Despre echilibru

Poate, oare, cel care merge pe sârmă să fie un războinic? Îți poți menține echilibrul deasupra întinsului ocean al anxietăților contingente reușind în același timp să tai adânc în ideile primite de-a gata, să dai lovituri poetice, să atingi inima? Când stai de vorbă cu Mircea Cantor, ești năucit de distanța pe care știe să o ia față de tot ce i s-ar spune, față de orice teren cunoscut pe care ai vrea să-l aduci. Este, pur și simplu, dezarmant! Mircea este acel războinic al câmpurilor simbolice evocate de René Daumal atunci când descrie bătălia necruțătoare pe care o poartă „cu tumultul minciunilor și al multiplei iluzii”. Daumal își duce lupta având drept arme propria conștiință poetică și dorința de adevăr, pe care o numește „micuța sa spadă tăioasă ca un brici”: „Niciodată nu știu unde-am pus-o. Apoi, când o găsesc iarăși, mi se pare că atârnă greu și e anevoie de mânuit, micuța mea spadă nimicitoare”. În ce privește folosirea cuvântului „război”, care planează greu asupra acelei primăveri a anului 1940, René Daumal spune: „Se va ști astfel că vorbesc serios și că acestea nu sunt doar niște zgomote pe care le fac atunci când deschid gura”¹.

Mircea Cantor lucrează asupra încărcăturii de sensuri veritabile, pe care o cizelează pentru a-i da forța poetică capabilă să ducă la trezie. Împărtășește cu arta japoneză a poeziei haïku exigența nesățioasă de justețe și perfecțiune și dorul după o simplitate esențială. Mircea practică pictura chineză, iar acest lucru contribuie la acea concentrare intuitivă a forțelor poetice către care tinde întreaga sa atenție. Titlurile operelor lui stau mărturie a acestei justeți. Adeseori anunță o schimbare (Lanscape Is Changing, I Decided not to Save the World, Sic Transit Gloria Mundi sau Don’t Judge, Filter, Shoot) ori adaugă un codicil la ceea ce este vizibil și fără de care lucrarea nu și-ar atinge desăvârșirea: Talking Mirrors este o pălărie de cowboy umplută cu petrol, With a Free Smile prezintă un sicriu din lut pe post de pușculiță. Cantor cunoaște istoria artei, îi recunoaște pe antemergători, dar nici urmă de citare în lucrările sale. Nici de vreo referință sau rumegare a standardelor artei contemporane.

[...]

Sita este un obiect plasat prin însăși întrebuințarea sa chiar la granița care desparte cerul de pământ. Căutătorii de aur sau de diamante o agită cu frenezie pentru a cerne râvnitele pepite de ceea ce se va întoarce iarăși la țărână. În română, cuvântul „sită” desemnează o suprafață constelată de găuri, iar în limbajul familiar se referă la zdrențele nevoiașilor, găurite de parcă ar fi fost ținta unui tir de mitralieră. Lucrarea Don’t Judge, Filter, Shoot, produsă cu ocazia expoziției prilejuite de Premiul Marcel Duchamp la Centrul Pompidou, se prezintă sub forma unei rozete monumentale alcătuită din site găurite. Filtrul este o parabolă a capacității noastre de judecată, de discernământ, care ne este aici descrisă drept imprecisă, imperfectă, alterată, în stare de a lăsa să treacă numai esențialul. Sitele sunt grupate câte șase împreună, ca referință la recenta descoperire a grafenului, o formă de cristal de grafit foarte bun conductor, a cărui rezistență se pare că ar fi de două sute de ori mai mare decât cea a oțelului. Structura sa, în șase puncte conductoare și totuși invizibile, își găsește ecouri misterioase în motivele lucrărilor artizanale.

Pe marginile sitelor dispuse vertical sunt plasate gloanțe din beton și aur. Mircea Cantor este atent la materialul obiectelor pe care le produce. Betonul, adeseori sinomim cu duritatea și longevitatea, este un ecou al celor Seven Future Gifts. Este în aceeași măsură materialul hulit de cei care au văzut orașele ridicându-se prea repede, dar și celebrat ca o invenție extraordinară - piatra lichidă de care a știut să profite Le Corbusier, precum și alți arhitecți preocupați de dezvoltarea sustenabilă. Gloanțele din aur sunt cele pe care un trăgător de elită le păstrează pentru destinele tragice aparte. Artistul nu ne spune mai multe. Însă există în melancolia acestei lucrări un simț acut al contrariilor, precum și o profundă deziluzie. Gloanțele, fie ele din beton sau din aur, evocă în aceeași măsură plutonul de execuție, lunetiștii, războaiele și moartea care vine de la distanță, nedreaptă și oarbă. Și totuși există azi arme de mii de ori mai sofisticate decât fiarele acestea depășite. Numai că acestea din urmă aparțin unui registru iconologic tot atât de explicit fatalist ca și coasele sinistre ale scheletelor învăluite în pelerinele lor cu glugă.

Viitorul, așteptarea, multiplicitatea incomensurabilă a premonițiilor - The Need for Uncertainty, Unpredictable Future, Ciel variable. Nevoia de incertitudine, atât de prezentă în opera lui Mircea Cantor, apare uneori și în științele exacte, străine cu totul de gândirea născută din „științele umaniste”. Li se alătură acestora „principiul incertitudinii”, enunțat la începuturile timide ale mecanicii cuantice, sau chiar „triunghiul incertitudinii”, care este un principiu al navigării astronomice. În opera lui Mircea Cantor, incertitudinea este, de asemenea, un element poetic concret, tangibil. Este expresia unei puteri ireductibile, a unei permanente renașteri. Epic Fountain, trei coloane înalte de zece metri alcătuite din ace de siguranță din aur grupate astfel încât să formeze structura în dublu helix a A.D.N.-ului, este monumentul care sărbătorește omenirea aflată permanent în potențială mutație, de la descoperirea genomului uman, pe care artistul o interpretează drept paginile de început ale unei aventuri homerice.

[...]

Citiți textul integral în nr 6/2012 al revistei Arhitectura / Lisez le texte intégral dans le no 6/2012 de la revue Arhitectura