Cezar Lăzărescu, povestea unui arhitect

Fără îndoială că o simplă înșiruire a lucrărilor aflate sub semnătura lui Cezar Lăzărescu ar putea acoperi întreg spațiul destinat articolului de față. Este la fel de adevărat că în tot atâtea rânduri se pot aduna comentariile, reținerile sau acuzele la adresa persoanei publice a lui Cezar Lăzărescu. Totuși o echilibrată apreciere a autorului, și a perioadei în care acesta a evoluat, nu poate fi făcută încă. Până atunci, se poate însă afirma faptul că Cezar Lăzărescu a fost un arhitect extrem de prolific, cu o lungă carieră profesională. De asemenea, nu poate fi negată nici relația duală pe care arhitectul a avut-o cu regimul comunist, alternând între protejat și defavorizat. Fără a greși prea mult, se poate spune că viața și cariera lui Cezar Lăzărescu ar fi putut să constituie o bună sursă de inspirație pentru un volum care succede romanele pereche ale lui George Călinescu, Bietul Ioanide și Scrinul Negru¹. Astfel că, dacă destinul lui Ioanide reprezintă o ilustrare exemplară a destinului arhitectului în contextul schimbărilor de regim politic din perioada anilor ’50, atunci cazul lui Lăzărescu poate continua istoria, ilustrând în mod exemplar evoluția arhitectului ca profesionist și personaj public, pe parcursul întregii perioadei comuniste.

În cele ce urmează, expunerea personalității lui Cezar Lăzărescu va fi făcută cu ajutorul unui personaj fictiv. Firul realității fiind dublat de referințele din notele de subsol, faptele concrete sunt trecute în planul secundar al textului, oferind o dublă lectură.

Schița unui asemenea personaj poate suna astfel:

Baltazar Lăzărescu, fiu ilegitim al arhitectului Ioanide

Întotdeauna îl urmărise sentimentul că soarta fusese nedreaptă cu el. Simțise apriga dorință de a renunța la propriul nume chiar din momentul în care aflase că Alexandru, tatăl său plâns și iubit, îi fusese doar tată adoptiv². Din câte își amintea, pe Ioanide îl văzuse o singură dată și parcă și acum auzea în urechi felul acela ciudat în care îi rostise numele. Arhitectul îi spusese atunci: „Baltazar, regele ocrotit! Ce nume frumos ai, băiete!”. I s-a părut că îl recunoaște în public la expoziția de acuarele. Ioanide, înflăcărat, dădea explicații despre acuarelele expuse, părea mândru, ca și cum în expoziție erau propriile sale lucrări³. Și apoi, o vreme, nu a mai știut din nou nimic despre arhitect. L-a reîntâlnit mai târziu, în al doilea an de facultate, când un coleg de-al său i l-a prezentat pe cel ce urma să le predea istoria arhitecturii. „Iată-l pe Ioanide, marele profesor!” Tonul vocii sale era ironic și apăsat. Deși considerat de mulți dintre studenți un personaj de o răceală fără margini, Baltazar își va aduce aminte întotdeauna de un Ioanide cald, blând și înțelegător. Pentru Baltazar, contactul cu Ioanide a însemnat nu numai redescoperirea tatălui pierdut, ci și descoperirea adevărurilor fundamentale pe care și-a construit mai târziu propriul său drum în arhitectură⁴.

Încă de la început ceva îl împinsese pe Baltazar către gândirea de stânga și o făcuse cu reală credință. Cu toate acestea, avea încă de la început satisfacția copilărească a faptului că se afla în tabăra opusă celei din care făcea parte Tudorel, fiul cel mare al lui Ioanide⁵. Se alăturase fără să clipească celor care voiau să fie în pas cu vremea și să își aducă aportul la construirea noii societăți. Deși nu terminase încă facultatea, Baltazar se înscrisese la cursurile școlii de urbanism și acolo, împreună cu câțiva colegi, exersase practica proiectării orașelor, sub îndrumarea unora dintre maeștrii vremii⁶. Foarte curând după aceea, Baltazar și-a început adevărata carieră proiectând pentru marile lucrări de reconstrucție a țării. Se implicase cu avânt, fiind angajat al noului Institut de Proiectare al Construcțiilor, în alcătuirea planurilor pentru clădiri de locuit și administrative într-unul dintre cele mai importante orașe industriale ale vremii⁷. Ca mai apoi tânărul arhitect să conceapă compoziții urbane de anvergură, în spirit realist socialist, pentru viitoarele orașe socialiste din sudul țării; de acum, Baltazar putea să se mândrească de faptul că lucra alături de tatăl său⁸.

Încă de la început, Baltazar fusese fascinat de mintea limpede a lui Ioanide și de măiestria cu care își așternea pe hârtie gândurile despre arhitectură. Chiar dacă articole mai curând tehnice la început, raportări ale proiectelor în lucru, textele lui Baltazar păreau să aibă deopotrivă o claritate și o minuțiozitate aparte. Scrisul ordonează mintea, își spunea mai târziu Baltazar⁹. Astfel, proaspătul arhitect începea să își construiască un nume, chiar și în anonimatul în care apariția institutelor de proiectare îi aruncase întreaga profesie: articolele lui apăreau în revistă, alături de cele ale lui Ioanide¹⁰.

În ultimii ani ai frământatei perioade postbelice, Baltazar, un arhitect tânăr, dar care își demonstrase capacitățile de bun coordonator, primise sarcina de a se ocupa de sistematizarea litoralului¹¹. Proiectul canalului fiind abandonat, regimul politic punea în vedere îndeplinirea unei alte promisiuni: ridicarea nivelului de trai. Litoralul urma să fie și el un bun al tuturor, tărâmul visat. Abia de acum simțea Baltazar că începuse cu adevărat cariera sa. După o scurtă perioadă încă închistată în metoda Realismului Socialist, Baltazar a dat frâu liber imaginației, eliberându-se de constrângerile urbanismului tradițional, cu străzi închise între coridoare, fie ele și mărginite de blocuri de mică înălțime¹². Odată cu proiectele pentru litoral, Baltazar se desprindea din nou de Ioanide; acum el, fiul, era cel care să îi arate și să îl învețe frumosul, noul pe bătrânul arhitect. Cel puțin așa credea Baltazar atunci, plin de entuziasm și de orgoliu. Era însă orgoliul arhitectului care la numai 38 de ani primea toate meritele oficiale cuvenite¹³.

De acum, proiectele urmau să curgă și drumul lui Baltazar părea pavat cu aur. Totuși, soarta nu l-a iertat nici pe Baltazar, așa cum i se întâmplase și lui Ioanide cu câțiva ani în urmă. Refuzul lui Baltazar de a proiecta o locuință cu aer tradițional și de a-și abandona noul crez l-a făcut pe arhitect să cadă în dizgrație pentru o vreme¹⁴. Era din nou în umbra tatălui său.

De la o vreme însă, Ioanide părea că nu mai are forța tinereții, iar atunci când soarta i-a adus din nou față în față, Baltazar, ambițios, a fost cel care a avut câștig de cauză¹⁵. Și din nou proiectele au curs: hoteluri, reședințe, ambasade. Acum, Baltazar era profesor la Institutul de Arhitectură și, foarte curând, fusese numit rector al Institutului. Din nou cunoscut și protejat¹⁶.

Vremurile se schimbau totuși cu o viteză uluitoare și ceea ce fusese drept ieri, astăzi era înfierat. Cu timpul, Baltazar a înțeles că politica e o roată care se învârte, ajungând din timp în timp în același punct, fie că îți place, fie că nu. Astfel că atunci când a fost pus să-și înfiereze propriile idealuri, a tăcut, cu gândul la anii tinereții sale¹⁷. Cu numai doi ani înainte de a se stinge, în calitatea sa de președinte al Uniunii, răspundea sec și sacadat reporterului care îl intervieva, fără ca măcar să asculte întrebările acestuia: „La baza creației arhitecturii contemporane românești stau puternicele transformări politice, sociale și mai ales economice petrecute la noi după cel de-al Doilea Război Mondial. Noua orânduire socială, intensul proces de industrializare a țării au condus…”¹⁸. Lui Baltazar cuvintele îi răsunau în minte în mod straniu, cu vocea lui de altă dată, ca o poezie învățată de mult. Deși credea că mai are multe de spus, atunci când roata urma să se fi întors, Baltazar a murit subit, mult mai devreme decât Ioanide¹⁹.

Schița personajului imaginar Baltazar Lăzărescu - Baltazar Ioanide, după numele tatălui său natural - este o pură fantezie. Cu toate acestea, ea încearcă să pună în lumină tocmai paternitatea „profesională” pe care arhitecții maturi ai perioadei interbelice au avut-o asupra generației de arhitecți din care Cezar Lăzărescu a făcut parte, în ciuda regimului politic pe care l-au traversat. Destinul profesional al lui Cezar Lăzărescu a străbătut etapele (atât de diverse) ale regimului comunist în aceeași măsură în care parcursul profesional al unor arhitecți ca Duiliu Marcu, Horia Maicu sau Octav Doicescu a traversat regimuri politice diametral opuse, adoptând sau adaptându-se la limbajul expresiv propriu acestora. Povestea lui Baltazar Ioanide vorbește deopotrivă despre destinul particular al arhitecturii și, implicit, rolul arhitectului în societatea comunistă, așa cum acestea erau expuse în mod oficial, dar care și-au pierdut cu totul semnificația, de fiecare dată când s-au intersectat cu manifestări ale cultului personalității.

NOTE:

1 Bietul Ioanide și Scrinul Negru sunt cele două romane scrise de către George Călinescu în spiritul realismului socialist.

2 Nu știm să existe nici măcar cel mai mic dubiu în privința paternității lui Alexandru Lăzărescu și nu este în intenția noastră de a face nici cea mai mică aluzie. Denaturarea în acest fel a realității este pretextul acestei expuneri făcând aluzie la faptul că un personaj născut în 1923 putea foarte bine să fie fiul lui Ioanide, a cărui dată de naștere este identificată de Mariana Celac în anul 1887 [Mariana Celac, „B. Ioanide, architecte (1887-1968). L’homme et l’oeuvre” în Secolul 21. Spécial Bucharest-Paris, p. 69-167]. Cezar Lăzărescu s-a născut în București, la 30 octombrie 1923, iar părinții săi au fost Alexandru și Sofia Lăzărescu.

3 În 1942, în anul admiterii la Facultatea de Arhitectură, desene și acuarele ale lui Cezar Lăzărescu au fost expuse în sala mică a Ateneului (Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, Vise în piatră, București, Ed. Capitel, 2003, p. 162).

4 Aici, Ioanide, nu este nimeni altul decât G.M. Cantacuzino, care la începutul anilor ’40 ținea cursurile de Istoria arhitecturii la Facultatea de Arhitectură din București. În cartea sa, Ion Mircea Enescu îl descrie pe G.M. Cantacuzino ca un personaj ce arăta studenților „un dispreț gratuit”, un profesor care „era la catedră să transmită din cunoștințele sale unor începători” (Ion Mircea Enescu, Arhitect sub comunism, București, Ed. Paideia, 2006, p. 18). Cu toate acestea, mai tânărul Cezar Lăzărescu vedea în G.M. Cantacuzino un profesor al dialogului (Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, Vise…, p. 17). Chiar dacă G.M. Cantacuzino a fost profesor la școala de arhitectură o scurtă perioadă de timp (1942-1948) personalitatea sa a marcat acele generații de studenți cu care a intrat în contact. Echilibrul arhitecturii lui Palladio așa cum l-a transmis profesorul Cantacuzino studenților săi a fost unul dintre fundamentele formației acestora (a se vedea articolele dedicate celui de al IV-lea centenar al morții lui Palladio din Arhitectura, nr. 6, 1980, p. 45-54).

5 Nu știm despre orientarea politică a lui Cezar Lăzărescu din perioada facultății, dar este cunoscut faptul că, în 1948, după absolvire, acesta s-a alătura ca voluntar în brigăzile de muncă de la Salva Vișeu (Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, Vise…, p. 162).

6 Între anii 1943-1948, sub conducerea lui Duiliu Marcu, a fost înființată o secție cu specializarea în urbanism în cadrul Facultății de Arhitectură din București (Grigore Ionescu, 75 de ani de învățământ superior de arhitectură, studiu monografic, București, IAIM, 1973, p. 58).

7 Cezar Lăzărescu a debutat în practică în 1949, cu proiectele realizate în cadrul IPC pentru locuințe de blocuri de nefamiliști și pentru pavilionul administrativ al uzinelor din Hunedoara (Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, Vise…, p. 28-30).

8 Ca alți arhitecți care profesaseră în perioada interbelică, Octav Doicescu - cel identificat de Mariana Celac ca sursă de inspirație pentru personajul lui Călinescu - a fost unul dintre cei care s-au implicat în marile proiecte socialiste ale perioadei, așa cum au fost construcțiile dedicate Festivalului Mondial al Tineretului, ce a avut loc la București în 1953. În paralel cu aceste proiecte de construcții social-culturale, un alt mare proiect al regimului politic din anii ’50 a fost construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră, reluând tema marilor canale navigabile sovietice. De-a lungul acestui canal urma a fi dezvoltată o rețea de orașe riverane, alcătuite după compoziții urbanistice tributare Realismului Socialist. Cezar Lăzărescu a fost unul dintre autorii proiectelor pentru orașele Cernavodă, Poarta Albă, și Năvodari în 1952 și Constanța în 1954 (Gustav Gusti, „Canalul Dunăre-Marea Neagră” în Arhitectura, nr. 4-5, 1950, p. 133-140). Pe lângă acestea, Cezar Lăzărescu a fost coautor al planurilor de detaliu de sistematizare și al unora dintre clădirile proiectate pentru orașul Medgidia, între anii 1949-1953 (Gustav Gusti, „Locuința în clădiri cu puține caturi”, în Arhitectura, nr. 6-7, 1954, p. 25-26).

9 În paralel cu activitatea de proiectare, Cezar Lăzărescu a publicat o serie de articole referitoare la sistematizare și construcția orașelor, începând cu 1949. Scrise firește în limbajul vremii, textele destul de ample ale lui Lăzărescu cuprind un număr bogat de exemple ale lucrărilor executate de primele institute de proiectare („Din practica proiectării orașelor”, în Arhitectură și Urbanism, nr. 12, 1952, p. 16-25, „Din experiența proiectării și construcției cuartalelor de locuințe”, în Arhitectura RPR, nr. 1, 1953, p. 3-12, „În legătură cu proiectarea așezărilor muncitorești”, în Arhitectura RPR, nr. 8, 1954, p. 1-7). Acestea, alături de materialele publicate în buletinele instituțiilor angrenate în sistematizarea orașelor, reprezintă astăzi, în lipsa unor materiale de arhivă (disponibile), un material documentar destul de elocvent. Lucrarea lui Lăzărescu, Proiectarea și construcția orașelor (București, Ed. Tehnică, 1956) este - chiar dacă aparent o culegere de date și noțiuni mai curând tehnice - o ilustrare a stadiului cercetărilor dintr-un anumit moment și o detaliată imagine a viziunii momentului asupra principiilor de sistematizare.

10 Multe dintre articolele de amploare din Arhitectura, unica revistă de arhitectură de după 1948, erau semnate de mai vârstnicii Gustav Gusti sau Horia Maicu.

11 Conform mărturiilor arhitectului Constantin Jugurică, Cezar Lăzărescu a devenit odată cu construcția litoralului un apropiat al familiei Dej. Lui Cezar Lăzărescu i se datorează proiectele vilelor de vacanță de la Snagov și Predeal construite pentru familia Dej [Constantin Jugurică, „1965. Regele a murit (Gheorghiu Dej) - Trăiască Regele (Nicolae Ceaușescu)”, în Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, Vise…, p. 179-180].

12 Primele variante ale schiței de sistematizare au fost publicate în Arhitectura în anul 1955, fiind tributare Realismului Socialist, care a produs în general construcții de locuințe, cu înălțimi reduse, situate la periferiile orașelor.

13 În 1961 lui Cezar Lăzărescu i s-a acordat, pentru proiectarea sistematizării litoralului, Premiul de Stat al Republicii și a fost decorat cu Ordinul Muncii. Premiile de stat au fost pentru prima dată oferite în arhitectură în 1951, iar laureații de atunci erau Horia Maicu (45 de ani) și Nicolae Bădescu (38), urmând ca în 1952 laureații să fie Petre Antonescu (79), Duiliu Marcu (67) și Richard Bordenache (47). În 1953, Premiul de Stat era acordat lui Octav Doicescu (51) și P.E. Miclescu (52). Semnificația atribuirii premiilor de stat era aceea de a da credibilitate arhitecturii Realist Socialiste, asociind-o cu personalități marcante ale perioadei interbelice. Din aceeași perspectivă, se poate spune că semnificația Premiului de Stat din 1961 era de a acredita arhitectura modernă socialistă, cea de factură funcționalistă.

14 Se pare că Elena Ceaușescu îi ceruse lui Cezar Lăzărescu să proiecteze o vilă cu „înflorituri în piatră și lemn” (Constantin Jugurică, „1965 Regele a murit …”, p. 180). Cu toate acestea, activitatea profesională a lui Cezar Lăzărescu nu pare să fi avut o consistentă întrerupere între 1961 și 1970: Casă de oaspeți, Floreasca, București (1962), Casă de oaspeți guvernamentală, Timișul de Jos (1964), Casă de oaspeți guvernamentală, București (1964), Vilă specială pentru șefi de state, Snagov (1965), Cinci vile speciale guvernamentale, București (1966)… Sala de recepții și primiri oficiale guvernamentale la Snagov (1967)… Palatul regional în Piața Centrală a orașului Pitești (1969). Tot o controversă referitoare la o anume expresie arhitecturală corectă politic a făcut ca fațada Teatrului Muzical (Opera) și autorul său (Octav Doicescu) să fie obiectul unor critici severe în cuvântarea lui Iosif Chișinevschi, la Lucrările de constituire a Uniunii Arhitecților (RPR) în Constructorul, 27 decembrie 1952, p. 2. Fațada a fost modificată și autorul a fost curând reabilitat prin primirea, un an mai târziu, a Premiului de Stat.

15 Constantin Jugurigă amintește de un concurs de idei ce a avut loc în 1970 pentru construcția Aeroportului Otopeni. La concurs participaseră Ascanio Damian, Horia Maicu și Cezar Lăzărescu, soluția celui din urmă fiind cea preferată în final (Constantin Jugurică, „1965 Regele a murit …”, p. 181). Rivalitatea dintre Maicu și Lăzărescu este amintită și de Alexandru Panaitescu (Alexandru Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București. 1945-1989, București, Ed. Simetria, 2011, p. 42).

16 În 1970, Cezar Lăzărescu este numit profesor, în 1971 rector, în locul lui Ascanio Damian, iar în 1972 primește distincția de Profesor Universitar Emerit (Alexandru Panaitescu, De la Casa Scânteii…, p. 77).

17 După 1971, seria de legi cu privire la urbanism și sistematizare propunea, în primul rând, revenirea la caracterul tradițional al străzii. După spusele lui Alexandru Panaitescu, rezolvările urbanistice pliate pe această legislație au fost susținute teoretic de către Cezar Lăzărescu. Tot el coordonând studiile pentru grupări-tip de blocuri de locuințe în viitoare ansambluri (ibidem).

18 Fragmentul face parte dintr-un interviu acordat revistei Contemporanul, în numărul din 3 august 1984, intitulat „Noua urbanistică, expresie a civilizației socialiste”. Cezar Lăzărescu a scris, începând cu 1966, articole în presă: Scânteia, Contemporanul, Informația, Tribuna etc.

19 Cezar Lăzărescu a murit la 27 noiembrie 1986, la vârsta de 63 de ani.