De ce iubim spațiul public

1. Pentru că este al tuturor și al nimănui, pentru că toată lumea îl comentează și îl revendică, dar nu poate fi pentru nimeni un bun de schimb;

2. Pentru că exprimă libertatea noastră, ca individ și comunitate;

3. Pentru că în spațiul public te simți anonim, dar niciodată singur;

4. Pentru că impune reguli sociale și de comportament, adică impune standarde de civilizație;

5. Pentru că este în același timp vocea trecutului, prezentului și viitorului unei comunități, o moștenire permanentă care ancorează individul în istoria culturală a spațiului în care trăiește...

... și mai există încă o mie de motive...

Urbanismul și arhitectura contemporană au ca principal discurs modul de organizare a spațiului public, ca generator al oricărei funcțiuni asociate. Îl iubim cu toții, dar oare îi înțelegem pe deplin potențialul?! Și prin această întrebare nu mă refer la arhitecți, care în ultimul timp se pare că au atins pragul resemnării, tot încer-când să convingă un public recalcitrant, ci la cei care iau realmente decizii, fără a căror semnătură rotițele nu se pot învârti...

Și dacă tot discutăm iar și iar, în ultima vreme, despre spațiul public, să mai introducem o temă de discuție: țesutul vechi, istoric, al orașelor... temă grea, apăsătoare, pentru că la noi clădirile de patrimoniu se degradează mute, plâng fără lacrimi și se sting fără să le regrete nimeni, în afara câtorva îndrăgostiți iremediabil de trecut. Dar să nu ne întristăm și să ne gândim la prezent! Patrimoniul nu aparține celor care nu mai sunt, ci ne aparține nouă și este în sarcina noastră să îl readucem la viață, decent, civilizat, cu respect, fără a-l mutila, fără a-l pregăti pentru carnaval, în culori stridente și „trendy”...

Spațiul public are - pe lângă rolul său poetic, de activare și dinamizare - și un rol comercial, pentru că este în esență o funcțiune de consum, care reușește să rentabilizeze funcțiuni conexe, pozitive - de cultură, de informare, de promovare urbană. Țesutul istoric este un „brand” de succes pentru orice oraș care știe să îl păstreze, să îl aprecieze, să îl promoveze. În consecință, suprapunerea celor două concepte este, fără îndoială, o formulă de succes și, dacă alte argumente poetice și „politically correct” nu au fost eficiente în trecut, acesta ar putea, în ultimă instanță, convinge... Dincolo de criterii materiale, nimeni nu poate nega faptul că suntem o societate în suferință, dezbinată, care își caută repere, chiar dacă nu conștientizăm acest fapt. Spațiul public postrevoluționar este cel care a avut cel mai mult de suferit, situându-se undeva la capătul listei de priorități. Este drept că acesta nu reprezintă o „nevoie primară” așa cum o reprezintă, de exemplu, locuințele, infrastructura etc., la nivel urban. Cu toate acestea, într-o societate care își caută încă rădăcinile și este departe de a se fi așezat, interacțiunea în contextul orașului poate deveni un liant al comunității. Alții și-au asumat această căutare în mod conștient și au tradus-o în proiectare.

În căutare de referințe, am început să citesc mai mult despre arhitectura spaniolă. Ei au înțeles, în perioada de după dictatura lui Franco, că au nevoie de spațiul public ca mod de a pune laolaltă oameni și evenimente, ca mediator al comunicării și schimbului, ca pansament. Spațiul public are o natură reconciliatoare și ei au știut să parieze pe aceasta, asumându-și un risc care îi situează într-o poziție particulară în contextul european. Societatea noastră traversează același moment de criză și ar beneficia de platformă reală, și nu virtuală, de comunicare, pe care o oferă un oraș cu spații de socializare. Este o miză care s-ar putea dovedi și pentru noi salvatoare, pentru că spațiul public generează cadrul interacțiunii, iar relația sa cu un context istoric îi conferă ancorarea în trecut, în originile și tradiția unei comunități, acel sentiment civic, comunitar care a lipsit societății românești postrevoluționare.

Dacă ar fi să alcătuim o „radiografie” a situației de după revoluție, ea se prezintă un colaj de intenții bune, reușite parțiale, exemple remarcabile de bună practică, dar și eșecuri grave. Cu toate că România mai are încă mulți pași de făcut în a avea o viziune structurată asupra acestui domeniu, totuși există și modele convingătoare, care sunt generatoare de încredere în dorința primăriilor și a comunităților profesionale - arhitecți și urbaniști - de a-și coordona eforturile.

În ultimii 10 ani, rotițele s-au pus în mișcare, în Transilvania și Banat mai multe decât în Muntenia și Moldova. Aceste două categorii regionale după care au fost clasificate generic orașele românești prezentau un decalaj și înainte de perioada comunistă, decalaj care a fost accentuat de aceasta și, cu trecerea celor aproape 20 de ani de atunci, nu pare să se fi estompat foarte mult. Un motiv ar putea fi acela că orașe ca Sibiu, Cluj, au știut să importe experiență și un mod verificat de abordare, au știut să își asigure un sprijin extern și au avut rigoarea și seriozitatea unei bune administrații locale. Este motivul pentru care Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană (cu sprijinul Kӧlnului si Luxemburgului, trebuie precizat!), motivul pentru care a apărut Planwerk (firma româno-germană...), care a venit cu modele externe de bună practică, de la scara mare până la scara mică a intervențiilor. Pentru că ei, adică aceia care răspund de vizunea globală, au înțeles primii că roata nu trebuie reinventată, că preluarea unor modele bune scurtează perioada „vindecării” și că a beneficia de experiențele altora nu diminuează cu nimic specificul local.

Astfel, au apărut studii despre spațiile publice, gândite la nivel de oraș și apoi descompuse în proiecte (mai generale la Cluj și mai punctuale la Sibiu), care s-au materializat într-un PUG la Cluj, adică intenții coordonate, traduse apoi în cadru legislativ. Vestea bună este că puterea exemplului a funcționat și aceste studii au început să se răspândească, încet, dar sigur. Aproape fiecare oraș important din România are sau este în curs de a avea un PUZ de centru istoric. Studiul despre spații publice (piețe, pietonale, trasee) ar trebui să fie o practică curentă a primăriilor, în momentul în care solicită proiecte pentru investiții publice, de aceea este de dorit ca, în final, acest lucru să devină un reflex. Absența unor asemenea studii, cu caracter interdisciplinar, și-a demonstrat deja neajunsurile în punerea în practică a unor proiecte ca Berzei-Buzești. E păcat pentru că, divizați între hățișul birocratic, încercarea de a arde etape și de a reduce bugete, ratăm pași esențiali în ceea ce ar trebui să fie un demers bine gândit și fundamentat.

Un al doilea aspect este acela în care ne uităm cu atenție la zonele istorice sau la alte zone urbane, nu neapărat clasificate ca protejate, care au potențialul de a deveni trasee urbane. Aici vorbim despre reabilitări de fortificații (în 2008, a fost demarat „Programul de reabilitare și reconversie a incintei fortificate a cetății Brașovului”), dar și despre valorificarea relației cu niște cursuri de apă, fie ele fronturi maritime sau cursuri ale unor râuri. La acest capitol, România, dincolo de discuții de principiu și proiecte de sertar, nu se poate lăuda cu prea mult, deși alte orașe europene au știut să trasforme orice firicel de apă într-un parcurs memorabil, bordat de activități de loisir. Civilizația de a utiliza un mal de apă nu a făcut parte până acum din modul de a construi sau locui un oraș la noi și, în consecință, avem mult de recuperat. Să ne întoarcem cu fața către ele ar fi un prim pas. În domeniul proiectelor punctuale ne-am descurcat mai bine. Poate pentru că este mai ușor să vezi copacii și mai greu să vezi pădurea... Exemple de restaurări de clădiri în sit istoric există și prezintă o arhitectură de bună calitate, începând cu Casa Luxemburg și Palatul Brukenthal din Sibiu și ajungând până la clădiri de mici dimensiuni, dar care pot fi numite pe deplin contextualiste, cum ar fi unele intervenții recente în Brașov. Avem exemplele celor două bastioane, Turnul Croitorilor la Cluj, mai conservator, și Bastionul Postăvarilor la Brașov, mai incisiv contemporan, două intervenții care demonstreză că se poate... În schimb, exemple de clădiri contemporane care să găzduiască funcțiuni publice aproape că nu există. Arhitectură contemporană de calitate în România? Sigur că există, în multe ipostaze, dar aproape toate aparțin altor programe și nu celor publice. Un membru din străinătate al comisiilor de diplome m-a întrebat de ce sunt atât de multe centre culturale în proiectele studenților. Se construiesc atât de multe la noi?! Răspunsul este poate tocmai frustrarea că nu se construiește niciunul. De ce? Pentru că, dacă în domeniul privat, investitorii au înțeles importanța unei arhitecturi făcute după toate rigorile profesiei, în România încă nu sunt considerate rentabile funcțiunile publice și, în concluzie, investițiile nu se îndreaptă către această direcție. Amenajări de piețe, în sensul bun arhitectural, adică mai mult decât o schimbare de pavaj și o mobilare cu „băncuțe”, au inceput timid să apară. Piața Unirii din Cluj ar fi un exemplu de bună practică ce are încă o calitate, anume că a rezultat în urma unui concurs. Piața Johannes Honterus din Brașov, deși de mici dimensiuni, va fi o intervenție contextualistă dacă proiectul va fi respectat până la capăt. Piața Traian din Timișoara pune problema parteneriatului public-privat, ceea ce, din câte știu, a fost la acel moment o premieră în România. Sperăm că proiectul Piața Universității din București se va ridica, până la final, la nivelul prestanței amplasamentului (și a concursului din care a rezultat).

Pentru a rezuma, diagnosticul raportării noastre din ultimii 20 de ani la țesuturi istorice din perspectiva spațiului public ar suna cam așa: un demers coerent este în curs de închegare, dar procesul este lent. Acest fapt se datorează indiscutabil și unei lipse de fonduri, dar motivul principal este o prioritizare care nu include acest domeniu decât la un stadiu extrem de superficial: amenajarea unei piețe, a unui bastion, restricționarea auto pentru o stradă, apariția unui spațiu nou de parcare. Dacă reabilitarea țesuturilor istorice a reprezentat, la un moment dat, o prioritate națională pentru statele europene, pentru România acestea sunt încă eforturi disparate, și nu un program la nivel de stat.

Miza e mare și pierderile sunt irecuperabile, dacă nu vom ști să profităm de acest timp ca „timp al coagulării”, necesar oricărui proces de vindecare post-traumatică.

Pentru spațiul public din România, îndelung inexistent - sau existent la limita supraviețuirii - permanent agresat de culori țipătoare, reclame luminoase, garduri și semnale de tip „nu călcați pe iarbă”, s-a întreprins foarte puțin. Trecătorului, practic, i s-a spus ani de-a rândul să nu atingă, să nu se oprească, să nu observe, cu alte cuvinte, să nege orașul, să îl uite. Astăzi discutăm intens despre acest subiect, situația pare să se fi dezghețat parțial, locuitorii par dornici să învețe să iubească și ceea ce e dincolo de ușa blocului sau de gard. Dar schimbările nu trebuie să se rezume la imagine și culoare, ci trebuie să meargă mai în profunzime, către o rezolvare funcțională a spațiului public. Întrebarea nu este: „cum arată?”. Mai degrabă este: „ce mă face să mă opresc să remarc cum arată?”.

Și atunci, ce facem de acum înainte? Continuăm să aplicăm metoda apatică, cea în care nu privim în dreapta și în stânga, sau mai bine ridicăm privirea ca să constatăm că lucrurile trebuie întâi gândite la scară mai mare și apoi descompuse în porțiuni mici?

Un oraș este o mașinărie complexă, un proces de acumulare treptată. În concluzie, trebuie întâi să știi către ce te îndrepți, apoi să îți construiești atent pașii și abia la final să te ocupi de detalii.