Play Mincu. Pavilionul României la Bienala de Arhitectură Veneția 2012

În numărul 5 al revistei Arhitectura, la secțiunea Actualiatea Internațională, au fost prezentate imagini din cadrul Bienalei de Arhitectură care a avut loc la Veneția în perioada august-noiembrie 2012. Numărul curent, dedicat spațiului public, prezintă Pavilionul României printr-un set de întrebări adresate arhitectului Emil Ivănescu, autor principal și coordonator al proiectului, având în vedere feedback-ul complet în momentul finalizării expoziției internaționale. ACT 1 Alexandru Crișan: Bănuiesc că deja ai răspuns, până în momentul de față, multiplelor întrebări legate de pavilionul la care ai lucrat. Recent, din câte am observat, chiar în ultimul număr al buletinului OAR (Arhitecții și Bucureștiul), ai răspuns unui set de întrebări lansate de dl. prof. Mircea Ochinciuc. Vom încerca, în cele ce urmează, să sintetizăm în discuția noastră câteva aspecte legate mai puțin de descrierea tehnică a pavilionului... având certitudinea că acestea au fost prezentate deja în numeroase publicații. Sunt interesat, odată cu închiderea oficială a expoziției, mai degrabă, de o părere personală, obiectivă, legată de „obiectul de arhitectură” (instalație, mecanism). Acestea poate pentru a depăși cadrul referențial al interviului clasicizat, al întrebărilor standardizate și al răspunsurilor oarecum previzibile... Acest punct îl asociez conceptual impactului determinat la nivel individual prin asimilarea spațială și interacțiunea pe care fiecare dintre noi o trăiește în momentul contactului direct cu spațiul propus de tine. O primă întrebare ar fi legată de tematica Bienalei din acest an. Dincolo de interpretările personale (uneori subiective) și de comparațiile pe care bănuiesc că, într-o formă sau alta, le-ai auzit referitoare la pavilionul propus de echipa coordonată de tine, cum anume răspunde pavilionul, din punctul tău de vedere, tematicii Common Ground lansată anul acesta de David Chipperfield? Emil Ivănescu: În proiectul nostru am încercat o abordare cât mai puțin literală a tematicii. Am observat că unele pavilioane au abordat o legătură formală, în sensul că „teren comun” rezulta că trebuia făcut ceva cu terenul, pământ, sol etc. Noi, din start, ne-am delimitat de abordarea asta și am privit tema mai mult ca un indiciu, ca un semn și mai puțin ca o analogie directă. Am fost atenți la ceea ce reprezintă terenul comun al profesiei de arhitect, la modul cum ea se compune, cum se desfășoară și cum poate produce. Nu multe profesii au laturile acestea cultural-creativă și oficializant-normată atât de clar și puternic definite. Modul cum știi să echilibrezi cele două realități stă la baza finalizării actului de arhitectură. Credem că acest binom se află adânc implantat în natura profesiei noastre. Deși este un fapt aparent banal, cunoscut de toți, comun tuturor arhitecților, e cel mai greu de stăpânit, cel mai adesea un ingredient al binomului supunându-l pe celălalt: suntem fie prea creativi, fie prea birocrați și normați, cu greu găsim echilibrul între cele două realități. A.C.: Pe fondul evenimentelor la care ai participat, care au marcat învățământul românesc de arhitectură anul acesta, și aici mă refer la Rocad și Icar 2012, tematica pavilionului gravitează în jurul numelui unui personaj renumit printre arhitecți... A constituit Bienala de Arhitectură de la Veneția un prilej de a face cunoscut numele acestuia dincolo de așa-numita „breaslă” a arhitecților? Este o coincidență legată de titulatura Universității de Arhitectură la care predai sau există o afinitate aparte cu acest personaj în cadrul proiectului prezentat? E.I.: O să răspund la întrebarea ta continuând cumva răspunsul de la prima întrebare. Foarte rar întâlnești personalități care să exceleze în echilibrarea părților creative cu cele oficializante și normate. Ion Mincu, în istoria arhitecturii românești, este unul din aceste rare exemple. Foarte puțini, până acum, au observat că, alături de caracterul sau profesional ireproșabil (inventator de stil, bun practician, fondator al învățământului de arhitectură), există și caracterul celălalt, cumva birocratic, oficial și normat, care i-a permis, spre exemplu, să funcționeze ca membru în Parlamentul României timp de aproape 10 ani. Descoperind acest fapt, am realizat contactul dintre o generalizare (binomul creativ/birocrație - terenul comun profesiei de arhitect) și un caz particular (Mincu așa cum era ca persoană) care exemplifică generalizarea. Nu cred că noi am avut o afinitate specială cu Ion Mincu. Oricum, astăzi, el este privit uneori ca simbol (vezi UAUIM), uneori ca semn (vezi strada care îi poartă numele) și de foarte puține ori ca persoană reală, cu obiceiuri, defecte și simțiri. Astăzi, îl percepem cumva descarnat, e pentru noi ca o efigie, ca un cap gravat pe o monedă veche și prăfuită. Pavilionul nostru a fost o încercare în a-l reprezenta într-o formă nouă, dar nu directă, ci într-o modalitate cosmopolită generată chiar de binomul pe care l-a întruchipat atât de bine. A.C.: Tematica numărului prezent al revistei Arhitectura abordează aspecte ale spațiului public. Spațiul propus de voi în cadrul Bienalei constituie unul aparte, definit de interac-țiunea publicului cu obiectul de arhitectură... poate mai mult instalație în cazul de față. Există însă, din câte ai observat, și o interacțiune între persoanele care-și asimlează elementele spațiului respectiv? E.I.: Când am conceput instalația pentru concurs, am plecat de la vizualizarea unui loc gol, fără un sens, decât cel dat de intrarea în pavilion. Am dorit să creăm un spațiu care, prin diferite dispozitive de interacțiune, să poată fi umplut de oameni și să absoarbă oameni, să-i facă să stea, să rămână, să zăbovească. De asemenea, am dorit ca aceste dispozitive să fie cumva independente de spațiul pavilionului, să poată fi amplasate, spre exemplu, într-o piață sau un loc nedefinit, iar cu ajutorul lor să capete un sens prin interacțiune cu trecătorii sau, în cazul pavilionului, cu vizitatorii. Interacțiunea nu era una simplă: apeși pe ceva și se întâmplă altceva. În momentul acționării, întregul sistem de dispozitive devine o modalitate foarte directă de comunicare a unor mesaje legate de arhitectură. Mediul comunicării este atât textul, imaginea, cât și sunetul, căci în momentul embosării timbrului sec un sunet abstract se declanșa din fiecare dispozitiv-ștampilă notarială. Întregul ansamblu devine asemeni unui instrument muzical, comunicând, în mod paradoxal, diferite discursuri legate de arhitectură. Vizitatorii, pe lângă faptul că interveneau în mod individual, dar comunicau între ei, erau curioși ce au embosat fiecare, ce mesaj conține, unii chiar începeau să discute acolo, ni se puneau întrebări noi sau operatorii noștri răspundeau și interveneau. În felul acesta, printr-o modalitate aparent foarte simplă, discursul despre arhitectură lua naștere. Dovadă stau chiar pozele tale. Ai surprins foarte bine fețele curioase, altele intrigate ale vizitatorilor care interacționau cu ștampilele. Întreg pavilionul a devenit un adevărat spațiu public, o pseudoagoră ce comunica nu arhitectură, ci meta-arhitectură, adică discursul despre arhitectură. Meta-arhitectura este interfața arhitecturii, iar noi am creat dispozitive care să comunice acest mesaj. Asta e ideea de bază a Pavilionului Play Mincu. De fapt, de aici, Mincu devine un punct de plecare al întregii povești. A.C.: Un aspect secund, oarecum referențial, îl constituie actul/gestul marcării (markings) prin intermediul timbrului sec. Care este relația între viziunea propusă în cadrul pavilionului și capacitatea de interpretare la nivelul publicului neavizat? E.I.: Instalația Play Mincu este un câmp semiotic, adică un câmp plin de semne și simboluri. Timbrul, sub toate formele lui, este un semn al oficializării: nu poți scoate un timbru dacă statul, o entitate oficializantă, nu dă voie. Jocul acesta între creativitate, normativitate și birocrație l-am transpus prin ideea de timbru, văzut sub toate aspectele sale: timbru poștal-filatelic, timbru sec-notarial, timbru sonor (un concept nou de timbru). De altfel, conceptul de timbru, în cultura română, este adânc înrădăcinat, noi fiind printre primele țări din lume care au adoptat acest sistem (vezi timbrul cap de bour). Ba mai mult, avem o taxă, atât de importantă pentru breasla arhitecților, care atestă cumva dreptul de autor al proiectului. Taxa este denumită „Timbrul de Arhitectură”. Orice proiect care merge înspre avizare trebuie să plătească această taxă denumită, la noi, în România, Timbrul de Arhitectură. Cu alte cuvinte, chiar în limbajul curent, ideea de timbru și-a găsit un loc interesant. Fie că este vorba despre un timbru filatelic, fie că este vorba de unul fiscal, conceptul exprimă modul în care este oficializată profesia de arhitect. A.C.: Cum percepi asimilarea gestului de marcare în mediul arhitectural? E.I.: Invitația de a face un timbu sec, specifică doar notarilor, reprezintă autoasumarea unui discurs despre oficializare și, în final, despre putere. De multe ori nu ești conștient de acest aspect, dar nu poți să reziști plăcerii de a ștampila ceva. E o seducție interesantă, pe care noi o cunoaștem și am dorit să o utilizăm aici. E o seducție fiindcă, prin faptul că, descoperind un citat sau o ideogramă interesantă pentru tine, actul în sine te definește și îl aprobi prin ștampilare și embosare. E un act mimetic al puterii, al propriului ego. Cine ar rezista unei asemenea tentații?! A.C.: Dincolo de autoasumarea discursului te referi la asimilarea fenomenului ștanțării? E.I.: Exercitarea deplină și oficială a profesiei de arhitect este exprimată prin dreptul de a avea stampilă. Printr-o pervertire ironică, ștampila arhitectului este asimilată cu ștampila notarului. Aici a intervenit o mică problemă, pe care noi am luat-o în calcul: nu mulți știau că acele aparate sunt chiar ștampile profesionale de notari. De aceea am explicat acest fapt. Ceea ce nu am luat în calcul a fost rapiditatea prin care publicul era absorbit de instalație: pe unii nu-i interesa mesajul, pur și simplu, le plăcea, se simțeau bine acolo, le făcea plăcere să stea, să nu plece și să se joace cu ștampilele. Pe alții îi intriga, și atunci începeau discuțiile între ei sau cereau informații operatorilor. A.C.: Văd că am ajuns la unul dintre punctele esențiale... dinamica - particularitate specifică a utilizării spațiului interior... Există o etapă intermediară între viziunea echipei și rezultatul final al pavilionului? Cum ați inițiat interacțiunea? E.I.: Noi am realizat diferite modalități prin care orice fel de public să poată fi informat cu privire la ideile amintite anterior: o hartă cu instrucțiuni de utilizare a instalației, tuburi inscripționate cu leduri, operatorii de la pavilion care dau explicații. Legat de asta, vizitatorii au spus că avem printre cei mai comunicativi operatori, fiindcă se pare că la multe pavilioane (unele cu mari pretenții) primirea nu a fost chiar așa de bună. Adevărul este că nu toți au înțeles pe deplin tot mesajul. Însă, chiar dacă nu au facut-o, au rămas în pavilion fiindcă le plăcea foarte mult atmosfera, timbrele, jocul, sunetul, întreaga instalație și citatele pe care și le embosau singuri. Secretul constă în faptul că noi am creat o instalație tentaculară: îți oferă o mulțime de semne pe care le recunoști, te implică, te ademenesc, te prind, și totul într-o atmosferă senzorială bine regizată: pentru cei care sunt curioși în a afla înțelesuri, mesajul este foarte bine construit; pentru cei mai superficiali, cărora le place doar să se distreze și să fie amuzați sau șocați, și pentru ei avem ceva, pentru fiecare, instalația Play Mincu oferă, iar ceea ce primesc este fie sub formă de mesaj, de idei, fie sub forma unei experiențe senzoriale. Dacă ar fi să extindem acest fapt la ideea de spațiu public, cred că asta ar trebui să definească un loc public: posibilitatea coexistenței în același timp și spațiu a unor fenomene, persoane și ființe diferite. Spațiul public este locul coexistenței pluralității, iar dispozitivele instalației Play Mincu cred că au realizat pe deplin acest aspect. A.C.: Legat de pluralitate... Pe fondul pronunțat acultural tranzitat de perioada contemporană, alegerea citatelor a constituit un instrument care comunică și altceva dincolo de aparențe, cum ar fi evidențierea unor apecte sociale, un manifest etc.? E.I.: Pentru cine înțelege și cel mai simplu citat, acesta reprezintă o adevărată unealtă de lucru, de autodirecționare și corectare, căci un compendiu de citate este adesea un ghid spiritual sau o imagine foarte clară asupra nivelului cultural atât al oamenilor de la care provin citatele, cât și al celor care le întrebuințează. A.C.: Din descrierea prezentată în broșura pavilionului (Play Mincu: a game between officialdom and architecture) mi-au atras atenția câteva lucruri. O parte dintre acestea le-aș (re)aduce în discuție deoarece sunt asociate unor probleme sensibile cu care perioada contemporană se confruntă, legate de arhitectură și relația acesteia cu mediul comercial... Există o conexiune între actul comercial al ștanței notariale, al „Timbrului de Arhitectură” și citatele cu prevalent caracter cultural care sunt și ele, la rândul lor, supuse ștanțării în cadrul interacțiunii publicului cu pavilionul? E.I.: Ca un gest ironic, ștampila arhitectului, atât de nerespectată la noi, se transformă în ștampila embosată notarială (timbrul sec), atât de respectată sau mai bine zis atât de bine finanțată. Textele ștampilei notariale sunt chiar citatele din arhitecți români, culese cu grijă din diferite articole și scrieri. Pe lângă acestea, am introdus și definiții ale arhitecturii oferite de personalități culturale și arhitecturale internaționale. Suntem, la urma urmei, atât de influențați de ceea ce se petrece în alte părți... A.C.: Care consideri că este diferența specifică între natura profesională și cea culturală a societății contemporane, legat de contextualizarea obiectului de arhitectură? E.I.: Tocmai că aici e problema. Nu ar trebui să fie nicio diferență. Gestul de arhitectură e unul cultural, dar și unul social, economic. Înțelegerea acestor fenomene ne face să devenim mai atenți, mai sensibili și mai creativi. A.C.: În cadrul circumstanțelor terminologice precum „act cultural”, „valoare arhitecturală” (apropiat sintagmei waste of paper în Play Mincu: a game between officialdom and architecture) etc. Ce înseamnă creație arhitecturală? Există ea doar în mintea arhitectului sau este unul dintre elementele care determină baza unei „culturi arhitecturale” care aparține comunității (trimitere la tema propusă de Chipperfield)? E.I.: Asta e o discuție vastă. În mod teoretic, actul de arhitectură este unul de cultură și, de aceea, trebuie să fie orientat către comunitate. În mod practic, în contextul românesc, există mult prea multe exemple prin care arhitectura a devenit un act de incultură, total nepăsător la oraș, la comunitate și la oameni, în general. De aceea, Play Mincu este o invitație la cultură, la discursul despre arhitectură, la meta-arhitectură și mai puțin la contemplarea unor obiecte sau structuri de arhitectură. A.C.: Legat de acest subiect, o ultimă întrebare care devine evidentă în context... dacă se supune „creația arhitecturală” regulilor (fie ele regulamente, normative, ștanțe sau timbre) se mai poate vorbi de creație? Ce presupune actul creativ în arhitectură, dincolo de regulamente și constrângeri? E.I.: Paradoxal, dar constrângerile și regulamentele au valoarea lor. Pot fi creative, dacă le privești din altă optică. Dacă le preiei birocratizant, te blochează. Materializarea actului creativ în arhitectură rămâne cumva suspendată dacă nu trece și prin prisma regulamentelor și constrângerilor. O țară ca Olanda, după cum știm cu toții, plină de regulamente și constrângeri, are una dintre cele mai interesante și experimentale arhitecturi contemporane. Prin Play Mincu noi nu doream să realizăm falii între cele două zone: arhitectură-creativitate și normă, oficializare, birocrație. Din contră, am dat exemplul unei personalități care a reușit să le echilibreze într-un mod foarte elegant și inteligent pe amândouă. ACT 2 A.C.: Partea a doua a interviului vizează câteva detalii din „culisele” pavilionului... Îmi aduc aminte de seara în care ai sunat și mi-ai spus că ai nevoie, de urgență, de câteva poze tematice pentru pliantul pavilionului deoarece, peste două zile aveai deadline, ceva specific ahitecților... Acesta a fost momentul în care am intrat în contact cu activitatea desfășurată în jurul pavilionului... M-a atras atenția subiectul abordat de voi, atât prin tematica propusă, cât și prin modalitatea de reprezentare vizuală. Ideea jocului, postura colecționarului de timbre, compunerea prin alăturare și descompunerea haotică a elementelor tip puzzle au determinat o reacție participativă intensă. Chiar dacă în cadrul pliantului de prezentare nu ai folosit cadrele care mi s-au părut interesante în acel moment pentru „sceneta tematică” (a pavilionului) care transpunea jocul timbrelor (Das Glasperlenspiel, Hesse, 1943) sau imaginea „colecționarului nebun” (doza de nebunie care te transpune în planul copilăriei, al colecțiilor și imaginilor care recreează o lume interioară personalizată)... am fost surprins să regăsesc la fața locului, la Veneția, în cadrul pavilionului real, o reacție similară din partea publicului... Din punctul meu de vedere, pavilionul României, mai mult decât în oricare alți ani, s-a bucurat de o atenție deosebită și de o participare, aș putea spune, neașteptată din partea publicului... ceea ce înseamnă că și-a atins scopul. Ce poți să-mi spui la capitolul feedback? E.I.: Mulțumim pentru apreciere. O să încep cu părțile pozitive. Cred că unul din momentele pe care nu am să le uit niciodată a fost când unii din criticii de la Bienală au venit în grup, au intrat în spațiul instalației și, ca niște copii, au început să se joace cu ștampilele, să caute citate, să privească timbrele și să asculte sunetele. Le-am privit fețele transfigurate. Se simțeau extrem de bine și erau curioși cum a fost realizat întregul pavilion. Ne-au întrebat cu admirație dacă nu cumva suntem artiști și ne-au felicitat. Un alt moment la fel de important, cel puțin pentru mine, a fost când un profesor de la o universitate britanică de arhitectură, fără să ne așteptăm, s-a întors brusc în pragul ușii și a ținut să ne felicite în numele studenților lui, fiindcă au venit aici și au găsit definiții foarte interesante ale arhitecturii, foarte utile în zona universitar-academică. M-a asigurat că nu sunt singurii care au gândit asta. De asemenea, în ciuda faptului că nu am avut timp să facem o strategie de PR foarte clară, unele reviste și site-uri ne-au plasat în primele 7 expoziții care trebuiau văzute la Bienală. Și asta a fost măgulitor, fiindcă nu am avut resurse să investim în această zonă a mediatizării, așa că feedback-ul a fost curat. Dar marea bucurie a venit când am văzut cum publicul intră și stă, interacționează cu dispozitivele. Asta a fost cea mai mare bucurie. Feedback-ul lor a fost direct, o parte din ei scriind în caietul de la intrare. Avem, de fapt, două culegeri cu impresiile lor. Sunt pline de umor și multă voie bună. Exact ce am dorit să transmitem! Colegi de la alte pavilioane au venit la noi și ne-au felicitat: în mod special cei de la pavilioanele Olandei, Austriei și Poloniei. Cu polonezii am colaborat foarte bine, mai ales că eram vecini, ne-am ajutat reciproc foarte mult. A.C.: Feedback-ul pozitiv este însoțit însă de fiecare dată și de comentarii negative, unele pertinente, altele nejustificate... aș vrea să-mi dai câteva exemple relevante în acest sens! E.I.: Comentarii negative, în mod direct, nu am auzit, dar cu siguranță că au fost. Cred că o critică adusă de unele persoane a fost fie de tipul ce caută Mincu subiect de Bienală, fie că prea puțin se vorbește despre el în pavilion, ce legătură au toate elementele unele cu altele. O critică pertinentă nu am primit. Ar fi fost interesantă o confruntare de opinii. Apropo de asta, îmi aduc aminte de un american din New York care a ținut să-mi ia un interviu fiindcă, în opinia lui, singurele pavilioane care au făcut referire la arhitectură și politică au fost cele ale Americii, Israelului și României. I-am explicat că noi facem referire la acest subiect prin prisma binomului arhitectură/birocrație, pe când celelalte pavilioane discutau în alt fel. M-am bucurat să vad că l-a reținut pe Mincu fiind un arhitect care a reușit să le combine pe amândouă într-un mod cu totul particular și că el a inventat stilul neo-românesc. M-am bucurat că s-a interesat de subiect. A.C.: Imaginile care însoțesc textul accentuează dinamica pavilionului, completând cadrul conceptual de referință. Acestea au vizat evidențierea interacțiunii secvențiale a publicului cu instalația propusă. Atemporalitatea marcată de citatele diferențiate și traseul nedefinit au fost transpuse în imagini prin fixarea deplasării spațiale a personajelor. Analizând post-factum imaginile surprinse la deschidere am constatat prezența unui număr impresionant de vizitatori. Există o statistică în acesată privință? Se poate aproxima numărul personajelor care au inte-racționat cu instalația propusă de tine? E.I.: Nu am făcut o statistică. Pot să-ți spun doar că, în primele zile ale expoziției, am avut o colecție de 9.000 de stickere notariale, care erau date gratuit la vizitatori ca să le emboseze cu citate. Noi dădeam unul, maximum două la fiecare. S-au terminat în primele două zile. Am mai adus un lot, la o lună după deschidere. Erau în jur de 6.000 de stickere. S-au consunat în 3 zile. Între timp, noi am utilizat soluții alternative. Nu ne-am așteptat că or să se consume în așa fel și în așa număr. Cred că la Pavilionul României, în ciuda faptului că a fost poziționat în capătul complexului, au venit câteva zeci de mii de vizitatori. A.C.: Există diferențe semnificative între proiectul premiat în cadrul concursului de soluții pentru realizarea pavilionului și imaginea finală, care am văzut-o în Giardini la Veneția? Au existat influențe externe care au transformat proiectul propus? E.I.: Nu a existat absolut nicio influență externă. Pur si simplu, noi lucrăm și rafinăm totul permanent. Uneori exagerăm, dar e bine că ne trezim la timp. Proiectul inițial, la nivel de concept, era la fel cu acela final, însă mult mai descriptiv. Doream să accentuam latura analitică a lui și să o diminuăm pe cea descriptivă. Ca structură era în același mod gândit, cu aceleași dispozitive, însă oferea mai multe imagini proiectate. În final, le-am redus destul de mult pe acestea și le-am păstrat pe cele mai importante. Proiectul inițial combina hapticul cu sunetul și vizualul, accentul punându-l pe acesta din urmă. În final, proiectul a accentuat mai mult componentele haptică și sonoră și am diminuat-o pe cea vizuală. De asemenea, în proiectul final, am explicat mult mai clar toată problematica legată de Timbrul de Arhitectură și de Mincu sau de binomul creație și birocrație. În funcție de toate aceste analize, și imaginea instalației finale s-a modificat, dar fără să-i diminueze sau să-i schimbe mesajul inițial, cel prin care am câștigat. A.C.: La finalul expoziției, având un feedback generalizat marcat de reacțiile receptate din mediul profesional și experiența acumulată, care este raportul între efortul depus și satisfacția acumulată? Ai repeta experiența participând la concursul pentru pavilionul din 2014? E.I.: Efortul depus a fost foarte mare și, spre exemplu, eu nu m-am refăcut complet din tensiunea acumulată. Dar este o experiență cu totul specială, pe care orice tânăr arhitect sau student ar fi bine să o aibă, fiindcă îl maturizează. Mă bucură faptul că România, de ceva vreme, e foarte bine reprezentată la Veneția, în ciuda faptului că nu avem vreun premiu. Deși, la nivel arhitectural internațional parcă nu prea suntem acceptați, nu prea existăm la „masa celor care contează”, publicul, simplul vizitator e cel care, în final, intră sau nu intră în pavilion, și dacă la vreun medaliat publicul stă doar câteva minute, iar la noi stă un sfert de oră, atunci ce răsplată mai mare poate fi! Cât privește participările la concursuri ulterioare, pot să spun că eu nu mă grăbesc! În general, când câștigi un așa concurs îți vine să te arunci la alt concurs, primul care-ți iese în cale, numai ca să dovedești că esti din nou bun. Nu-mi place competiția de arhitectură ca sport. Am mai câștigat concursuri de arhitectură, unele chiar internaționale: ele au venit însă după perioade de acumulări traduse prin experimente, cercetare, dar și eșecuri. Faptul că am câștigat concursul de soluții e măsura unei împliniri semnificative în proiectele arhitecturale pe care le-am făcut de la un anumit moment încoace. A.C.: Ați lucrat în echipă la acest proiect; referitor la interacțiune și la abilitatea de integrare, ambele legate de socializare, am o ultimă întrebare legată de desfășurarea proiectului. În general, sunt anumite momente aparte de care îți amintești cu plăcere și care, invariabil, te marchează... câteva gânduri despre echipă și despre modul în care a decurs proiectul? E.I.: Echipa este esențială în astfel de proiecte. Noi nu am mai lucrat împreună, eu, însă, am avut colaborări cu fiecare. Lucrul cu oamenii, după cum bine știi, e cel mai greu. Și devine cu atât mai greu cu cât condițiile contextului sunt total potrivnice. Să nu uităm că atât echipa Play Mincu, cât și echipa de la Head Up (galeria ICR - Veneția) au trecut prin momente foarte grele, fiindcă au prins exact turbulențele politice grave din România, în vara anului 2012. Cred că atunci s-au schimbat doi sau trei miniștri ai culturii în decurs de două luni. Pe noi ne-a afectat foarte mult fiindcă depindeam de finanțarea dată de minister. Pe final, am reușit să ne redresăm, dar au rămas niște fisuri pe care, personal, nu am mai putut să le repar. Câteva persoane ne-au înțeles totuși situația, eforturile și au încercat să ne ajute, chiar din zona Uniunii Arhitecților sau chiar a ministerului. Oricum ar fi, a fost o experiență grea, adesea dură, dar foarte interesantă și plină de învățăminte. O lecție de maturizare, aș putea zice! A.C.: Cred că ar fi momentul să menționăm echipa... E.I.: Alături de mine, aș vrea să îi prezint pe Paul Popescu, artist media și inițiatorul Modulab, un laborator interdisciplinar de artă și tehnologii noi; Laura Iosub, masterand UAUIM, a participat la diferite evenimente de arhitectură și workshopuri care îmbină aspectul social și ecologic cu cel strict arhitectural; Ioana Calen este teoretician, jurnalist și curator la Modulab; împreună cu ea am realizat textele instalației Play Mincu; Irina Bogdan, deși tânăr arhitect, a inițiat și organizat workshopuri și laboratoare educative în domeniul proiectării parametrice, producând instalații urbane expuse la diferite evenimente importante precum Anuala de Arhitectură din București. Este cofondator al T_A_I Group (Technology_Architecture_Innovation) și Ana Constantinescu, masterand UAUIM, a colaborat în câteva proiecte NGO de arhitectură și design. Alături de alți câțiva prieteni care ne-au ajutat exclusiv la Veneția, aceasta este echipa Play Mincu. Și aș vrea să le mulțumesc tuturor pentru ajutor, efort și, uneori, pentru întelegere! A.C.: Mulțumesc pentru răspunsuri. Finale Pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneția este unul dintre momentele de importanță majoră pentru arhitectura românească; constituie momentul în care prezentăm o imagine identitară, o reprezentare a ceea ce vrem să fim și a modului în care ne dorim să stabilim standardele calitative de percepție la nivel internațional. Contextual, gestul arhitectural are o importanță majoră. De-a lungul timpului am observat expresii diferite de reprezentare care, nu de puține ori, s-au concretizat în forma unor tentative nereușite, în care factorul decizional a primat în detrimentul „creativității arhitecturale”... spre exemplu pavilionul participant la expoziția de la Shanghai din 2010, în cazul căruia imaginea deficitară a obiectului reprezentat a transpus incapacitatea de comunicare a unui mesaj coerent... Dacă pavilionul precedent reprezentând România la Bienala de Arhitectură de la Veneția din 2010 a reușit să materializeze o stare simplificată a arhitecturii și o interacțiune la nivelul obiectului privit din exterior, anul acesta proiectul a reușit să puncteze o stare interioară a arhitecturii care adună oameni atrași de o activitate generând astfel un spațiu dedicat, un spațiu al jocului interactiv și al conexiunilor culturale, filtrate de preferințele individuale. Atât obiectul miniatural, cât și spațiul interior dedicat unei activități sociale constituie elemen- tele-cheie care determină senzația/percepția specifică Pavi-lionului, care depășește în cadrul aplicat intenția arhitectului. Imaginea arhitecturii miniaturiale, spre exemplu, transpusă în cadrul pavilionului este mai puternică decât ideea arhitecturii privită precum un bun comercial ștanțat... Pavilionul Romaniei - prin mesajul transmis - transpune elementele distincte specifice unei secvențe interpretative ce subliniază capacitatea evolutivă a limbajului arhitectural prelevând încadrarea contextuală în tematica Bienalei. Capacitatea interpretativă la nivel semiotic transpune dincolo de imagine un pronunțat caracter identitar. Aspectele contemporaneității târzii evidențiate în tema propusă de David Chipperfield marchează modalitatea distinctă de a privi arhitectura și implicațiile acesteia în cadrul mesajului colectiv care determină baza unei „culturi arhitecturale”. Contextual, importanța spectacolului individual a obiectului arhitectural este diminuată în favoarea prevalării valorilor culturale asimilate perioadei tranzitate. Arhitectura, dincolo de imaginea bunului comercial tranzacționat, devine instrumentul care poate identifica o anumită perioadă culturală.