RDW

Bune practici pentru salvarea și reînsușirea bisericilor vechi de lemn Boz, Târnăvița, Cervicești

1.pagini-din-Jurnalul-de-Santier-de-la-biserica-din-Boz

ECHIPA DE VOLUNTARI:
IOANA BĂNICĂ, MIHAI -BUCUR, DAN CIOCLU, TUDOR ELIAN, RALUCA -HERMAN, ANDREEA -DANIELA MACHIDON, -RĂZVAN MOLDOVEANU, DANA NINULESCU, MARIA DARIA OANCEA, ALINA -PANAIT, RALUCA -PEȘTIȘANU, SERGIU POPA, SIMINA ANA-MARIA -PURCARU, MATEI EUGEN STOEAN, IOANA TILICEA, MARA VASILE

FOTOGRAFII:
ECHIPA DE VOLUNTARI

PROIECTUL 60 DE BISERICI DE LEMN, INIŢIAT ÎN ANUL 2009 DE CĂTRE ARHITECTUL ȘERBAN STURDZA, PREȘEDINTELE DE ATUNCI AL O.A.R., SPRIJINIT DE FUNDAŢIILE DALA ŞI PROPATRIMONIO ŞI DE MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN, UNARTE ŞI UAUIM, ARE CA SCOP IMPLEMENTAREA UNOR MĂSURI URGENTE DE PROTEJARE ŞI SALVARE, PRIN INTERVENŢII DE PRIMĂ NECESITATE ASUPRA LĂCAŞURILOR DE CULT DIN SUDUL TRANSILVANIEI ŞI NORDUL OLTENIEI AFLATE ÎN STADII AVANSATE DE DETERIORARE

Astfel, se propun intervenţii imediate, punctuale, „de tip SMURD”, care să asigure pentru un timp integritatea constructivă a bisericilor şi, mai ales, să pregătească posibile procese de conservare sau restaurare.

Acest demers a venit ca un răspuns firesc la situaţia bisericilor de lemn relevată în urma cercetărilor din perioada 2007-2009 în județele Hunedoara, Sibiu, Gorj și Vâlcea, când au fost documentate aproximativ 60 de lăcaşuri de cult, monumente istorice aflate într-o stare avansată de degradare – unele chiar în situaţie de colaps. Dintre acestea, cele mai multe au fost ridicate în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Însă, deşi au o incontestabilă valoare sacră, simbolică, artistică şi arhitecturală, numai o cincime dintre aceste biserici continuă să fie utilizate pentru cult.

După aceste principii s-a intervenit asupra bisericii de lemn din Pojogeni, mutată 15 kilometri faţă de amplasamentul iniţial în cadrul aceleiaşi comunităţi. De asemenea, prăbușirea altarului bisericii din Urşi a determinat iniţierea unui amplu proiect de restaurare a arhitecturii şi a frescelor exterioare şi interioare ale bisericii, printr-o colaborare multidisciplinară între echipa coordonată de conf. dr. arh. Ştefan Bâlici şi echipa de pictori restauratori condusă de prof. dr. Dan Mohanu.

Acest proiect de durată a fost continuat prin deschiderea unei noi serii de şantiere la mai multe lăcaşuri de cult aflate în stare avansată de degradare şi în care nu se mai slujeşte, mai ales după ce au fost ridicate noile biserici de zid din sate. Printre acestea se numără şi bisericile de lemn din satele Boz şi Târnăviţa, judeţul Hunedoara, şi din Cerviceşti, judeţul Botoşani, unde s-au efectuat intervenţii de urgenţă pentru înlocuirea învelitorii de şiţă. Şantierele demarate în cele trei sate au făcut posibilă şi prezenţa în cadrul localităţilor a unor echipe de arhitecţi voluntari. Pornind la drum cu scopul de a documenta şi supraveghea şantierele, aceştia au iniţiat acţiuni la faţa locului ce urmăreau reintegrarea bisericilor de lemn în viaţa comunităţilor în care se află.

NOI ŞI SATUL SAU DE CE E NEVOIE DE MAI MULT DECÂT SUPRAVEGHEREA DE ŞANTIER?

La iniţiativa ProPatrimonio, în august 2012 am făcut parte dintr-un grup de tineri cu pregătiri diverse (studenţi, arhitecţi, artişti, geografi), dar cu ţeluri similare, pentru a răspunde unei întrebări concrete: ce înseamnă şi ce presupune formarea în timp foarte scurt a unei echipe de voluntari care să meargă şi să supravegheze şantierele de schimbare a învelitorilor celor trei biserici de lemn, să documenteze starea în care acestea se află şi să aprofundeze contextul rural din jurul lor? 

Alături de această întrebare am fost preocupaţi şi de latura umană care a condus la situaţia actuală a bisericilor, de cauzele abandonului lor de către comunitate, ridicându-se noi întrebări: ce răspuns putem oferi acestor probleme, cum putem acţiona pentru ameliorarea lor şi în ce fel li se poate restitui funcţiunea de cult bisericilor de lemn, devenite neîncăpătoare? Aceste teme au fost însoţite de o continuă dezbatere internă privind rolul nostru în sate şi dreptul de a interveni în interiorul unei comunităţi căreia nu îi aparţineam.

Am ajuns în sate în lunile septembrie şi octombrie, odată cu începerea şantierelor, intrând încă de la început în contact atât cu meşterii şiţari, cât şi cu membrii comunităţilor, care au venit în sprijinul demersului. Cercetările întreprinse şi legăturile stabilite cu sătenii la faţa locului ne-au oferit date altfel greu de obţinut despre biserici, sate şi împrejurimi.

Atunci am putut observa că principala problemă ce a dus la degradarea fizică a bisericilor a fost lipsa utilizării, iar intervenţia de înlocuire a şiţei ameliora doar parţial starea acestora. În lipsa unei preocupări constante de întreţinere, procesul recurent de deteriorare ar conduce la revenirea problemelor iniţiale într-un viitor apropiat.  Reînsuşirea bisericilor de către comunitate este, aşadar, cel puţin la fel de importantă precum asigurarea integrităţii fizice, însă acest lucru este mult mai delicat şi dificil de pus în practică.

De la bun început, şantierul de urgenţă ne-a fost înfăţişat ca o necesitate imediată a bisericilor, dar şi ca un mijlocitor al prezenţei noastre în sat, ca un proces important care trebuia supravegheat, dar cerea şi o implicare mai mare a noastră pe lângă biserici, în comunitate. Activitatea noastră s-a orientat, aşadar, în paralel şi către găsirea a cât mai multor prilejuri de a fi printre săteni şi de a vorbi cu ei direct sau prin intermediul proiectelor noastre de acolo. Printre acestea, cele mai importante au fost tocmai cele de întâlnire a oamenilor: am organizat expoziţii cu obiectele de cult din patrimoniul bisericilor de lemn, vizite la şcolile din sate şi am reuşit să colaborăm cu copiii – lucruri care ne-au permis să ne facem simţită prezenţa, să ne împrietenim cu sătenii şi să îi convingem pe unii să se implice în proiect.

CONTINUAREA PROIECTULUI LA BUCUREŞTI

Ca o urmare firească a acţiunilor întreprinse în cele trei sate, expoziţia „Biserici de lemn. Reaşezarea în comunitate. Boz, Târnăviţa, Cerviceşti” a fost găzduită din luna decembrie 2012 până la sfârşitul lunii februarie 2013,  la atelierele Muzeului de Artă Frederic şi Cecilia-Cuţescu Storck. Gândită ca un mediu al acţiunii şi dezbaterii, pe parcursul celor trei luni s-au desfăşurat activităţi pe mai multe paliere, alături de expoziţia propriu-zisă: conferinţe tematice cu invitaţi reprezentanţi ai mai multor specialităţi, seri de colinde, seri de film românesc şi atelierul de dulgherie – toate acestea permiţând participarea activă a specialiştilor în domeniu, dar mai ales a publicului, pe baza subiectelor propuse, formulându-se concluzii folositoare pentru trasarea unor direcţii ale intervenţiilor viitoare.

Astfel, atât expoziţia, cât şi evenimentele conexe au avut încă de la început scopul continuării în Bucureşti a proiectelor începute la Boz, Târnăviţa şi Cerviceşti, dar si găsirea unor răspunsuri cât mai complete. Astfel, atât exponatele, cât şi obiectele construite pe parcursul celor trei luni la atelierul de dulgherie se vor întoarce în cele trei sate, unde, într-o primă instanţă, vor atrage atenţia asupra necesităţii continuării acestui proiect şi, mai ales, a implicării comunităţilor pe parcursul său.

ELABORAREA UNEI STRATEGII

În afara proiectelor concrete, demersul nostru a însemnat şi căutarea unei metode de a acţiona în sate, plecând de la speranţa că o intervenţie de urgenţă, dublată de acţiuni de revitalizare comunitară, ar putea duce la recâştigarea rolului bisericilor vechi de lemn în comunitate, la implicarea meşterilor locali în activităţile de restaurare, dar şi la revitalizarea economică a zonelor rurale. Din pricina apariţiei unor spaţii de cult mai noi şi mai încăpătoare, devine din ce în ce mai evident că bisericuţele din lemn abandonate nu îşi vor regăsi un sens în sat fără să îşi recapete o folosire eficientă în comunitate. Refolosirea clădirilor vechi devine astfel o problemă de dezvoltare durabilă: pe lângă însemnătatea lor spirituală, bisericile abandonate s-ar putea dovedi a fi resurse culturale, dar şi economice care să ofere o autonomie sporită satelor în care se află – nu numai de pe urma dezvoltării turismului rural, dar şi prin redescoperirea şi redarea utilităţii unor meşteşuguri locale uitate, învăţând oamenii să aibă grijă de biserici.

Găsirea unor instrumente intuitive de interacţiune cu oamenii a reprezentat o căutare definitorie în căutările noastre. Am ales să apelăm la diverse pretexte (activităţi şi obiecte produse de noi) pentru a-i cunoaşte pe săteni, a-i înţelege, dar şi pentru a-i face să descopere, să fie curioşi, să conştientizeze valoarea lucrurilor pe care încep să le uite (bisericile însele, picturile lor, obiceiuri, tradiţii etc.), deşi acestea ar mai putea avea încă relevanţă pentru ei.

În acest context, am elaborat în timp o strategie deschisă, bazată pe acţiuni punctuale orientate către aceste scopuri şi dezvoltată pe trei paliere: pregătire, informare, implicare. Îngrijirea bisericilor la interior şi pregătirea lor pentru vizitatori, dar şi documentarea noastră prealabilă şi cercetările pe teren ne-au permis să înţelegem contextul pentru a ne anunţa venirea în sat şi a începe un dialog cu sătenii.

Astfel, am început să-i chemăm din nou în bisericile vechi şi să le stârnim curiozitatea – întâi faţă de nou-veniţi şi mai apoi pentru mesajul nostru. În cele din urmă, atât prezenţa, cât şi activităţile noastre la faţa locului s-au datorat implicării mai multor săteni care au devenit actori şi intermediari importanţi între noi şi sate: colaborarea cu biserica (preoţii parohi) şi şcoala locală (copiii şi învăţătorii) au reprezentat avantaje şi modalităţi uşoare de a obţine informaţii despre sate şi pentru a începe dialogul cu localnicii.

Expoziţiile organizate în sate, dar şi la Bucureşti, obiectele, micile proiecte, vizitele organizate la şcoli şi discuţiile cu sătenii au fost toate instrumente organizate pe aceste trei paliere. Am realizat astfel acţiuni punctuale specifice locului, irepetabile, rezultatele unor principii comune extrapolabile. Optarea pentru o strategie deschisă, fără o finalitate precisă, dar urmând o viziune clară, ne-a oferit o libertate mare de a acţiona, dar şi unitatea diverselor intervenţii prin respectarea unor principii clare:

1. oamenii şi valorile locale stau în centrul proiectului; orice intervenţie trebuie să le vorbească în mod respectuos despre intenţiile noastre, pornind de la dorinţa de a descoperi împreună care le sunt nevoile reale;

2. intervenţiile implică un schimb în care toate persoanele şi instituţiile implicate ar trebui să aibă de câştigat (cultural, material etc.);

3. fiecare proiect este un pretext pentru a fi prezenţi în sat şi un mijloc de îndeplinire a scopului nostru;

4. fiecare proiect devine context pentru următoarea acţiune,  independentă de acesta, dar fondată pe succesul şi pe bazele puse de proiectul anterior (informaţii culese de pe teren, relaţii închegate cu săteni, materiale de construcţie dobândite etc.); în acest context, orice activitate sau producţie care reuşeşte să facă lucrurile să avanseze trebuie privită ca potenţial proiect în cadrul strategiei – inclusiv acţiuni care nu produc obiecte concrete;

5. „intervenţia rurală” urmează reguli similare cu cea de la oraş, însă într-un context total diferit: merită înţelese şi speculate gesturile fireşti ale satului; fiecare element din spaţiul colectiv rural are, deopotrivă, o utilitate şi o simbolistică specifice. Înţelegând acestea, proiectul se oferă satului ca un cadou şi le permite proiectanţilor să înveţe din succesul sau nereuşitele acestuia;

6. fiind totodată cadou şi pretext, instalaţiile rurale au un statut ambivalent: ele sunt în mod egal preţioase şi lipsite de valoare – valoroase în primul rând prin scopul imediat, dar şi simbolic, pe care îl întrupează; alături de resursele financiare limitate, acest lucru responsabilizează cu atât mai mult actul proiectării, apelând la soluţii „low-budget”, la refolosirea de materiale recuperate şi la modul cel mai raţional de utilizare a acelor materiale.

CONTINUAREA PROIECTULUI. SCOPURI CONCRETE

Scopul principal al proiectul rămâne în continuare cel al conservării bisericilor de lemn aflate în stare critică prin intervenţii de urgenţă, în vederea unei restaurări cât mai grabnice. Devine însă din ce în ce mai clar că, în lipsa întreţinerii prin utilizare a bisericilor abandonate, acestea nu vor putea decât să îşi repete drumul către dispariţie. Implicarea pe termen lung a unor actori locali (atât autorităţi publice, preoţi, sponsori, cât şi săteni), ca gestionari ai patrimoniului, pare să fie momentan singura şansă de salvare a bisericilor, dar şi o şansă de salvare a satelor în care se află, prin dezvoltarea mediului rural independent faţă de oraş, prin valori locale şi prin turism.

În continuarea activităţilor desfăşurate în această toamnă şi iarnă, proiectele începute în cele trei sate şi acţiunile desfăşurate în Bucureşti vor fi continuate în vara anului 2013 prin participarea în echipe pluridisciplinare, compuse din arhitecţi, sociologi şi etnologi, care vor reveni în sate pentru o documentare aprofundată a celor trei biserici şi a satelor de care depind, pentru realizarea unor proiecte de lungă durată.

Primii paşi au fost deja făcuţi, prin iniţierea dialogului în sat, dar necesită o continuare a implementării şi a perfecţionării instrumentelor şi metodologiei deja utilizate la Boz, Târnăviţa şi Cerviceşti şi în alte locuri, asumându-ne totodată faptul că nu este un proces încheiat şi că va necesita o implicare de lungă durată, ca orice proiect comunitar.

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog