RDW

Noaptea Muzeelor 2019 MUZEUL „ȘCOLII DE ARHITECTURĂ” DIN BUCUREȘTI

Evenimente

Noaptea Muzeelor 2019
MUZEUL „ȘCOLII DE ARHITECTURĂ”1 DIN BUCUREȘTI

text: Gabriela TABACU

Din clipa când, într-o noapte magică de mai a anului 2015, la Noaptea Muzeelor, „Școala de Arhitectură” își deschidea întâia dată pentru vizitatori marele portal sculptat din lemn de stejar de pe Strada Bisericii2, din ce în ce mai multă lume a aflat că, într-o anumită parte a demisolului ei misterios, există un adevărat muzeu al arhitecturii și artelor. La el se ajunge pe scara monumentală din travertin patinat de vreme a clădirii vechi, care coboară într-un complex de spații dedicate Muzeului și Bibliotecii Universitare. Muzeul, care nu se numește muzeu, ci, din motive pur administrative, poartă titlul oficial și vag de Centru Expozițional Documentar3, începe chiar din sala impresionantă în care ajunge scara, unde se află piesele Gliptotecii, montate în pereți sau ca obiecte de sine stătătoare. Continuă apoi, excelent pus în scenă, într-o încăpere enormă, cu bolți cilindrice în cruce, sprijinite pe coloane și pilaștri masivi din piatră, care, la începuturile „Școlii”, fusese folosită pentru modelaj. Ultimul, dar nu cel din urmă loc de vizitat este o galerie amenajată sub scara principală și în fosta zonă a liftului clădirii. În această structură complexă, Muzeul a început să funcționeze doar din anul 2014, dar istoria lui e mai veche și merită rememorată, pentru că dă seamă despre interesul pe care profesia de arhitect în România a început să și-l poarte sieși și propriei sale povești.
Gânduri despre un muzeu al arhitecturii sunt prezente în discuții și scrieri ale arhitecților încă din 1916. Iată, de pildă, o mențiune concretă din articolul Casa din str. Labirint, prilejuit de demolarea imobilului cu pricina, construit la 1706: „Ce minunat muzău comunal4 s’ar fi putut înjgheba în această casă! Aici, între zidurile ei bătrâne s’ar fi putut strânge laolaltă suvenirurile capitalei5 din vremurile cele mai îndepărtate și până azi, cari să povestească tinerelor generațiuni dornice de artă, peripețiile capitalei. Comuna ar trebui să năzuiască la realizarea acestui muzău, într-una din vechile case boierești ce ne-a mai rămas, cum este Casa Moruzi din calea Victoriei, sau Casa Melic din Str. Spătar, sau Casa Populeanu din Str. Bradului, care are un frumos cerdac deschis”6.

 „[…] Fotografii vechi, desene, mulaje de ipsos, documente de arhivă, frânturi de text, amintiri ale unor foşti «elevi» adunate şi puse împreună, încearcă să redea o istorie fragmentară a Școlii de Arhitectură de la noi, din 1892 până spre anii ’90. Am înțeles destul de repede că nu vom avea de-a face cu prea multe piese valoroase în sine, dar și că întregul este mai mult decât suma părților. Ne-am gândit atunci la un bazar, dar un bazar în rânduială, la o poveste pe care o citești în diagonală, făcând asocieri mentale între lucrurile ce sunt expuse. Și atunci proximitatea și așezarea acestor lucruri au devenit esențiale.
La Muzeu s-a lucrat mai mult «hands on». Au fost desigur o machetă de lucru, o mapă de proiect care a adunat gânduri, referințe, desene de execuție pentru piesele de mobilier etc., nenumărate liste, arhive digitale sau cutii care au strâns potențiale materiale de expus. Și vizite extinse la bibliotecă sau în arhivele școlii din partea echipelor de documentare.
Până la urmă a fost vorba despre o muncă de reinvestire, începând de la „camera muzeu”, fosta sală de modelaj a școlii, cu o spațialitate puternic conturată, cameră boltită, așezată în demisol, la baza corpului vechi, care în sine poate povesti bine despre istoria școlii, și căreia am încercat să-i redăm posibilitatea de a fi citită ca întreg. Apoi vechile planșete de desen folosite în ateliere, care și-au găsit bine locul ca suport de expunere în muzeu, fostele mese din bibliotecă ce au devenit vitrine orizontale prin adăugarea unui guler de lemn, și așa mai departe. În șantier s-a lucrat exclusiv cu personalul tehnic al școlii, echipele de tâmplari, electricieni, mai mult cu lemn și detalii simple.” […] (extras din Camera „Muzeu”, Cristina Constantin, Caietele muzeului 1/2017)

Se prea poate ca ideea unui astfel de muzeu să fi fost mai veche și inspirată de Muzeul de Istorie Naturală și Antichități7 găzduit în incinta Colegiului „Sf. Sava”, care se afla cândva pe locul actualei clădiri a Universității8. O bună vreme însă, obiectele muzeale din patrimoniul „Școlii” nu au avut un loc de expunere de sine stătător, deși erau semnalate ca existente în diferite prezentări ale instituției. Cea din 1961, aparținând Ministerului Învățământului și Culturii9, se referea, de fapt, la sala cu materiale de construcție realizată de profesorul Dorian Hardt, în care se desfășurau cursul și examenul de materiale de construcție de după primul semestru al anului I, la o serie de machete ale unor monumente de arhitectură românească și universală, păstrate în Sala de Modelaj sau expuse prin „Școală” și la piesele din Gliptotecă.
De fapt, Muzeul a izbutit să devină realitate după efortul organizatoric din perioada 1983-’84, datorat unui grup de entuziaști care au făcut lucrurile să se miște. Abia de atunci el a fost perceput ca un loc al „Școlii”, care avea activități caracteristice și care își urmărea misiunea de a colecționa documente și obiecte de diferite categorii, cu scopul declarat de a ilustra prin acestea istoria arhitecturii românești și a învățământului său. Spațiul său găzduia conferințe și alte manifestări, iar „Școala” adăuga permanent diferite exponate noi pieselor existente.
Iată ce spune despre vremea începuturilor profesorul Nicolae Lascu, unul dintre cei care au participat efectiv la trecerea în fapt a ideii de muzeu: „Amenajat în spațiul extrem de agreabil al fostei săli de Modelaj, la subsolul vechii clădiri proiectate de Grigore Cerchez, «muzeul-laborator» (o denumire aprobată, pentru a nu încălca o lege a arhivelor, valabilă în momentul respectiv) a fost rezultatul efortului câtorva membri ai școlii: Mac Popescu, profesorii Sanda Voiculescu, Mihai Caffé, Peter Derer și Ion Lucăcel, precum și (puțin) mai tinerii Mihai Opriș și subsemnatul. Pornindu-se de la istoricul școlii, scris de profesorul Grigore Ionescu în 1972 (până acum unicul studiu serios despre institutul nostru), s-au marcat prin exponate momentele instituționale importante din viața școlii (prin copii după actele oficiale respective), s-a ilustrat activitatea din școală prin câteva proiecte studențești de epocă, două sau trei diplome de absolvire și s-a început „desfășurarea” unei galerii a foștilor profesori. O nișă a fost dedicată patronului școlii, Ion Mincu, prin câteva proiecte și schițe mai puțin cunoscute, prin fotografii inedite și prin medalionul executat, la începutul secolului, de sculptorul Georgescu. Profesorul Peter Derer a pus la dispoziție câteva frumoase fragmente de construcții recuperate la începutul anilor ’80, salvate de tăvălugul demolărilor devastatoare din centrul Bucureștiului. Profesorul Paul Georgescu a contribuit cu machete ale unor monumente ale arhitecturii românești vechi și cu frumoasa poartă țărănească de lemn, iar arhitectul Oteteleșanu a oferit cu generozitate mărturii ale activității interbelice a Asociației Sportive Arhitectura (printre animatorii căreia s-a numărat) și câteva caiete cu notițe de curs din vremea studenției Domniei Sale”10.
Elementelor descrise mai sus li se adăugau piese din Gliptotecă, constând în copii după pietre tombale, pisanii, basoreliefuri celebre, coloane, colonete, capiteluri, ancadramente de ferestre și uși, alte decorații, machete după monumente de arhitectură, toate descrise și datate individual, în etichete alăturate. Aceste exponate aflate în fața intrării Muzeului și pe culoarul care duce către scara secundară a „Școlii” au fost montate acolo în timp, începând dintr-un moment greu de precizat astăzi11. Trebuie spus, de asemenea, că numeroase piese de modelaj și machete ale unor monumente de arhitectură românească și universală, realizate în atelierul „Școlii” de către profesori și studenți pasionați, conduși de șeful de la un moment dat al catedrei de Studiul Formei, profesorul Gheorghe Simotta, apoi de profesorul Paul Georgescu, alături de sculptorii Nestor Culluri și Alexandru Călinescu, împreună cu ipsosari pricepuți, migrau în acei ani, prin „Școală”, ornamentând diferite spații reprezentative ale sale. Altele, din aceeași categorie sau provenite din surse diverse, ca de pildă cele primite în anul 1959 de la Ministerul Culturii, odată cu dezafectarea în vederea demolării a clădirii Muzeului „Anastase Simu”12 și cu redistribuirea patrimoniului său, se păstrau într-un depozit din zona liftului vechi, nefuncțional, fiind gestionate mulți ani de către profesorul Paul Georgescu, care s-a ocupat de întreținerea lor până la moartea sa.
În 2008, odată cu începerea lucrărilor de consolidare a clădirii vechi a „Școlii”, devenită universitate în anul 2000, a început și pentru Muzeu o perioadă de transformări. Colecțiile au fost evacuate în depozitele Bibliotecii și în alte spații, iar sediul său, Sala de Modelaj, a intrat în restaurare. O vreme, Muzeul a rămas fără custode, iar în lipsă de alte soluții, bunurile sale au fost luate în primire de către bibliotecarul Valentin Popescu.

© Cristina Constantin

Concomitent cu lucrările de consolidare, rectorul și decanul de atunci ai „Școlii”, profesorii Emil Barbu Popescu și Marian Moiceanu, au avut inițiativa reorganizării Muzeului și extinderii lui în zona de sub scara principală a clădirii vechi. Proiectul de redesenare a spațiilor muzeale i-a avut ca autori pe arhitecții Cristina Constantin și Cosmin Pavel, alături de un colectiv de colaboratori13, studenți și cadre didactice de la Catedra de Istorie a Arhitecturii care, în urma unei vaste acțiuni de cercetare, au furnizat documente și chiar obiecte de natură să marcheze în mod elocvent momente din istoria „Școlii”.
Inaugurarea Muzeului în noua formulă se petrece în 2014 și imaginea pe care o propune publicului vizitator este inovatoare și proaspătă. În Sala de Modelaj, a cărei pardoseală inițială din dale de mozaic gri cu decorații roșii și negre s-a păstrat în bună parte, expunerea se realizează pe planșete din panel recuperate din depozitele școlii și montate vertical, pe suporți din lemn, de jur-împrejurul încăperii, dar și în vechile vitrine verticale, apoi în altele, orizontale, nou confecționate din foste mese de studiu din Bibliotecă, sau direct pe pereți ori pe pardoseală.
Exceptând iluminatul general, de înălțime, al sălii, o bună punere în valoare a obiectelor este asigurată de lămpi de lucru negre, prinse de planșete care împreună cu acestea ritmează și organizează suprafețele de expunere, creând o bună impresie de ordine și sens de-a lungul traseului de vizitare. Altminteri, acesta începe din stânga ușii de intrare, cu binecunoscutul medalion din marmură albă încadrat într-o bogat ornamentată ramă din lemn prețios, înfățișându-i pe soții Eliza și Ion Mincu. Piesa, o realizare a sculptorului Ioan [Jean] Georgescu, profesor în „Școală”, este una din valorile de Tezaur ale Muzeului. Perimetrul sălii este dedicat istoriei învățământului de arhitectură prin diferite documente grupate cronologic pe planșete, cu explicațiile necesare. Sub planșete sau pe socluri speciale, intersectându-se cu povestea „Școlii”, se află exponate din ipsos ori ceramică provenite din Muzeul Simu și executate în atelierele de modelaj ale Muzeului Luvru din Paris14. Un întreg perete care închide traseul de planșete de pe latura stângă a sălii este decorat cu 25 de capete de faun din această colecție. Montajul lor echidistant în geometria perfectă a unui pătrat trecându-le prin creștet și relieful pe care îl dau peretelui vin să aducă rigoare unui loc marcat de diversitatea exponatelor care revarsă cascade de informație asupra vizitatorului copleșit. Chipul faunilor pare să domine locul, invitând cu zâmbet echivoc la meditație asupra sensurilor lumii pe care breasla arhitecților o remodelează continuu, adesea cu prețul unor inavuabile eforturi.

Ca și cum ar întări această idee, un grupaj de instrumente de desen și de proiectare – penițe de toate felurile, punctând la distanțe egale catifeaua din vitrinele de expunere orizontale aflate în partea stângă a sălii, stau dovadă despre truda cu care se realiza fiecare centimetru din orice fel de planșă de arhitectură. În chip emblematic, în partea dreaptă este așezat un mare sul de hârtie pentru desen, alături de un altul, de foiță fină de studiu, din cea pe care, în anumite epoci, studenții o primeau în cantitate mică, la începutul anului universitar.
Planșetele de pe peretele de sud al sălii sunt dedicate în mod special profesorilor „Școlii”, prezenți aici în grup sau singuri, cu chipurile lor din fotografii, cu diplome ale lor ori cu alte documente și chiar cu obiecte personale. Vedem acolo, de pildă, pipa și instrumentele de curățat pipa, care au aparținut profesorului Cezar Lăzărescu – o vreme rector al „Școlii”. Nu lipsesc din panouri momente speciale din istoria ei, ca de pildă scene de la Balurile Bobocilor, fotografii inaugurale din Club A, altele din tabere de schi, din excursii de studii sau de la practică și câte altele, cum nu lipsesc nici schițe, crochiuri, caricaturi, desene, diferite planșe aparținând profesorilor sau studenților.
Perimetrul se încheie în dreapta ușii de intrare cu o serie de obiecte recuperate din demolarea cartierului Uranus: o semicupolă din mozaic aurit, elemente de feronerie, două pisoare din ceramică pictată etc. Astfel de piese se regăsesc și în alte părți ale sălii, întregind scenografia de ansamblu.
Vitrinele verticale dinte coloane sunt destinate unor personalități, etape și documente deosebite ale istoriei domeniului. În vitrina verticală și în cea orizontală din partea stângă și centrală se pot vedea studii, schițe, desene, fotografii și părți de proiecte aparținând arhitectului Ion Mincu. În cea verticală din dreapta apare proiectul fațadei clădirii noi a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, proiectată în 196315. Pe versoul vitrinei, un număr de fotografii ilustrează vizitele unor invitați de vază ai „Școlii” cărora li s-au conferit înaltele titluri de Profesor ori Doctor Honoris Causa. Chiar în centrul sălii, o vitrină orizontală expune premiile și distincțiile prestigioase primite de „Școală”, mai cu seamă în trecutul ei recent.

© Cristina Constantin

În diferite spații libere din sală sunt expuse părți de construcție din lemn: stâlpi de pridvor, grinzi sculptate și alte piese de proveniență diversă. Printre acestea, unele vor fi aparținut casei din str. Labirint nr. 13, despre care vorbește arhitectul Ion Trajanescu în articolul său mai sus pomenit: „Cei zece stâlpi de stejar sculptați, cu frumoase capiteluri și cioplituri, ai cerdacului, s’au cumpărat de către o amatoare de artă veche românească, fereastra cu grilă de fier ciocănit dela pivniță s’a colecționat de către un amator de vechituri arheologice, iar porțile cele mari de stejar dela pivniță au fost dăruite de către proprietar [Al. Ciurcu], Școalei de arhitectură”16.
Revenit în zona intrării, vizitatorul poate cerceta obiectele așezate în vitrine orizontale care adăpostesc expozițiile temporare ale Muzeului. Până la finele semestrului II din anul 2019, expoziția îi este dedicată profesorului Grigore Ionescu.
Părăsind Sala de Modelaj și întorcându-se în Gliptotecă, vizitatorul va avea în față intrarea în Pinacotecă. Această ultimă realizare a „Școlii” este un spațiu neașteptat, desfășurat pe lungime, în paralel cu strada Bisericii, având pardoseala, pereții și plafonul din cărămidă aparentă. Suprafețele verticale și unele zone de plafon neboltite, sunt zugrăvite în alb, pentru o bună punere în valoare a obiectelor expuse. Ca să recupereze spațiu, galeria se extinde ingenios, printr-o structură metalică, în zona puțului liftului, scos din uz din 1931, după accidentul tragic al directorului Școlii, Ermil Pangratti, care s-a petrecut aici.

Colecțiile Pinacotecii sunt intrate în patrimoniul Muzeului cu dată recentă și cuprind tablouri ajunse în „Școală” grație eforturilor actualului președinte onorific, profesorul Emil Barbu Popescu. Cea mai importantă este, fără îndoială, donația Moraitakis, care a adus Muzeului un număr de tablouri ale unor autori diferiți. Dintre acestea, 61 poartă semnătura arhitectului român de origine greacă Stephan Eleutheriades, care a trăit și a lucrat în cea mai mare parte a vieții sale la Rio de Janeiro. Alți autori de lucrări din această colecție sunt Nicolae Tonitza, Alexandru Steriadi, Vasile Brusalis ș.a. Un tablou valoros, descoperit de curând, este portretul de tinerețe al arhitectului Duiliu Marcu realizat de un celebru pictor de origine poloneză17 – Stefan Norblin – refugiat pentru o vreme în România după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Concomitent cu expunerea unor lucrări din patrimoniul său, Pinacoteca găzduiește conferințe, seminarii, expoziții de pictură și de artă diversă, dar și alte evenimente utile procesului de învățământ și „Școlii”, în general.
Urcând din demisol la etajul II al clădirii vechi și intrând în Galeria Creatorilor Români de Patrimoniu, înființată în 2014, vizitatorul va putea afla lucruri surprinzătoare despre diferiți autori ai multor construcții-emblemă din București și din țară.
Astfel arată, descris lapidar, Muzeul Arhitecturii din Școala noastră18, un muzeu încă destul de modest din punct de vedere al colecțiilor sale, dar care marchează un pas nu lipsit de semnificație către conservarea responsabilă a valorilor de patrimoniu de tip arhivistic, artistic și documentar referitoare la profesie. Să nu uităm: acestea sunt valori pe care fiece an trecut le poate arunca în uitare sau sorti distrugerii. Martor viu al unei istorii deocamdată insuficient studiate și împărtășite, Muzeul are nevoie de susținerea noastră conștientă și dedicată pentru a se dezvolta și a deveni un adevărat instrument de cunoaștere și rememorare pentru domeniul vast și minunat numit ARHITECTURĂ, căruia îi aparținem, vrând-nevrând, cu toții, căci ne înconjoară și ne locuiește din clipa în care venim pe lume.

1. Numesc astfel în text ceea ce a început la 1892 ca Școala de Arhitectură de pe lângă Societatea Arhitecților Români, pentru ca astăzi să fie Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”.
2.Strada s-a numit Biserica Enei, mai exact Ienei, după biserica de la capătul ei, ctitorită de jupâneasa Safta, cumnată de Brâncoveni și construită între 1720-1724 pe locul unei bisericuțe din lemn, ctitorită la rândul său de Iana, soție de târgoveț din București. La interior, biserica înfățișa o pictură murală de mare frumusețe, păstrată într-o stare foarte bună, pe alocuri re-pictată de Gheorghe Tattarescu. Numele străzii a dispărut odată cu plăcile indicatoare imediat după cutremurul din 1977 care a prilejuit demolarea abuzivă și sălbatică a bisericii. Plăcile au reapărut apoi cu numele inofensiv și doar vag păstrător de memorie strada Bisericii.
3.Centrul expozițional documentar al Universități de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”.
4.Cu aldine apar aici cuvintele subliniate cu italice în textul original.
5.Sublinierea mea.
6.Articolul a apărut în revista Arhitectura, nr. 2, 1916, p. 62-64 și face referire la casa din str. Labirint, nr. 13, demolată în acel an.
7.Acest muzeu a fost fondat la 1834 prin importanta donație de obiecte diverse venită din partea banului Mihalache Ghica.
8.O serie de fotografii, descoperite într-un plic fără explicații sau adnotări aflat în colecțiile Bibliotecii, redau o sală de dimensiuni și înălțime medii, pe ai cărei pereți se află expuse în rame de diferite dimensiuni planșe de arhitectură – pesemne proiecte studențești. În centrul sălii se află profesorii Ermil Pangratti, director al școlii, și Statie Ciortan, viitor decan al Corpului Arhitecților, aici încă tânăr. Bibliotecarul Valentin Popescu, care a descoperit fotografiile, observă că în sală se disting piese de sculptură și modelaj care se regăsesc și astăzi în colecțiile Muzeului: un fragment de coloană de la Mănăstirea Văcărești, o urnă etc. Comparând chipurile celor doi cu diverse alte portrete având dată certă, Popescu datează imaginea în jurul anului 1914. Să observăm deci că începuturile colecțiilor muzeului se pot situa încă din primele decenii ale secolului al XX-lea.
9.În 1961, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” are „un muzeu de materiale de construcție, machete după construcțiile de seamă intrate în patrimoniul universal al arhitecturii și reproduceri ale diferitelor monumente de arhitectură din țară și străinătate, un atelier special amenajat pentru desen și unul pentru modelaj”. Ministerul Învățămîntului și Culturii. Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Prospect. București, 1961, p. 17. (Din pagina de web a Muzeului).
10.LASCU, Nicolae. Pentru un muzeu al arhitecturii românești. În: Arhitext Design, nr. 5, 1995, p. 10.
11.Domnul academician profesor Romeo Belea își amintește că, la momentul intrării în facultate a Domniei Sale, adică în 1951, Gliptoteca exista deja.
12.Muzeul Anastase Simu este deschis în 1910, la București, într-o clădire proiectată de arhitectul francez C. Sciky după modelul Erechteionului. Colecțiile, bogate și diverse, conțin 1.200 de obiecte expuse într-o anfiladă de cinci spații din interiorul clădirii. În 1927, academicianul Simu decide să doneze statului muzeul său. Acesta funcționează până în 1959, când se decide demolarea sa. Obiectele din patrimoniul muzeului ajung în diferite instituții din țară.
13.Inițiator și coordonare – E. B. Popescu, președinte onorific UAUIM; director Departament Informare – Documentare – Gabriela Tabacu; concept și proiect amenajare, documentare, pregătire și panotare materiale grafice, piese ipsos, organizare expoziții temporare – Cristina Constantin; concept amenajare, documentare, organizare expoziții temporare – Cosmin Pavel; muzeograf, inventariere, expoziții temporare – Claudia Popescu; consultanță – Marian Moiceanu, Marius Marcu Lapadat, Răzvan Luscov; documentare, pregătire materiale, text etichete – Radu Ponta, Irina Tulbure, Irina Băncescu; documentare – Horia Moldovan, Adrian Moleavin, Raluca Boroş, Daniel Armenciu; documentare, proiecții video, expoziții temporare – Daniel Comșa; panotare și montaj compoziții decorative piese ipsos – Ionel Iștoc; restaurare și montaj piese ipsos – Dragoș Ioan, Matei Dumitrescu; montaj piese ipsos – Ionuț Nedecu; realizare și montaj mobilier, iluminat – Niculae Palade; fixare exponate în poziția finală, ghidaj, expoziții temporare – studenți voluntari.
14.Ele sunt autentificate prin înscrisuri aplicate cu poanson pe spate.
15.Proiectul a aparținut echipei de arhitecți George Filipeanu, George Mularidis, Virgil Nițulescu, Elena Voinescu.
16.Arhitectura 1916, nr. 2, p. 62-64.
17.Julius Stefan Norblin de la Gourdaine s-a născut în 1892 la Varșovia și s-a stins din viață în 1952, la San Francisco. Tabloul a fost găsit și identificat de bibliotecarul Valentin Popescu cu prilejul lucrărilor de restaurare.
18.Muzeul este parte a Departamentului de Informare – Documentare din UAUIM. Gestionarea colecțiilor și a evenimentelor sale sunt realizate, în prezent, de Claudia Popescu, muzeograf, cu sprijinul bibliotecarului Valentin Popescu, ambii pasionați de munca lor.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog