Ce vedem în marea panoramă a lui Marie Drouet, dacă nu un peisaj fragmentat, haotic? Desfăşurându-se pe întreaga lungime a unui sul de zece metri, ondulându-se într-o puternică mişcare de şerpuire şi zbucium, panorama este asemeni unui mare fluviu care poartă totul în curgerea lui: bucăţi de peisaj în stil chinezesc alături de pante parcă rupte din colinele toscane; masive de plete şi lungi cosiţe alături de roci sedimentare şi încreţituri hercinice; forme vegetale, organice sau sexuale alături de motive abstracte… Câte aluvii care, ca tot atâtea aluzii, alcătuiesc într-un final un „chaos-mundus” (Glissant) polifonic mai degrabă, decât un cosmos monodic. După ruptura cu logica spaţială proprie Occidentului (aceea a perspectivei), marele peisaj inventează o altă logică. Poate chiar logica pe care ar avea-o o înşiruire de parabole „koan”, acele pilde enigmatice ce par a nu avea nici cap, nici coadă, dar care reuşesc să scufunde în înmărmurire simţirea şi gândirea discipolului zen.

Însă munca lui Marie Drouet nu este numai o deconstrucţie a modului obişnuit de reprezentare a peisajului, lăsată moştenire nouă de tradiţia renascentistă. Pe un plan mai ascuns, lucrările sale se fac ecoul esteticii romantice. Aceasta din urmă, rupându-se de imitaţie, a pus acentul nu numai pe fragmentar şi haos, dar şi pe puterea imaginaţiei, pe capacitatea aceleia numită de Baudelaire „regina însuşirilor” de a face simţit nevăzutul ce-şi  făptuieşte tainica lucrare în peisaj.

Que voit-on sur le grand panorama de Marie Drouet, sinon un paysage fragmenté, chaotique ? Déployé tout au long d’un rouleau de dix mètres, ondoyant en un puissant mouvement serpentin et tourmenté, le panorama est comme un grand fleuve qui charrie tout : morceaux de paysages à la chinoise aussi bien que pans de collines toscanes ; massifs de chevelures et longues tresses aussi bien que sédiments minéraux et plis hercyniens; formes végétales, organiques ou sexuelles, aussi bien que motifs abstraits….  Autant d’alluvions, autant d’allusions qui font au bout du compte un « chaos-monde » (Glissant) polyphonique plutôt qu’un cosmos monodique. Ayant rompu avec la logique spatiale propre à l’Occident (celle de la perspective), le grand paysage invente une autre logique. Ce pourrait être, par exemple, celle d’une kyrielle de « koans », ces énigmatiques anecdotes, apparemment sans queue ni tête, mais qui pourtant sidèrent sensibilité et pensée du disciple zen.

Mais le travail de Marie Drouet n’est pas seulement déconstruction de la représentation habituelle du paysage, celle que nous héritons de la tradition de la Renaissance. Plus secrètement, il fait aussi écho à l’esthétique romantique. Cette dernière, rompant avec l’imitation, a mis l’accent, en même temps que sur le fragment et le chaos, sur la puissance de l’imagination, sur la capacité de celle que Baudelaire appelait la « reine des facultés » à faire sentir l’invisible à l’œuvre dans le paysage.