RDW

Contribuții la sfârșitul lumii

Deşi de mult plictisiţi, continuăm să mergem la cinema să ne uităm la filme despre enervant de amânatul sfârşit al lumii şi ne cutremurăm puţin, totuşi, când pe internet cad meteoriţi gigant în Urali. De fiecare dată stăm însă în fotoliu şi altcineva organizează sfârşitul lumii. În realitate, suntem cu toţii coautorii lui, atât cei care se animă zilnic şi irezistibil la cântecul de sirenă al progresului, cât şi cei care ne-am abandonat în neimplicare, suportând astfel, clipă de clipă, un asurzitor proces mut de conştiinţă.

Câţiva vigilenţi, cei mai mulţi reduşi la hipnoza rutinei, ne agităm unii lângă ceilalţi pe un imens şantier. Construim zi de zi o lume tot mai nouă, în care viaţa e uşoară, locuirea confortabilă, plăcerile instantanee, durerile mai puţine decât analgezicele. Peste tot unde era noroi, acum, e pavaj prefabricat, unde era întuneric e un stâlp de electricitate, unde era un mal, e o bordură. Cel mai înflăcărat şi mai inadecvat zel am constatat că îi posedă pe înşişi profesioniştii construcţiei, pe arhitecţii de astăzi, în întâlnirea lor cu lumea satului, atât cât a mai rămas din ea. Am în minte un sat de munte autentic, până de curând de o rară frumuseţe, la care nu a ajuns, ca să îl ucidă, colectivizarea. Zilele acestea, reuniţi de cele mai bune intenţii, formaţi la şcoli prestigioase şi încărcaţi cu o experienţă profesională incontestabilă, câţiva arhitecţi au lansat tema unui concurs de „amenajare a spaţiului public din centrul localităţii”. Demersul specialiştilor este alimentat de progresismul autorităţilor locale, în general mari amatoare de înnoire, de contracte de execuţie cu pavele, jardiniere şi borduri. Din „comunitatea rurală” a mai rămas o strânsură de bătrâni dezorientaţi, fără opinie. În schimb, asociaţia proprietarilor de pensiuni se manifestă nerăbdătoare să se urbanizeze. Iată toate datele ca să se purceadă la lucru. Pentru cineva însă care iubeşte satul fiindcă are de acolo cele mai frumoase amintiri şi cele mai edificatoare experienţe, dar şi pentru cineva care descoperă pentru prima dată satul ca pe o lume exotică, în afara amabalajului sintetic al oraşului, tema concursului sună fals.

În anii studenției și după, ani de pribegie prin școlile lumii, am trăit o serie de trădări din partea satului copilăriei mele. De fiecare dată când mă întorceam îl găseam mai urâțit, mai modernizat, mai străin.

Nuci vii, de peste o sută de ani, au dispărut peste noapte de pe marginea râului și în locul lor s-au ridicat megaliții unei rețele electrice suspecte, care ridiculizează proporțiile caselor și reduc satul la o stație de transformare.

Prin grija de demult a gospodarului, „locul din fața porții” era o extensie a propriei curți; măturat cu grijă în ajun de Sărbatori, aici se strângeau copiii pe vecinătăți de case și migrau apoi pentru joacă, în cete, în „alte locuri din fața altor porți”, cu învoiala gospodarului-gazdă. Toate aceste locuri aveau nume: „în poieniță”, „la bolboacă”, „la polmod”, „la punte”, „la troiță”, „în gura huzii”… Dacă țipam prea tare când ne hârjoneam, apărea în poartă păzitoarea locului și ne arăta palma. Dacă mașinile uriașe care coborau lemn din pădure îndrăzneau vreo manevră în aceste curți exterioare alș e gospodăriei, în labirintul stufos al ramurilor de nuci, imediat erau alungate, pe cel mai îndreptățit ton din lume. Într-un sfârșit de toamnă mut, umed și fără culori, când m-am întors la Sibiel, am găsit pe locul din fața porții, ceva mai sus, către casa pustie a vecinelor care au murit, un țarc din plasă metalică plin cu ambalaje de staniol și plastic, ireverențios de vesel colorate. Pe toată strada noastră nu mai sunt de mult copii. Acum, vara, „în poieniță” e parcare de SUV-uri și ATV-uri.

Casele… În sat erau multe case mici, din bârne şi tencuială colorată. Imediat după ‘89, unele dintre ele au dispărut, sub etaje și fațade noi, dichisite cu prefabricate și gablonțuri industriale. Câteva case de vacanţă rustic-informe au fost construite pe înălţimea unde ne strângeam, copii și tineri, să ne închipuim lucruri despre viitor, în timp ce priveam în jos la oamenii și vacile mici, ca niște jucării negre care se mișcau singure pe drum. Deasupra noastră erau niște mesteceni foarte înalți și subțiri.

Acum avem canalizare, apă curentă și gaz. Mai mult de trei veri la rând, drumul din piatră de râu a fost descheiat și încheiat, până când nu s-a mai potrivit. Pietrele și-au pierdut pentru totdeauna locul lor în mâinile plictisite și enervate ale instalatorilor, care au reușit astfel să distrugă ceea ce nu au distrus interminabilele convoaie militare din copilărie cu tancurile și tunurile lor, în drum spre și de la Crinţ. Pe alocuri, din drum a rămas un mal de praf galben care se ridică peste curți și grădini, stârnit de autocare zglobii.

Râul mi-l amintesc învolburat, limpede și rece, bun de înotat, de temut după ploi, când umfla punțile de lemn. Mi-e teamă să privesc spre el când opresc în fața casei. E ca un plâns dintr-un ochi secat, pe un obraz murdar. Prin el se scurgeau acum doi-trei ani latrinele pensiunii din capul satului, din pădure, picnicurile turiștilor și tot ceea ce au lăsat în urma detașării lor confortabile beneficiarii de apă curentă.

Nu sunt aşadar teme suficiente pentru intervenţii salvatoare ale primăriei, ale sătenilor-patroni şi, dacă ţin neapărat, ale arhitecţilor?

Construit pe o falsă necesitate – urbanizarea centrului localităţii – concursul de arhitectură care se vrea creativ şi democratic produce exact aceeaşi derivă ca iniţiativa autorităţilor locale, febril-întreprinzătoare în prag de alegeri. Însăşi tema concursului – şi implicit soluţia apreciată unanim de juriu – legitimează gesturile haotice ale „modernizării” înşirate mai sus. Este promovat proiectul care preferă specificului local ariditatea standardizată pseudo-urbană. Locul neglijat de sat în ultimii ani, acoperit însă de iarbă şi flori, de câteva sălcii, nuci şi brazi răzleţiţi va fi definitiv pietruit, amenajat cu băncuţe, coşuri de gunoi, steaguri şi demarcat de jaloane auto, aidoma altor nenumărate centre noi ale satelor noastre asfaltate. Sibielul care îi farmecă astăzi pe cei care îl descoperă ca să revină apoi irezistibil aici a supravieţuit la adăpostul unei vegetații luxuriante, copleșitoare. Pădurea se revarsă încă printre case. Locul unde lumea obişnuia să se strângă la sărbători sau „poiana satului” era un versant ușor, delimitat de o draperie de pini decorativi, pe râu în sus, imediat la ieșirea din sat.

Colegii mei progresiști consideră că poziţia mea este nerealistă, excesiv de pesimistă și critică. Am o problemă personală fiindcă nu accept că satul de azi nu mai trebuie să fie cel de ieri, că trecerea timpurilor trebuie marcată, că trebuie să recuperăm o întârziere istorică, că satul însuşi trebuie să fie urbanizat.

E o deformaţie profesională a noastră, a arhitecţilor, în fond, să vrem să construim. Să nu se uite însă: de fiecare dată când mai construim puţin din lumea asta nouă, o altă lume ia sfârşit. Ne construim singuri, unii din mici interese pecuniare, alţii din ambiție sau orgoliu, cu toate talentele şi ştiinţa noastră, sfârşitul lumii din care venim. Şi dacă am lăsa, până ce înţelegem cu adevărat nu numai amplasamentul, ci şi locul nostru în proiect, lucrurile aşa cum sunt?

Comments

comments

Comments
One Response to “Contribuții la sfârșitul lumii”
  1. Alexandru spune:

    Problema nu este arhitecturala deloc ci pur psihologica. Explicatia este simpla: atacul psihologic la nivelul populatiei actioneaza pe 2 directii: 1 slabirea imunitatii organismului (si implicit a sistemului nervos) prin alimentatie proasta iar 2, inocularea de ideologii care e un proces mult mai complex. Printre etapele care stau la baza acestuia din urma as enumera: stergerea identitatii (a istoriei adevarate si a traditiilor), prezenta unui mediu politic foarte colorat (preponderent murdar), implementarea prin intermediul televiziunilor a unor noi sisteme de „valori” conform carora posirca rosie americana (culmea) devine istorie.
    Bine punctate niste aspecte stringente ale vietii noastre din aceste vremuri. Intrebarea este: prin intermediul profesiei noastre, o putem intr-adevar readuce la un puls normal pe care in mod incontestabil sa o numim VIATA si pe care sa o recunoastem ca fiind fireasca?

    Cu respect,

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog