Tranziția naturii urbane

Natura urbană nu e un element inocent. Indiferent de felul în care se prezintă - lucrată sau lăsată să crească - diversele forme de vegetație vorbesc limbaje suprapuse: despre politică și ideologie, despre concepție arhitecturală și urbană, dar și, pur și simplu, despre gust.

La București, de câțiva ani buni, vegetația a intrat și ea într-o perioadă de tranziție. Schimbarea este evidentă și reflectă, la o altă scară și cu alte mijloace, dinamica largă a schimbărilor post-1989. Nu atât transformările urbane (și arhitecturale), cât mai ales mutațiile de mentalitate. De la parcurile și scuarurile bucureștene până la copacii care te acompaniază la plecarea sau sosirea în oraș, totul afișează, într-un un amestec paradoxal, opulența naturii eliberate și grija tipicară a spiritului gospodăresc. Flori și plante exotice pe drumul spre aeroport, în parcuri - puzderie de arbori și arbuști, paturi de flori, multe multicolore, garduri și împrejmuiri felurite, intrări aproape triumfale (dacă nu ar fi alcătuite din țevi și tablă) care te anunță în ce parc pășești, panouri (și ele metalice) care te lămuresc sub a cui oblăduire s-au petrecut toate aceste minunate prefaceri.

Despre ce vorbește această natură aproape naturans? Și mai ales, despre ce vorbește în comparație - sau, mai bine spus, în opoziție - față de natura naturata a anilor de regim comunist?

Voi încerca să descifrez limbajele suprapuse despre care pomeneam la începutul articolului, plimbându-mă pe străzi și în spațiile verzi comune ale blocurilor și, mai ales, în două din cele trei parcuri ale cartierului Floreasca¹. Ceea ce mă interesează sunt spațiile publice si semipublice care permit o înțelegere a articulării urbane a acestui cartier pe corpul orașului.

Exemplul nu a fost ales la întâmplare - Floreasca este renumită de la începuturile configurării sale urbane (de aproximativ un secol) ca fiind una dintre zonele cel mai înverzite ale orașului. Noul cartier socialist se prevalează de acest microclimat de excepție - o zonă urbană unde natura se invită abundent în oraș, spre bunăstarea celor ce vor locui acolo. Proiectul noului cartier a fost suficient documentat pentru a înțelege atât motivațiile arhitecților, cât și substratul (politico-)ideologic. În plus, este cartierul unde m-am născut și am crescut, prin urmare îi cunosc fiecare întorsătură de stradă, fiecare alee de parc.

Puțină ideologie

Vegetația, în general, și parcurile, în special, ocupă un rol important în orașul socialist, indiferent de momentul ideologic, chiar dacă aparent funcția lor este diferit exprimată. În anii realismului socialist, natura urbană este privită în primul rând ca un element ideologic, Moscova fiind - ca în atâtea altele - modelul de urmat. În planul stalinist de reconstrucție al Moscovei, esteticul - „acțiunea de înfrumusețare [a orașului] cu ajutorul plantațiilor”² - se întovărășește cu politicul, căci această atenție constituie un factor distinctiv al „caracterul[ui] statului și regimul[ui] social”³. În orașul socialist, zonele verzi sunt mai numeroase și sunt gândite să reprezinte adevărate „instituții culturale de masă, de tip nou”⁴. Natura urbană are deci rolul de a șterge vechile diferențe de clasă, dar și de a înlătura „contrastul dintre periferie [pierdută în verdeață] și centru [supraconstruit]”⁵. Prin compoziția lui, spațiul verde public este un element de armonie socială și urbană - construit după același Gestalt politizat ca și arhitectura realist-socialistă - contribuind, în același timp, la ridicarea „nivelul[ui] ideologic, politic, cultural și profesional” al oamenilor muncii⁶.

Începând cu prima destalinizare, natura urbană este diferit privită, referințele fiind căutate de această dată în situările de poziție ale arhitecturii occidentale⁷. „Plantația” devine tot mai mult „un element de compoziție la scara orașului” și un „factor de umanizare”⁸. În locul compoziției centrate și simetrice, tectonic construită, spațiul verde oferă acum o natură mai „naturală”, adoptând forme pitorești, aproape deconstruite; ceea ce își propune este numai ridicarea nivelului de trai, ci „culturalizarea”, loisirul etc.

Citiți textul integral în numărul 5/2013 al revistei Arhitectura

FOTO:

Carmen Popescu

Aurelian Stroe

Eftimie Popescu

NOTE:

1 Am abordat tema acestui articol în feluri diferite în „Realismul capitalist - rapidă incursiune prin parcurile bucureștene” (Dilema Veche, nr. 242, 28 septembrie 2008) și „Projected happiness. Old myths and new ambitions in a Bucharest neighborhood” (Alfrun Klimes/ Marina Dmitrieva (dir.), The Post-socialist City. Continuity and change in urban space and imagery, Berlin, Jovis, 2010;

p. 170-195).

2 „Bibliografie”, Arhitectura R.P.R., 1952/ 1-2; p. 59-60.

3 R. Laurian, „Spații libere plantate în orașul socialist”, Arhitectura R.P.R., 1954/1; p. 16-24.

4 Idem.

5 „Marea revoluție socialistă din Octombrie”, Arhitectura R.P.R., 1951/p. 10-11; p. 3-4.

6 R. Laurian.