RDW

Acasă. Arheologie și psihanaliză

Eseu

Acasă.

Arheologie și psihanaliză

Text : Vintilă MIHĂILESCU
Foto : Daniela PUIA

© arhiva familiei Mihăilescu

M-am născut și am copilărit în casa bunicului meu, un apartament de patru camere, într-un bloc vechi de pe strada Munții Tatra, lângă Piața Victoriei. Bunica a murit când aveam 3 ani și nu îmi aduc aminte nimic despre ea. Am locuit deci cu bunicul, părinții și fratele meu, trei generații într-un spațiu compartimentat doar prin glasvanduri. Casa a rămas practic neatinsă de pe vremea bunicii, mama mea îndrăznind să facă doar mici modificări funcționale. A rămas la fel și după ce a murit bunicul, iar eu și fratele meu am plecat fiecare spre alte destinații. Era neschimbată și când a fost vândută, pentru ca părinții mei să se mute într-o casă pe care mama o cumpărase de mult și o amenaja de ani de zile.
Când m-am căsătorit, evident că am plecat de acasă pentru a ne construi o casă a noastră, independent de acel acasă care rămăsese acum doar al părinților mei. După ce au murit însă și ei, am fost nevoiți să revenim în casa lor și să ne refacem acolo un acasă al nostru. Ceea ce a urmat ar putea fi interpretat de orice psihanalist începător drept o modalitate de paricid simbolic. S-ar putea să aibă oarecum dreptate: deși nu a fost nimic premeditat și nici măcar conștient, este adevărat că fiecare obiect nou și fiecare reamplasare a obiectelor vechi au fost tot atâtea subminări mute ale ordinii parentale pe drumul către o nouă ordine domestică: a noastră. Casa, așa cum o crești, așa te ai…

*
Cortul

A fost casa din Munții Tatra un acasă pentru mine? E greu de spus, căci pe vremea aceea, pur și simplu, nu îmi puneam astfel de întrebări și, oricum, cred că încă nu aveam aparatul necesar pentru a percepe astfel de nuanțe. Îmi aduc aminte, desigur, de camerele casei, de mobila „modernă” a micii burghezii interbelice, mai mult solidă și funcțională decât elegantă (șifonierul copilăriei mele, de pildă, un paraleliped negru și lucios, a devenit șifonierul copiilor mei până când aceștia, disperați de culoarea sa antipatică, ne-au cerut ca măcar să-l vopsim într-o culoare mai veselă; mai trăiește și acum, neatins de vârstă). Am realizat însă de ceva vreme că singurele mele amintiri „intime”, singurele spații în care mă simțeam ca „acasă” erau lada de așternut de la capul patului și un soi de alveolă între picioarele în semicerc ale mesei masive din sufragerie, unde mă adăposteam și făceam „chestii”, nu mai țin minte ce anume. Mai degrabă eram atașat de cortul de patru persoane cu care mergeam cu părinții mei în fiecare vară măcar o lună pe munte, pe care îl văd și-l simt și acum. Acesta a făcut parte din copilăria mea mai mult decât casa din Munții Tatra. A fost – acum îmi dau seama! – primul meu acasă de pe vremea în care nu știam și nu-mi puneam problema să fac vreo distincție dintre casă și acasă: un acasă cu care plecam de acasă sezonier, precum păsările călătoare (chiar așa – îmi trece prin cap când scriu aceste rânduri -, oare pentru păsările călătoare unde este acasă, acolo sau aici?).

Casa deschisă

Când m-am căsătorit – și pentru că m-am căsătorit – mi-am cumpărat o casă veche și hârbuită, dar care era a noastră. Am cumpărat-o împreună cu un bun prieten aflat în aceeași situație și ne-am apucat să o punem pe picioare împreună cu un alt prieten, mai entuziast chiar decât noi. La presiunea acestuia, casei noastre cu parter și etaj i-au fost adăugate o mansardă spațioasă, unde se aflau birourile și biblioteca „intelectualilor”, și o cramă generoasă, ocupată mult mai des decât mansarda. Tot la presiunea lui – dar și cu participarea noastră amuzată -, proprietatea noastră din strada Teleajen s-a închis cu un gard înalt de cărămidă, au fost săpate gropi pentru două rezervoare de motorină însumând 15 tone, a fost comandată un soi de megabutelie în care încăpeau 10 butelii obișnuite și au fost legate în serie vreo 5-6 baterii de tractor care trebuiau să fie tot timpul încărcate. Trebuia să fie o replică doar vag ironică la „Epoca de Aur”: dacă Ceaușescu voia autonomia țării, noi ne construiam propria autonomie (iluzorie, dar plină de romantism) cu materiale furate și muncitori deturnați de pe șantierul Casei Poporului. Când amicul nostru a vrut să sape însă și un puț în grădină, ne-am gândit că e destul și ne-am eschivat. Lucrările durau deja de 12 ani…
A fost Teleajenul un acasă? Cu certitudine da, dar, privind retrospectiv din nou, unul aparte. Mai întâi de toate, a fost un acasă masculin, întreaga structură și compartimentare a casei fiind opera celor trei masculi entuziaști. În al doilea rând, clădirea a fost gândită ca un soi de falanster, cu spații osmotice și numeroase treceri care lăsau destul de puțin loc intimității. În sfârșit, faptul că șantierul a durat atât de mult și că, în consecință, tot timpul se mai adăuga sau schimba ceva, a pus-o pe soția mea în imposibilitatea de a domestici și îngriji cu adevărat apartamentul nostru. Chiar și mica sufragerie, lambrisată de sus până jos și devenită cel mai „cald” spațiu din casă, a fost proiectată de… prietenul nostru. În rest, ne-am luat o mobilă drăguță, dar banală, pe care soția mea, Ana, a încercat să o aranjeze cât mai plăcut, adăugând acele „tușe” tipic feminine care fac dintr-o mobilă un obiect domestic. Nu era însă prea mult loc de manevrat… Nu este de mirare astfel că Ana mai degrabă s-a împăcat cu Teleajenul decât să se simtă acolo cu adevărat acasă.

Și totuși, a fost un soi de acasă, după cum spuneam. Un acasă difuz, fără granițe precise: când intram pe strada Teleajen, îmi era clar că nu mai sunt în București și că am ajuns deja „la noi acasă”. Din acest noi făceau parte câțiva vecini, vânzătoarele de la magazinul din colțul din stânga și chelnerii de la cârciuma de cartier din dreapta. Era un sentiment apropiat oarecum de cel al țăranilor, pentru care acasă nu este casa, ci locul, gospodăria cu toate ale ei și dimpreună chiar cu satul „de unde ești”; în cazul meu, era vorba de o proximitate urbană investită afectiv, de un soi de cartier sentimental și electiv: nu eram „de loc” din Teleajen, dar vorbeam frecvent despre „la noi, pe Teleajen”.

În acest „noi” despre care vorbeam intrau însă, în primul rând, prietenii și mai ales studenții, cu care țineam chiar și cursuri jos, în cramă. Doamne, câte chefuri a văzut acea cramă în toată această perioadă! Acest „acasă” a fost deci mai degrabă un spațiu de sociabilitate, scena APP-ului (Asociația Petrecăreților Profesioniști, care ne-a reunit cel puțin lunar până la căderea comunismului) și a punerii în scenă a comuniunii cu studenții. În locul unei intimități calde, mai degrabă o extimitate fierbinte; în locul lui „hai să mergem acasă”, mai frecvent „hei, veniți pe la noi!”. Un acasă deschis, loc al ospitalității mai degrabă decât al intimității. Un spațiu de (pe)trecere…

Casa muzeu

Tatăl meu nu și-ar fi gândit niciodată statutul social în termeni de „clasă de mijloc” sau de „burghezie”. A fost însă a treia generație de „dascăli” bucureșteni, ceea ce îl plasa (în ochii lui) într-un soi de aristocrație a spiritului, de care era foarte mândru, considerând că are obligația să-și păstreze și să-și transmită „rangul”. De materializarea acestei „condiții a intelectualului” s-a ocupat însă totdeauna și tot timpul mama mea, nu el: în acest univers simbolic era, de fapt, destul de firesc ca femeia să fie păstrătoarea și îngrijitoarea rangului -, iar mama mea a făcut-o mult peste ce i-ar fi cerut vreodată tatăl meu. Cred însă tot mai mult că tata nu se avea în vedere pe el însuși în aceste pretenții, ci că atitudinea sa provenea din adevăratul cult pe care îl avea față de tatăl său și întreaga lui lume pe cale de dispariție, pe care el, tatăl meu, avea, într-un fel, datoria să o păstreze pe cât posibil, ca un soi de „ultim mohican” al acestei lumi. În ultimii ani de viață, nu s-a mai interesat deloc de casă sau de „statutul” său și se prezenta tuturor, râzând, ca fiind un om din „paleolitic”: deși mai avea nostalgii, se împăcase cu ideea că lumea sa dispăruse.
Dacă nu a îndrăznit (sau poate că nici nu și-a pus problema) să intervină semnificativ în casa celeilalte soții de intelectual, soacra ei, mama s-a pregătit aproape în secret, probabil chiar de la începutul anilor 1960, pentru ceea ce își propusese să devină odată „casa lor”. A început prin a aduna obiecte „nobile”, mobile, picturi, covoare „de ocazie”, toate destinate în tăcere viitoarei case. Această casă a visurilor ei a fost descoperită pe la sfârșitul anilor 1960 în Cotroceni: o căsuță hibridă, de țărani ajunși la oraș, cu două camere, o prispă și o grădină uriașă. A cumpărat-o pe bani puțini de la proprietarii ei bătrâni, împotriva dorinței tatălui meu, care nu vedea rostul unei alte case: el se simțea bine acasă, în casa părinților săi. Transformarea micii căsuțe cu prispă într-o „vilă” a durat ani buni. Evident că mama mea s-a ocupat de toate. Probabil ca să-i facă mutarea mai ușoară tatălui meu, casa a fost refăcută după mobilă și nu invers. Mai exact, camera care urma să fie biroul tatălui meu a fost clădită pe dimensiunile bibliotecii bunicului meu, toată mobila acestuia fiind mutată în noua clădire: tatăl meu urma să se mute deci în casă nouă, dar fără să-și părăsească biroul care devenise al său după moartea bunicului. Livingul a fost croit însă după mobila acumulată în timp de mama mea. Când totul a fost gata și ai mei s-au mutat, în sfârșit, în noua lor casă, tatăl meu s-a înseninat și a devenit cel mai mândru locatar al ei: mama supralicitase pe gustul ei ceea ce știa foarte bine că intră în condițiile de „rang” ale tatălui meu – iar acesta oricum nu era atent la astfel de „detalii”. Același lucru s-a întâmplat atunci când mama a profitat de o lege nouă, conform căreia bunicul meu, fiind academician, avea dreptul la o „vilă de creație” și a cumpărat la Bușteni jumătatea fără acoperiș a casei unui cioban. Tatăl meu chiar s-a revoltat de această „risipă”, dar nu se mai lăsa dus după ce vila a fost terminată. Nu a observat prea multe despre restaurare, mobilat și alte „detalii” similare, dar, per ansamblu, a fost încântat: era frumos, era pe gustului lui – și a recunoscut că este în întregime meritul soției sale.
Această perspectivă esențialistă asupra casei, ca să spun așa, a atins un climax atunci când, după moartea mamei mele, niște hoți profesioniști au furat tot ce era de valoare din casă. Ajuns la poliție, tatăl meu a fost pus, evident, să dea o declarație despre obiectele dispărute: a menționat doi Grigorescu (despre care însă n-a putut să spună cu precizie dacă erau cu un bou sau doi), un Luchian, un chilim vechi, niște argintărie, dar nu putea să spună care. Iar când a fost întrebat despre bijuteriile pe care mama le ascunsese într-o nișă în perete, tata s-a enervat și s-a răstit, jignit, la ofițerul care îi lua declarația: Tinere, un domn nu se uită niciodată în geanta soției sale! După care a plecat trântind ușa. Și uite așa ancheta s-a oprit din lipsă de reclamant. Iar tata s-a întors la tabieturile sale fără să fie afectat în vreun fel: modul său de a „locui” casa nu implica în mod semnificativ astfel de „detalii” decorative.
Casa „mamei”, ca să spun așa, era însă plină de astfel de „detalii”. După moartea tatălui meu, când ne-am mutat în Elefterie, dar înainte ca soția mea să înceapă domesticirea moștenirii noastre, toți cei care ne-au vizitat exclamau, uimiți, din prag: Este ca un muzeu! Și așa era: un muzeu, impresionant, dar rece ca orice muzeu!

Casa caldă

Moștenirea casei părintești nu este totdeauna atât de simplă pe cât ne imaginăm. Întrebarea imediată care se pune este ce anume aruncăm și ce păstram, eventual vindem sau nu vindem casa? Argumentele sunt mereu pragmatice, „raționale”: mobila aceasta e prea veche/demodată, avem nevoie de mai mult spațiu, iar uneori casa este inutilă, căci moștenitorii au de mult propria lor casă. Și totuși, nu totul este atât de „rațional” pe cât pare, adesea fiind vorba mai degrabă de un soi de „raționalizări” în sensul freudian al termenului. De fapt, atitudinea față de casa părintească este un mod indirect de a-ți încheia socotelile cu părinții. Poți astfel să înstrăinezi casa, făcându-i însă o „înmormântare” cuviincioasă, poți să o dărâmi cât mai repede pentru a scăpa de ea (și de cine știe ce amintiri traumatice), poți să o abandonezi, pur și simplu, indiferent la soarta ei, poți să o păstrezi în întregime sau să alegi doar anumite obiecte „de suflet” din ea. În orice caz, puși în fața acestei moșteniri, majoritatea oamenilor simt (chiar dacă nu înțeleg) că părinții lor nu doar au avut o casă, ci au fost o casă: în consecință, copiii se confruntă inconștient cu un soi de Oedip imobiliar. Cel puțin așa s-au petrecut lucrurile până relativ recent.
Noi ne-am confruntat pentru prima dată cu această provocare mută când a trebuit să punem calorifere în vila de la Bușteni. În amenajarea mamei mele, încălzirea se făcea cu niște minunate șemineuri, care consumau însă imens, iar gazele se scumpiseră enorm. Era deci cu adevărat „rațional” să punem calorifere. Și am pus, desigur, dar înainte de asta mi-am cerut aproape în lacrimi iertare mamei. Și am păstrat și șemineurile! Au mai trecut mulți ani până când, într-un final, am dărâmat două dintre ele, căci ocupau inutil, într-adevăr, mult prea mult spațiu. De al treilea însă, cel care îi plăcea cel mai mult mamei, nu ne-am atins și nu ne vom atinge vreodată – și am găsit, bineînțeles, și un motiv rațional pentru asta: nu ne ocupa prea mult spațiu și era, totuși, foarte frumos…
Când a murit tatăl meu și s-a pus problema ce facem cu casa părinților mei, decizia spontană a fost să o vindem: nimic nu era de natură să ne atragă în acea casă. Motive erau multe… Nu s-a putut însă, așa că a trebuit să ne decidem să ne mutăm – adică să ne părăsim propria casă. Eu nu mă vedeam însă plecând de acasă, iar pe Ana nu o vedeam așezându-se într-o casă bântuită de prea multe amintiri ale unor relații nu tocmai calde dintre noră și socri. Și totuși, ea a fost cea care a luat inițiativa și s-a ocupat în întregime de transfigurarea casei. Desigur, în condițiile date, era singura modalitate de a reface un acasă. Era însă și o șansă de a țese un acasă mai cald și mai intim decât acea casă a porților deschise care ne servise drept acasă în Teleajen. Dar a fost, am impresia, și o modalitate de a-și face, în sfârșit, auzită vocea în casa aia în care a trebuit mereu să asculte și, în același timp, de a aduce o comunicare caldă cu socrii, care o priviseră totdeauna cu răceală: domesticind casa lor era și o modalitate de a reface relațiile cu ei.
Amenajările au durat doi ani și Ana s-a ocupat practic de tot. Ceea ce am decis împreună a fost doar ceea ce „aruncăm”. Indiscutabil, dormitorul părinților mei nu-și mai putea găsi locul în casa noastră. Nici măcar tatăl meu nu mai intrase în el după ce mama murise în patul lor conjugal. Superbul lor pat japonez din lemn de tradafir cu intarsii de fildeș a fost demontat primul și dus în pivniță, până când am reușit să-l vindem la un preț simbolic unui prieten. Au urmat celelalte mobile din dormitor. Abia acum am realizat că toate obiectele la care am renunțat au dispărut total din memorie, pur și simplu, au încetat să mai „existe”.
Biroul a devenit expresia unei blânde continuități. Biblioteca bunicului a rămas neatinsă, restul mobilelor fiind schimbate, dar păstrând configurația veche. Într-un colț, Ana a avut o idee inedită. Tata ținea pozele vechi de familie în niște pungi depozitate la subsol. Câteva inundații la rând le-au distrus, practic, pe toate. Ana a căutat fotografie cu fotografie ceea ce mai putea fi salvat, le-a înrămat și a compus o „instalație” votivă a neamului Mihăileștilor, un soi de altar al rudelor necunoscute, căci habar n-am cine sunt personajele de epocă din cea mai mare parte a pozelor. În vârful „instalației” se află o fotografie a mea, în smoking și cu joben printre ruinele actuale din Lipscani, operă a maestrului Eugen Ciocan. Este un clin d’oeil ironic la continuitatea neamului…
În rest, livingul, piesa centrală, era mult prea consistent ocupat de mobila „nobilă” și masivă a mamei mele pentru a putea fi deplasat sau dezmembrat: ansamblul constituia o unitate foarte solidă. Nu s-a aruncat deci nimic, nu s-a mutat nimic de la locul său, dar totul a fost reînveșmântat în obiecte elective. Primul care a fost uimit de rezultat am fost eu: în ciuda reticențelor mele, senzația indiscutabilă atunci când ne-am așezat definitiv în Elefterie a fost că ne-am mutat acasă. Nu știu nici acum „rețeta”, dar cred că termenul „reînveșmântat”, care mi-a venit spontan în minte când scriu aceste rânduri, se potrivește foarte bine.

Ce pot să constat cu mintea rațională de bărbat este că „garderoba” cu care a fost „înveșmântată” casa părinților mei are câteva „materiale de bază”. În primul rând, plantele, care dau viață, la propriu și la figurat, mobilei de muzeu. În al doilea rând, mici bronzuri și alămuri arabe, pe care Ana le-a găsit părăsite în pivniță sau le-a cumpărat în diversele noastre călătorii. Teoretic, nu se potrivesc de niciun fel cu mobilele stil, dar le dau o extraordinară căldură. De fapt, această provocare ironică a ansamblului „muzeal” este numitorul comun al întregii amenajări: mai mult decât alămurile, bufnițele nu se potrivesc cu restul livingului, iar pe biroul meu de intelectual „serios” nu ar avea ce să caute porcușorul Luță sau Ignațiu, îngerul meu păzitor, ambii cadouri de la Ana. Și totuși, tot acest joc este cel care dă căldură ansamblului. O căldură care izbește pe oricine intră pentru prima dată în casa noastră.
O ironie involuntară am descoperit-o de-abia mult mai târziu. De-a lungul scării care duce la etaj, Ana a înrămat și așezat mai multe icoane pe sticlă moștenite de la o vară îndepărtată, care fusese secretara lui Ressu, și care zăceau ambalate cu grijă în pivniță. De-a lungul scării atârna un candelabru surprizator din bronz, reprezentând o maimuță agățată de o sfoară. Dintr-o anumită poziție, umbra maimuței plutea peste înfățișările lui Dumnezeu: o metaforă cel puțin ironică…
Masa florentină din sufragerie, pentru cel puțin zece persoane, flancată în capete de două jilțuri impunătoare de o cu totul altă proveniență, a fost singura care nu a putut fi îmblânzită, drept care a rămas decorativ-ceremonială. Nu am mâncat niciodată la ea, cu excepția cazurilor în care aveam invitați și afară era prea frig pentru a mânca în grădină. După ce a murit și tata, nimeni nu s-a mai așezat vreodată în jilțuri, nici măcar când aveam mulți musafiri. De fapt, și bunicul, și tatăl meu se așezau „în capul mesei”, ca orice pater familias, și nu pentru că era acolo jilțul; iar eu nu m-am simțit niciodată „cap de familie”…
Grădina a trecut și ea prin același proces de domesticire. Mama mea nu a putut să intervină prea mult în jungla de vegetație neîngrijită pe care o moștenise de la vechii proprietari. S-a bucurat foarte mult de șirurile de viță-de-vie care acopereau aproape toată curtea din spate: îi aduceau aminte de via tatălui ei, în care a copilărit. În rest, a lăsat pomii fructiferi – din care tatăl meu obținea o țuică absolut acceptabilă, distilată printr-un alambic improvizat tot de mama mea – și a plantat, gospodărește, niște ceapă și usturoi, roșii și fasole: erau vremurile penuriei alimentare din anii 1980. Ana a renunțat la toate acestea și, în timp, a creat o grădină de flori. Stăteam în fiecare dimineață cu zile calde să ne bem cafeaua pe terasă și să discutăm cu plantele și păsările „noastre”: treceam în revistă fiecare tufiș în parte și păsările care își făcuseră cuib în copaci – și care primiseră fiecare câte un nume. Ne bucuram de fiecare boboc și ne îngrijoram pentru fiecare crenguță ofilită. În final, ne uitam unul la altul și dădeam glas, zâmbind, unei mari descoperiri: mare-i natura asta, maică!
Îmi aduc aminte de un mai tânăr prieten, descendent dintr-o familie faimoasă de țărăniști, care intrase determinat în politică imediat după 1990. Peste o vreme, s-a retras total de pe scena publică și a dispărut într-o casă pe care și-o cumpărase într-o comună de la periferia Bucureștiului. Într-o duminică, ne-a invitat pe la el. Primul lucru pe care ni l-a arătat a fost un măr, pe care îl plantase cu câteva luni în urmă: era atât de fericit și de mândru de el când ne arăta fiecare rămurică și fiecare floare (era primăvara) care răsăriseră „din mâna lui”! A luat-o razna – a fost prima mea reacție. L-am înțeles cu adevărat doar când am avut și noi propria noastră grădină, răsărită din mâna noastră (mai exact, a Anei).
Tot pe această terasă ne primeam musafirii și le arătam grădina noastră cu aceeași mândrie ca și prietenul amintit. La plecare sau chiar de la intrare, toți care veneau pentru prima dată pe la noi spuneau același lucru: ce casă caldă!
Nu mai era un acasă deschis, ca în Teleajen, dar a rămas un acasă ospitalier: ne plăcea să-i „omenim” pe cei care ne treceau pragul – și aceștia erau în continuare destul de mulți: am rămas în mare măsură cu fața spre lume mai mult decât spre casă.

Spre deosebire de Teleajen, aici mă simțeam acasă doar după ce închideam în spatele meu poarta de la grădina din față. La colțul străzii nu mai era un magazin de cartier, ci un Mega Image și niciuna dintre numeroasele cafenele din zonă nu aveau un aer de cartier. Nu știam pe nimeni și nu ne-am împrietenit cu niciun vecin, deși Cotroceni chiar fusese un „cartier”.
Acasă este, mai întâi de toate, un loc decupat în spațiu. „Am auzit şi eu de spaţiu, îi răspunde un țăran lui Ernest Bernea; da’ ce e spaţiu? În carte îi spune spaţiu, da’ noi ştim loc; aşa îi zice”. Iar un altul adaugă: „E loc bun şi e loc rău; tot locu’ are darurile lui, ca omu’. Sînt şi locuri de te betejeşte.” Cât despre casă, probabil că toți țăranii „tradiționali” ar fi fost de acord cu această afirmație: „Casa are şi ea locu’ ei, ca orice lucru. Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune, rodeşte, orice-ai face, e frumos. Asta vine aşa, din duhul strămoşilor”. În termeni moderni și culți, acasă se înscrie și în ceea ce Marc Augé consideră, la rândul său, ca fiind loc, în opoziție cu non-locurile mall-urilor, aeroporturilor, offices-urilor de corporație etc. „Dacă un loc poate fi definit ca încărcat cu identitate, relaţional şi istoric, un spaţiu care nu are nicio legătură cu identitatea şi nu este nici relaţional, nici istoric, poate fi considerat un non-loc”. În mod cert, fiind un „loc”, „acasă” are o istorie, care poate fi reconstituită printr-un soi aparte de „arheologie a casei”, constituind o identitate încorporată, la care poți ajunge printr-un soi aparte de „psihanaliză”. Pe scurt, biografia socială a obiectelor domestice este totdeauna și o autobiografie: orice „arheologie” suficient de aprofundată a casei locuite este astfel și o „psihanaliză” în profunzimile eului. Mai mult decât atât, corp, casă, societate și cosmogonie sau ideologie alcătuiesc un tot coerent mai mult sau mai puțin explicit în orice societate, chiar și în lumea noastră individualistă, în care am ajuns să fim convinși de faptul că o casă, casa noastră, de pildă, este exclusiv opera alegerilor noastre personale. În cele de față, nu-mi doresc să merg însă atât de departe.
Țin de ani buni un curs de „cultură materială” centrat pe antropologia casei. În ultimul an, le-am cerut masteranzilor să (se) analizeze ce înseamnă pentru ei acasă și cum și-ar construi, în detaliu, un acasă pe măsura lor. Pentru majoritatea a fost o revelație: Nu mi-am imaginat niciodată că sunt atâtea lucruri în mine! – mi-a declarat la un moment dat, la o bere de sfârșit de curs, o masterandă. Voia să spună ceva neutru, ceva de genul „atâtea chestii”, dar inconștientul a fost mai puternic și ceea ce i-a ieșit pe gură a fost „atâtea lucruri în mine”. Și asta era, avea dreptate!

Genul casei

Regulile ceva mai recente de moștenire la țară presupun că bărbatul vine cu casa, femeia, cu mobila. La oraș, orice arhitect și/sau constructor care se angajează în construirea unei case familiale știe că bărbatul hotărăște (eventual) dimensiunile și materialele casei, dar, din momentul în care se pune problema amenajărilor interioare, nu mai are niciun cuvânt de spus, soția controlând tot – până la a muta niște pereți care nu sunt „la locul lor”. Dincolo de aceste practici curente, se ascunde însă ceva mult mai profund: genul casei.
În mod curent, de casă se ocupă femeia. La noi, femeia îngrijește casa. Pare a fi același lucru, dar nu este. Nu am realizat niciodată particularitatea lui „a îngriji” până când un coleg britanic, care a făcut ani buni de teren în blocurile comuniste, mi-a atras atenția asupra dimensiunii sale culturale. Căci îngrijirea casei nu înseamnă pur și simplu curățenie: a îngriji înseamnă „a scoate mizeria din casă”, acea mizerie pe care Mary Douglas o consideră o formă de „poluare simbolică” și care echivalează cu dezordinea; a îngriji înseamnă deci a reface ordinea, a trăi în bună rânduială. Iar această îngrijire este (încă) încorporată în muncile compulsive considerate indispensabile pentru a avea „o casă îngrijită”. În Teleajen, de pildă, vecina mea, femeie de peste 60 de ani, originară de la ţară, scotea periodic toate covoarele în curte şi le spăla cu îndârjire ore în şir, deşi nora sa avea o spălătorie modernă la colţul străzii. „Numai când trăiesc satisfacţia de a fi bătut covoarele, când simt durerea de spate provocată de această practică, femei şi bărbaţi deopotrivă ştiu că au făcut cu adevărat curat. Cu alte cuvinte, au scos mizeria din casă” – constată Drazin. Și conchide: „În acest sens, îngrijirea poartă în sine seminţele propriei sale raison d’être, mai ales în context domestic, deoarece a îngriji este prin sine o construcţie a domesticităţii îngrijite”. Din acest punct de vedere, acasă este o casă îngrijită.

IKEA a lansat acum vreo doi ani o cercetare pe această temă, realizată pe populația Bucureștiului, ca parte a unei anchete internaționale desfășurate în alte 12 mari orașe ale lumii. Mă întreb dacă o diferență importantă care rezultă din această cercetare nu este și ea legată de îngrijit: „mirosul” casei. Astfel, sentimentul de acasă este legat de 50% dintre bucureșteni de „un miros particular” (față de 40% media globală), 58% (versus 46%) declară că fiecare casă are „parfumul” său, iar 51% (versus 31%) se așteaptă ca o casă în care sunt invitați să miroasă plăcut: să miroasă a îngrijit? Aș pune pariu că diferențele acestea procentuale legate de „senzorialitatea” casei se datorează mai ales femeilor din eșantionul bucureștean și că, dacă cercetarea ar fi fost la nivel național, aceste procente ar fi fost și mai ridicate.
„Îngrijirea” casei este un rol eminamente feminin, inclusiv atunci când el este delegat acelei instituții care se cheamă „femeia care face curat în casă”. Dincolo de o repartiție socială inegalitară a muncilor domestice, mai există aici și un alt motiv destul de generic: statistic vorbind, se pare că femeile sunt mult mai atente la detalii – iar îngrijirea casei stă în detalii! Mi s-a întâmplat adesea să exclam ce bine se potrivește obiectul ăsta acolo sau pe ăsta când l-ai cumpărat?, iar Ana să-mi răspundă că e acolo de luni de zile. Există o înțelepciune conjugală care spune că, pentru o căsătorie fericită, este bine ca femeia să nu-și întrebe niciodată soțul cu ce a fost îmbrăcată la ultima ei aniversare sau ce culoare avea bluza pe care o purta ieri. Este valabil, cu certitudine, în cazul meu și este valabil, de regulă, și în cazul casei îngrijite. Îți stă bine sau nu – asta este tot ce poate spune un bărbat despre cum e îmbrăcată o femeie. Așa și despre casă: se simte bine sau nu. De fapt, în ultimă instanță, acasă nu ești doar în sens spațial, ci te simți; acasă miroase a acasă.
Construcția caselor este, în primul rând, apanajul bărbatului; acasă necesită însă, de cele mai multe ori, mâna, ochiul, nasul și chiar auzul femeii: casa este de genul feminin. Când acasă își pierde însă rostul într-o lume globalizată și instalată în mobilitate, când femeia și-a obținut egalitatea cu bărbatul, acasă devine o alcătuire hermafrodită, iar mobila care o îmbracă este de genul neutru.

Când ne-am întors în Elefterie după ce am fost nevoit să stau câteva luni în spital, soția mea fiindu-mi însoțitoare, am fost cuprins de sentimentul liniștitor că m-am întors acasă; Ana a fost copleșită de aspectul neîngrijit al casei.

*

Poate revenirea acasă după înstrăinarea spitalului, poate asumarea senină a vârstei, poate amândouă m-au făcut se descopăr, fără să caut un „colț intim”, această chintesență a lui acasă. Fotoliul de la fereastra cât un perete întreg era acolo de mult, dar de abia acum m-am instalat cu voluptate în el. Cu un ochi la grădină și unul în casă, stau și-mi sorb cafeau câte o oră întreagă. Ceea ce până nu de mult aș fi considerat, probabil, o pierdere de vreme, acum a devenit un mod privilegiat de a petrece timpul.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog