Articole tematice

Bucureștiul neiubit, peisaj… sau nu… (?)

DSC_0029

Se vorbește deseori despre Bucureștiul neiubit (cele mai multe orașe românești sunt neiubite, dar am să vorbesc despre București căci eu în el trăiesc și, mai ales, pe el eu îl iubesc). Cu toate acestea, cunosc foarte mulți alți oameni care iubesc Bucureștiul. Cu pasiune! Este perfect adevărat că mulți dintre aceștia fie nu sunt români, fie nu locuiesc în România. Să fie oare vorba despre distanța necesară percepției clare la care se referea Kant atunci când vorbea despre peisaje? Să avem nevoie de îndepărtare pentru a putea vedea și, mai ales, înțelege? Prietenii mei internaționali (Germania, Canada, Estonia, Portugalia, Olanda, Marea Britanie, Franța, Austria, Belgia...) găsesc Bucureștiul ca un oraș fermecător. Sudiștii se regăsesc în atmosfera lui delăsătoare, nordicii tânjesc după mirosul său de tei și caprifoi. Pe toți îi emoționeză (uneori până la lacrimi!!!) atmosfera sa patriarhală, ce le amintește de copilăriile lor mai mult sau mai puțin îndepărtate sau despre poveștile acesteia. Pe de altă parte, pe toți Bucureștiul îi obosește. Toți îl descriu ca pe un paradis atunci când privesc în sus, spre coroanele arborilor și spre casele burgheze, dar tot ei îl descriu ca pe o cursă cu obstacole atunci când privirea le coboară la nivelul chioșcurilor, bolarzilor și mașinilor ce le stau în drum sau spre gropile din acesta din urmă. Mulți spun că Bucureștiul i-a învățat ce înseamnă să fii environmentally conscious, adică să stai cu toate simțurile treze căci nu se știe ce te lovește sau unde cazi. Pe de altă parte, mirosurile și zgomotele orașului îi trezesc la rândul lor la realitate. Și aceasta pendulează între patriarhal (vegetația aromată și foșnetul ei, farfuriile zdrăngănind a copios de prin curți, cocoșii ce încă trezesc bătrânele mahalale, copiii ce încă mai chiuie pe străzi) și agresivitate (trafic îmbâcsit, gunoaie rătăcitoare, bălți colcăitoare). În acest timp, noi, bucureștenii, și edilii aleși tot de noi, ne demonstrăm fanatici susținători ai tuturor surselor de disconfort în timp ce luptăm cu înverșunare să distrugem tot ce îi copleșește (experiență pozitivă) și entuziasmează pe ceilalți, pe călătorii în căutare de frumos sau pe cei ce nu înceteză să penduleze între două acasă. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva Kant avea dreptate. Suntem incapabili să sesizăm frumosul/peisajul atunci când acesta este „bruiat” de utilitate. Nu ne deranjează haosul de pe străzi pentru că noi îl generăm din... nevoie (?). Parcăm pe trotuare, cu bara bine înfiptă în gard pentru că nu e loc (?), dar totuși Bucureștiul are străzi infinit mai largi decât orice oraș pe care îl admirăm în concedii. Aruncăm lângă pubele pentru că acestea sunt pline (?) deși suspinăm după curățenia altor metropole [să fie ea oare adevărată (?)]. Sau să fie oare vorba despre o orbire la burghezia patriarhală a orașului, sau un fel de grecească orbire la verde? Crescuți printre grădini ajungem să le ignorăm și, ulterior, să le distrugem fără ca măcar să știm/înțelegem? Sau să fie vorba despre o altă dimensiune a peisajului care ne face nu să nu îl percepem din prea-submersie, ci să nu îl cunoaștem ca posibilitate? Mă gândesc la dimesiunea colectivă/comunitară a peisajului. În limbile germanice această dimesiune este conținută de cuvântul însuși - landshaft/landscape. Chiar și în limbile latine rădăcina cuvântului trimite la o realitate colectivă - pays/ținut. Ținutul este un teritoriu al colectivității, al unei culturi comune. Pe de altă parte, cuvântul românesc de origine slavă - priveliște - trimite mai degrabă la dimensiunea vizual-perceptivă a peisajului, cea despre care remarcam că pare a fi absentă din viața bucureșteanului (cel puțin). Citiți textul integral în numărul 5/2013 al revistei Arhitectura

Foto:

Oana Pîrvu

[gallery columns="2" link="file" ids="9761,9762"]