Construcția și deconstrucția dimensiunii locale

În gândirea modernă, cea care a luat naștere începând cu Alexandre de Humboldt și Carl Ritter, reflecția care se apleacă asupra planului local nu poate fi disociată de aceea care abordează suprafața terestră în totalitatea sa.

Atât una, cât și cealaltă se dezvoltă solidar sub influența acelorași condiții practice și teoretice: multiplicarea călătoriilor de explorare științifică, comparațiile din ce în ce mai extinse și riguroase, ideea unei Naturi sub egida căreia diversitatea apare în același timp drept diferențiată și unitară. Geografii vor sublinia nevoia de a dobândi această viziune de ansamblu, astfel încât aspectele ce caracterizează o anumită zonă a planetei să nu fie privite nici drept singulare, nici drept anomalii, ci ca niște variații ale unui tip general. Cunoașterea Întregului condiționează așadar cunoașterea particularului și conferă localului dubla sa dimensiune: o manifestare a regularității de acțiune a forțelor naturii și o intersectare aparte a unor caractere care definesc aici o individualitate geografică remarcabilă.

Expresia acestei individualități s-a manifestat mai întâi sub aspectele unei fizionomii - unui peisaj - în care predomina elementul vegetal. Acesta s-a dovedit a fi cel mai sensibil la multiplele influențe exercitate de un anumit mediu și, ca atare, cel mai capabil să reveleze acele interacțiuni a căror rezultantă este fiecare regiune geografică constituită pe baze naturale. Spre deosebire de regnul animal, cel vegetal înfățișa de asemenea, cu destulă stabilitate, chipul acestei individualități.

Foarte rapid totuși, factorul uman s-a impus drept element constitutiv al procesului de individuație, alături de alte două componente: pe de o parte acele arii ale articulărilor fizice în măsură să concentreze varii aptitudini într-un perimetru restrâns și, pe de altă parte, zonele de vecinătate și căile de circulație generatoare de activități economice complementare¹. Aceasta s-a făcut de o așa manieră încât localul nu a fost niciodată privit în mod independent față de raporturile de confruntare și schimb care îi determină și îi consolidează înfățișarea singulară. Și, multă vreme chiar, totul pare să se fi petrecut ca și cum „traiul general”, adică acei curenți ai schimburilor la distanță care au traversat dintotdeauna ținuturile, ar fi contribuit de la sine la ecloziunea unor astfel de particularități. Iar formele geografice cel mai desăvârșite și mai înzestrate sunt tocmai acelea în care se conjugă aceste două moduri de raportare la întindere².

În câteva decenii, dezvoltarea mijloacelor de transport rapide și cu rază lungă de acțiune va bulversa jocurile acestea „fericite ” de complementarități și astfel, în 1979, lui Paul Claval, prefațând o nouă ediție a Tabloului geografiei Franței (1903), nu-i va rămâne decât să constate sfârșitul unei lumi: „În trei sferturi de secol, traiul local a sfârșit prin a dispărea complet din aproape toate regiunile Franței, iar traiul general - prin a cuceri totul… ”³.

Vapoarele cu aburi și căile ferate, expansiunea corelativă a unei economii industriale au declanșat o transformare ale cărei urmări asupra traiului local au fost rapid semnalate. Acestea erau legate de atenuarea particularităților distincte ce conferiseră fiecărei regiuni, fiecărui ținut cât de mic trăsăturile sale cele mai caracteristice - de la haine și costume până la aspectul clădirilor - dar și întreaga paletă a complexităților agricole și meșteșugărești care vor sărăci cu timpul, pe măsură ce varietatea de obiecte astfel produse nu va mai fi necesară pentru satisfacerea nevoilor și aspirațiilor unei comunități fără altă scăpare. La acestea, Ritter va adăuga ideea unei sfâșieri a „desăvârșitei armonii” dintre om și natură și strania „toropeală” la care această sfâșiere duce fără greș.

Confruntați cu o mutație cu consecințe enorme, care deplasa însăși temeliile grupărilor omenești de pe pământ, geografii au avut multă vreme drept preocupare majoră identificarea și explicarea modurilor de dezvoltare a traiului general⁴. Mai întâi s-au interesat de formele primitive ale rețelelor de schimburi - primele mari rute de comunicație, extinderea domeniului maritim - și apoi au cercetat sistemele care se dezvoltau chiar sub privirile lor, cu întreaga lor suită de incidențe masive și globale.

În mod curios, momentul în care Vidal de La Blache va putea să-i redea chipului zdruncinat al locului o pozitivitate ce le scăpase multora este clipa în care va recunoaște caracterul arhaic al oricărei comunități rămase în afara traiului general, considerându-i din acel moment starea drept simptom al unei scleroze, dacă privim prin prisma contactelor și schimburilor ce se erijau în noi norme de dezvoltare și progres, ba chiar drept o „provocare” sau o „infracțiune”, din punctul de vedere al industriilor mereu gata să-și creeze noi căi de realizare. În vreme ce izolarea va fi de atunci resimțită drept o anomalie, el percepe extrem de clar faptul că această izolare nu ar putea fi redusă la o simplă piedică în calea comunicării și schimburilor. Obstacolul prezentat de distanță și de dificultățile legate de transport a avut partea lui pozitivă. El este cel care a „spulberat puterea și diversitatea invențiilor de care este capabil omul”⁵. Lipsa sau raritatea comunicațiilor s-a tradus, de fapt, în nenumărate rânduri, printr-un formidabil imbold la creație. O creație cu atât mai originală cu cât nu putea conta pe nimic altceva decât pe resursele limitate ale unui aici. Și iată cum chipul locului a fost astfel purtat, tocmai prin ingeniozitatea dezvoltată ca să împace puținul resurselor cu marea varietate a utilizărilor, către cele mai înalte culmi ale expresiei sale.

1 „Franța prezintă două tipuri de elemente precoce: unul ține de climă și de diversitatea resurselor solului. Acesta este elementul care a dus la noi la înflorirea atâtor mici societăți locale... Celălalt tip de element precoce ține de facilitățile în materie de înființare, deplasare sau protecție oferite tuturor factorilor cu rol de catalizator al traiului general”, P. Vidal de La Blache, Tableau de la géographie de la France, Taillandier, 1979, p. 53.

2 „Cele mai înzestrate dintre ele (popoarele), acelea care, înălțându-se deasupra realității înguste a universului limitat ce le fusese dat spre înțelegere, reușiră să acceadă la binefacerile civilizației, au dobândit în cele din urmă caractere și figuri istorice mai frumoase și mai bine definite decât individualitățile și statele timpurilor moderne”, Carl Ritter, Introduction à la géographie générale comparée, Les Belles Lettres, Paris, 1974, p.148-149.

3 . P. Vidal de La Blache, ibid., p. XX.

4 „Nu există chestiune mai importantă pentru geografia politică decât aceea de a afla cum, când și pe ce căi anume reușește traiul general să se strecoare peste diversitatea ținuturilor locale”, Vidal de La Blache, op. cit. prec., p.17.

5 Vidal De La Blache, Principes de géographie humaine, A. Colin, 1922, p.131.

Dans la pensée géographique moderne, celle qui s’est constituée avec Alexandre de Humboldt et Carl Ritter, la réflexion sur le local est indissociable de celle qui envisage la surface terrestre dans sa totalité.

L’une et l’autre se développèrent solidairement sous l’influence des mêmes conditions pratiques et théoriques : multiplication des voyages d’exploration scientifiques, comparaisons toujours plus étendues et rigoureuses, idée d’une Nature sous l’égide de laquelle le divers est à la fois distingué et unifié. Les géographes insisteront sur la nécessité qu’il y avait d’acquérir cette vision d’ensemble pour que les aspects qui caractérisent un endroit de la terre ne fussent pas examinés comme des singularités absolues, ou des anomalies, mais comme des variations d’un type général. La connaissance du Tout a donc conditionné celle de la partie et conféré au local sa double dimension: une manifestation de la régularité d’action des puissances naturelles et une conjonction spéciale de caractères définissant ici une individualité géographique remarquable.

L’expression de cette individualité s’est d’abord manifestée sous les apparences d’une physionomie - un paysage - où dominait l’élément végétal. Il était le plus sensible aux multiples influences exercées par un milieu, et donc le plus révélateur des interactions dont chaque région géographique, constituée sur des bases naturelles, est la résultante. A la différence du règne animal, il exposait aussi avec une stabilité suffisante la figure de cette individualité.

Très vite cependant, le facteur humain s’est imposé comme partie prenante du processus d’individuation. Avec d’un côté, des champs d’articulations physiques en mesure de concentrer des aptitudes variées dans un périmètre restreint, de l’autre, des voisinages et des voies de circulation suscitant des économies complémentaires¹. En sorte que le local n’a jamais été considéré indépendamment des rapports de confrontation et d’échanges qui en déterminent et en consolident la figure singulière. Et pendant longtemps tout semble même s’être passé comme si « la vie générale », à savoir ces courants d’échange à longue distance qui ont depuis toujours traversé les pays, avait naturellement contribué à l’éclosion de telles singularités. Les figures géographiques les plus achevées et les plus riches étant précisément celles où se conjuguèrent ces deux rapports à l’étendue².

En quelques décennies, le développement des transports rapides et à long rayon d’action va bouleverser ces jeux de complémentarités « heureuses », et en 1979, Paul Claval, préfaçant une réédition du Tableau de la géographie de la France (1903), ne pourra que constater la fin d’un monde : « En trois quarts de siècle, la vie locale a achevé de disparaître de presque toutes les régions françaises, la vie générale, de tout envahir… »³.

La navigation à vapeur et le chemin de fer, l’expansion corrélative d’une économie industrielle, amorcèrent une transformation dont les conséquences sur la vie locale furent très vite signalées. Elles concernaient l’atténuation des singularités qui avaient conféré à chaque région, à chaque petit pays, ses allures les plus caractéristiques - depuis les vêtements et les coutumes jusqu’aux bâtiments - mais aussi des complexités agricoles et artisanales qui iront s’appauvrissant à mesure que la variété des productions ne sera plus requise pour satisfaire les besoins et les aspirations d’une communauté sans autre recours. A quoi Ritter ajoutera l’idée d’une rupture de « la parfaite harmonie » qui unissait l’homme et la nature, et l’étrange « langueur » qui ne peut manquer d’en résulter.

Confrontés à une mutation aux conséquences immenses, qui déplaçait l’assise même de la vie des groupes humains sur la terre, les géographes eurent pendant longtemps pour préoccupation majeure d’identifier et d’expliquer les modalités de développement de la vie générale⁴. D’abord en s’intéressant aux formes primitives des réseaux d’échange - les premières grandes routes, l’extension du domaine maritime -, et puis en examinant les systèmes qu’ils voyaient se développer sous leurs yeux, avec leur cortège d’incidences massives et globales.

Curieusement, c’est au moment où il reconnaîtra le caractère archaïque de toute communauté demeurée hors la vie générale, considérant dorénavant cet état comme un symptôme de sclérose, eu égard aux contacts et aux échanges érigés en nouvelles normes de développement et de progrès, voire même comme un « défi », ou une « infraction », du point de vue des industries pressées de s’ouvrir toujours plus de débouchés, que Vidal de La Blache saura aussi restituer à la figure ébranlée du lieu une positivité qui avait échappée à beaucoup. Tandis que l’isolement passe désormais pour une anomalie, il perçoit en effet très clairement que cet isolement n’a jamais été réductible à un quelconque empêchement à communiquer et à échanger. L’obstacle de la distance et de la difficulté à transporter a eu aussi son versant positif. C’est lui qui a fait « éclater la puissance et la variété d’inventions dont l’homme est capable »⁵. Le défaut ou la rareté des communications s’est en fait traduit en maintes circonstances par une formidable incitation à la création. Une création d’autant plus originale qu’elle ne pouvait compter avec rien d’autre que les ressources limitées d’un ici. Et c’est dans l’ingéniosité développée pour plier ce peu de ressources à une grande variété d’usages que la figure du lieu a été portée à ses plus hautes expressions.

1 « La France présente deux sortes de précocités : l’une qui tient au climat et à la variété des ressources du sol. C’est elle qui a suscité chez nous l’épanouissement de nombreuses petites sociétés locales… L’autre genre de précocité tient aux facilités d’établissement, de circulation, de défense, à tout ce qui hâte la vie générale », P. Vidal de La Blache, Tableau de la géographie de la France, Taillandier, 1979, p. 53.

2 « Les mieux doués d’entre eux (les peuples), ceux qui, s’élevant au-dessus de la réalité étroite de l’univers limité qu’il leur était donné d’appréhender, réussirent à accéder aux bienfaits de la civilisation, ont finalement acquis des caractères et des figures historiques plus beaux et plus accusés que les individualités et les Etats des temps modernes », Carl Ritter, Introduction à la géographie générale comparée, Les Belles Lettres, Paris, 1974, p. 148-149.

3 P. Vidal de La Blache, ibid., p. XX.

4 « Il n’est guère de question plus importante pour la géographie politique que de chercher comment, quand et par quelles voies une vie générale parvient à s’introduire à travers la diversité des pays locaux », Vidal de La Blache, op. cit. prec., p.17.

5 Vidal De La Blache, Principes de géographie humaine, A. Colin, 1922, p.131.