Figura 1 – Lectură critică a spaţiilor urbane ale oraşului Padova, IT

Vorbim despre spaţiul oraşului¹; despre antagonismul modern dintre oraşul vechi şi oraşul nou sau despre coexistenţa postmodernă sau contemporană a acestor ipostaze, coexistenţă care nu este însă lipsită de probleme. În orice oraş cu puţină istorie, deci aproape în toate oraşele europene, putem să observăm saltul de scară petrecut în ultima sută de ani care, datorită cantităţii de mediu construit produsă, ne-a adus în punctul de a face distincţia dificilă între un ţesut istoric şi unul modern sau contemporan.

Ni se dezvăluie astfel o succesiune sau o întrepătrundere între cele două ipostaze în funcţie de felul în care oraşul s-a dezvoltat – liniar sau în salturi.

Se discută, în mod curent, despre calitatea scăzută a spaţiilor contemporane şi moderne cărora li se opune calitatea elevată a spaţiilor ţesutului tradiţional. În Bucureşti, care a suferit transformări foarte violente, în salturi, este mai puţin evidentă această separare între vechi şi nou, care în majoritatea oraşelor vest-europene se evidenţiază prin raportul centru-periferie. Acesta se transformă fără prea multe întrebări în raportul bun-rău când se discută despre calitatea spaţiilor oraşului. În anul 2005, am fost confruntat cu problema de a construi nou la limita dintre zidurile oraşului vechi şi extinderea modernă şi contemporană.

Era vorba de proiectul de diplomă, oraşul fiind Padova. Este un oraş foarte clar din punct de vedere al separării spaţiale a diferitelor perioade istorice. Se pot observa în Fig. 1 atât separarea dintre oraşul vechi şi periferie, dar şi în interiorul oraşului vechi separarea dintre perioada medievală şi Renaştere, când se asistă la un prim salt de scară² .

În încercarea de a găsi un indiciu despre modul în care urma să fie proiectată clădirea cerută de temă şi, implicit, de a redefini spaţiul urban prin această intervenţie, am luat ca reper spaţiul pietonului, deoarece la acesta trebuia să mă raportez în acel caz, el fiind și cel la care ne raportăm, de obicei, în discursul despre calitatea spaţiului urban. Am schiţat o secţiune prin oraş care porneşte din centru (oraşul vechi şi compact) şi ajunge până în periferie (oraşul nou şi difuz³). Se observă morfologia compactă a clădirilor din centrul istoric şi obiectele contemporane de sine stătătoare din periferie (Fig. 2). Este un lucru pe care l-am observat cu toţii şi nu este suficient pentru a alimenta o analiză care să încerce să cuantifice calitatea spaţiului prin criterii cantitative. Ca în orice analiză, căutăm minimum două elemente-cheie cu valori prin care, comparându-le cu nişte valori stabilite ca normale, să putem stabili un diagnostic. Pentru că nu ştiam care sunt valorile normale căutate, am pornit de la premisa că valoarea normală, de fapt, dorită de noi, este cea găsită în oraşul istoric.

Stabilirea însă a elementelor care ne-ar putea oferi valorile pe care să le comparăm a fost mai dificilă. Mi-au venit în ajutor spusele a doi arhitecţi contemporani – Luigi Snozzi şi Michel W. Kagan. Luigi Snozzi, într-un aforism, spune că arhitectura trebuie făcută cu picioarele, adică spaţiul pe care vrem să îl definim prin arhitectură se măsoară cu pasul, ţine întotdeauna de dimensiunea şi proporţia umană. Cealaltă observaţie, făcută de profesorul Michel W. Kagan pe un proiect la care lucram, critica modul prea direct prin care spaţiul se revela, acest lucru lăsând prea puţin loc imaginaţiei – cât putem sau trebuie să vedem direct şi cât putem sau trebuie doar să intuim dintr-un anumit spaţiu. Faptul că cei doi arhitecţi sunt, după părerea mea, nişte moderni radicali nu face decât să adauge şi mai multă putere observaţiilor făcute. Am ales două elemente care să ajute la această descifrare: unul – spaţiul piciorului, al doilea – spaţiul ochiului. Primul – spațiul piciorului – este cel care se poate parcurge efectiv ca pieton, iar cel de-al doilea – spațiul ochiului – este ceea ce se poate vedea, cât de departe sau, mai precis, ceea ce defineşte limitele vederii în spaţiul parcurs. Luând valorile acestor două observaţii separat, putem observa următoarele: Pentru spaţiul piciorului se observă că, în oraşul tradiţional semipietonalizat, strada poate fi parcursă de la un capăt la celălalt pe lăţime, ceea ce face ca, deşi în dimensiuni absolute, lăţimea acesteia să fie mai mică decât a străzilor cu important trafic auto, spațial să fie percepute mai mari, datorită posibilităților noastre de a le parcurge complet. În aceeaşi ordine de idei, pieţele şi porticele oraşului contribuie la evidenţierea faptului că, în centrul istoric, spaţiul prin care putem merge este net superior cantitativ faţă de extinderea contemporană (Fig. 3).

Pentru spaţiul ochiului, observăm că, în oraşul tradiţional, acesta este bine definit de edificatul continuu, în vreme ce, în periferie, privirea se pierde printre case, fiind neclar în care plan se termină ceea ce vedem (Fig. 4).

Puse împreună, aceste observaţii şi valorile lor dau un rezultat surprinzător (Fig. 5). În oraşul vechi, spaţiul ochiului şi cel al piciorului coincid în mare parte.

Citiți textul integral în numărul 6/2012 al revistei Arhitectura.  

NOTE:

1. În acest text vom discuta spaţiul urban cu referire la spaţiul public însă fără conotaţiile pe care cuvântul public le presupune. Vom vorbi despre spaţiul fizic în care oamenii se pot mişca, pe care îl vom interpreta ca pe o formă oarecare de relief, o bucată de teritoriu, dar care este o a doua natură – una construită, artificială. 

2. Padova este un caz de studiu special, aflându-se în teritoriul unde Palladio și-a derulat extraordinara sa activitate prin care a inventat programul vilei urbane în mediul rural – expresie a mutaţiilor din societatea veneţiană. În altă ordine de idei, în Padova se află cea mai mare piaţă urbană – Prato della Valle, iar oraşul este al doilea după Bologna ca lungime totală a porticelor – alt element aducător de calitate în spaţiul urban pe care îl găsim în locurile comune ale calităţii spaţiului construit.