabilă cu viața publică - ipostază de referință, la rândul său, pentru spațiul social. Înscriindu-se în aceeași perspectivă conceptuală, Jean-Yves Toussaint³ reconfirmă teoria conform căreia comportamentului social urban îi corespund spații urbane în mod sistemic, activ și continuu. „Spațiul public urban este o componentă a orașului căreia trebuie să-i recunoaștem dimensiuni multiple: tehnice, urbanistice, umane, culturale, poetice… este expresia urbanității, a schimburilor, a convivialității”, afirmă autorul.

Pornind de la o observație atentă și orientată, în consecință, în ceea ce priveste asimilarea de către spațiul public urban a vieții publice, însuși titlul propus surprinde această chestiune și invită la meditație: limitele între care propunem considerarea orașului aparțin altei „mulțimi” decât spațiului urban (în convenție matematică) și anume spațiului social. Așa cum pare la fel de firesc, într-o abordare proxemică, să măsurăm distanțele psihologice, interumane, în unități de măsura metrice, specifice spațiului fizic. Acest mod de a gândi spațiul public urban a intrat în obișnuință.

Desigur, în măsura în care definim orașul, în formula consacrată temporal-istorică și socio-culturală, ca fiind alcătuit după „logici de articulare a cadrului construit, care se întemeiază pe solidarizarea elementelor construite între ele și cu contextul lor natural, cultural” și social am adăuga noi. Arhitectura, componentă sistemică esențială, fiind cea care, la rândul său, așa cum afirma Alberti, se constituie în cauză a adunării oamenilor, subliniind astfel raportul fondator pe care aceasta îl stabilește cu ființa lor socială⁴.

Este ipoteza de la care pornim și în care înscriem dezbaterea de față. Aceasta în condițiile în care asistăm la o schimbare de paradigmă în ceea ce privește dinamica urbană sub incidența consacrării progreselor tehnice. Problematică pe care nu ne propunem să o dezvoltăm aici, cu atât mai mult cu cât aceasta ar însemna o nouă teză pusă în discuție. Amintind doar că, așa cum arată aceeași autoare, procesul de tehnologizare în domeniul amenajării spațiale ar conduce la un „urbanism de rețele”, structurat după o nouă logică, rețelele (fluide, energie, mobilitate, informație) permițând „eliberarea de constrângeri spațiale” care determină localizarea, implantarea și configurația spațială a așezărilor umane. În acest context și în consecințã, asistăm la o modificare notabilă în ceea ce privește arhitectura care preia și adoptă logica rețelelor, din punct de vedere fenomenologic, al expresiei formale și, implicit, al relației cu orașul și cu locuitorii săi. La nivelul spațiului social aceasta ar antrena, subliniază Françoise Choay, o „mutație corelativă a comportamentelor, scurtcircuitând experiența noastră corporală a lumii fizice și contactul direct cu ceilalți”!