De la domeniu la disciplină: cercetare în arhitectură

Adevărata problemă constă, ca întotdeauna, în rivalitățile dintre interesele umane; în cazul de față între categoria academică și cea profesională a oamenilor domeniului. Jeremy Till observa în memorandumul RIBA despre cercetare, în 2005¹ (prezentat și explicat pe larg în articolul Anei Maria Zahariade, menționat și de Mariann Simon), că cercetarea în arhitectură se face în două contexte clar separate: mediul academic și cel al practicii profesionale. Aceste medii, observa el, își arată reciproc o inutilă antipatie, căci, deși rămân profund diferite și au metode și rezultate de cercetare diferite, disciplina arhitecturii are nevoie neapărată de ambele, în egală măsură.

Memorandumul lui Till este, pe drept cuvânt, un reper pentru a înțelege cu ce se confruntă cercetarea în arhitectură azi. La rândul lui, Till face referire la o definiție clasică a cercetării în design, enunțată de Bruce Archer: „cercetarea este investigarea sistematică cu scopul cunoașterii comunicabile”². Archer a dezvoltat tema în domeniul designului, ca profesor-inginer într-o școală superioară de artă, iar perspectiva sa e perfect valabilă și pentru arhitectură. El numește genul de cercetare specific domeniilor practice „cercetare prin acțiune” (Action Research) și observă că toate regulile normale ale cercetării se aplică și acesteia. Există doar două diferențe notabile față de cercetarea „științifică”: „cercetarea prin acțiune” nu poate deveni 100% obiectivă și este, în plus, dependentă de situație, de contextul concret; din aceste două motive, rezultatele sale se pot generaliza mai greu².

Archer clasifică în trei categorii cercetarea din domeniul designului: ea poate fi despre, pentru sau prin practică². În primele două cazuri, cercetarea este secundară față de proiect: fie vine după el (studiile istorice, de exemplu, sau cele post-ocupare), fie servește proiectul aflat în lucru (iar arhitecții de elită au mizat întotdeauna pe cercetare, adică pe lucrul la limita creativă a cunoașterii; Jacques Herzog spunea, de exemplu, că firma sa încearcă mereu să ducă cercetarea până în proiect, așa încât proiectul să fie trasat direct din ea³; și UN Studio lucrează după o metodă de cercetare riguros definită, după cum arată Mariann Simon în articolul ei). Însă cea mai problematică situație a cercetării este a treia, în care proiectul însuși e folosit ca metodă. Proiectul devine în acest caz secundar cercetării; scopul lui nu mai este obiectul proiectat, ci lărgirea cunoașterii în domeniul arhitecturii. Cercetarea prin proiect (research through design sau research by design), deși cea mai controversată, e și cea care legitimează cel mai bine arhitectura ca disciplină specifică de cercetare. Într-adevăr, cercetarea prin practică, acțiune sau proiect este tema-cheie și, într-un fel sau altul, e atinsă de toate articolele acestui număr Arhitectura.

Atât Till, cât și Archer susțineau o poziție oarecum echilibrată a cercetării, primul între mediul academic și profesiune, al doilea între cercetarea așa cum e ea înțeleasă în mod curent în disciplinele științifice, pe de o parte, și cercetarea prin acțiune din disciplinele bazate pe proiect, pe de alta. Dar aceste echilibre nu se prea verifică în realitate.

În primul rând, cercetarea este mult mai legată totuși, din principiu, de mediul academic decât de cel profesional. Chiar dacă în anumite situații mediul profesional poate să o ia chiar înaintea celui academic (de exemplu, într-un anumit moment al cercetării în domeniul digital, așa cum susține Neil Leach în interviul său), totuși, la drept vorbind, mediul profesional curent poate trăi și fără cercetare. Nu e performant și meritoriu prin asta; dar faptul e perfect admisibil. (Și Till observa că o clădire poate fi chiar foarte bună, fără să fie neapărat originală și semnificativă, deci fără să ducă la noi forme de cunoaștere în câmpul arhitecturii¹.) Pentru mediul academic, cercetarea e însă obligatorie prin definiție. Cercetarea este cea care face domeniul arhitecturii să funcționeze ca disciplină - adică o cunoaștere sistematic disciplinată, așa cum se cultivă ea în universități.

În al doilea rând, nici modul specific „proiectual” de a cerceta nu este recunoscut chiar așa de ușor ca o metodologie academică cu drepturi depline, după cum observa Hilde Heynen, într-un raport privind cercetarea, redactat pentru Asociația Școlilor Europene de Arhitectură (EAAE/AEEA)⁴. Ea identifica tocmai acest fapt ca motiv principal pentru care poziția școlilor de arhitectură în universități rămâne dificilă. Heynen dădea ca exemplu cazul școlii de arhitectură din Universitatea Cambridge, pe care aceasta a încercat, pur și simplu, s-o închidă în 2004, pentru că îi trăgea în jos performanța de cercetare pe ansamblu. Universitățile sunt clasate după activitatea de cercetare măsurată în publicații bine cotate internațional; școala de arhitectură din Cambridge s-a trezit ca fiind singurul departament din această instituție academică de elită care puncta mai prejos de nivelul excelent al celorlalte departamente. Școala a fost salvată până la urmă de protestele studenților și de o campanie dusă de arhitecți celebri (deci, de elita profesiunii), dar exemplul rămâne revelator pentru poziția dificilă a disciplinei arhitecturii în universitatea bazată pe cercetare⁴. Domeniul arhitecturii are, într-adevăr, o problemă aparte de disciplinare.

Consecința nevoii de adaptare la cerințele academice a fost dezvoltarea și amplificarea recentă în Europa a programelor doctorale în arhitectură, mai constată Heynen⁴. În plus, reforma generală prin care a trecut sistemul de învățământ superior european în ultimul deceniu a afectat semnificativ și cadrul cercetării în arhitectură. Mai mult, profesiunea însăși e în plină mutație; majoritatea articolelor prezente în acest număr se referă, explicit sau nu, la o perioadă de transformare în înțelegerea profesiunii. Toate acestea afectează, desigur, atât cadrul în care se face cercetarea de arhitectură cât și relevanța ei. Într-o lume în mutație, rolul cercetării crește. Till menționează un moment de schimbare anterior, în anii 1960, moment care a introdus programele de arhitectură în universități în Marea Britanie și alte țări europene. Ceva similar se întâmplă și acum. În Franța, de exemplu, domeniul se confruntă, de foarte curând, cu doctoratul în școlile de arhitectură (fapt prezentat în articolul Ioanei Iosa). Deși Franța a fost în avangarda mișcărilor de la sfârșitul anilor ‘60, formația de arhitect a fost, pe de altă parte, acolo, reticentă la disciplina universitară; iată că acum se disciplinează și ea. E adevărat însă că, prin multiplicarea recentă a programelor doctorale în arhitectură, și doctoratul însuși s-a adaptat, după cum observă Heynen. În afară de cel academic obișnuit, bazat pe discurs scris și codificare științifică, a apărut doctoratul „hibrid”, bazat pe o combinație de scris și cercetare prin proiect⁴ - o noțiune problematică, dar totuși altceva decât o „struțocămilă”, după cum observă A. M. Zahariade. Legarea mai puternică a domeniului arhitecturii de universitate prin amplificarea programelor doctorale nu este ceva marginal și va avea consecințe pe termen lung în profesiune, tocmai prin faptul că domeniul arhitecturii va funcționa mult mai accentuat ca disciplină. Reforma universității europene privește direct și transformarea profesiunii.

Ceea ce cred că nu se recunoaște suficient este și în ce măsură această recentă majoră transformare universitară europeană este o copiere a sistemului american. Transformările care au avut loc începând cu anii 2000 - inițierea procesului Bologna de flexibilizare a sistemului de învățământ prin împărțirea pe trei cicluri (formație de bază, master și doctorat) - copiază fidel modelul universității americane. Schimbarea implică cercetarea, pentru că tocmai aceasta este ceea ce diferențiază ciclurile. Cum menționează aici și Neil Leach, cercetarea începe să intre în formație deja în master și devine totul în doctorat. Pentru cercetare, sistemul american apare, pur și simplu, ca ideal. Aceasta reiese foarte bine și din articolul lui Phoebe Crisman. E un sistem în care totul se poate lega prin proiectul de cercetare: act pedagogic, discurs teoretic, discipline conexe, politică publică și profesiune. Nu există nicio lecție mai importantă de învățat prin practica cercetării riguros legate în rețea decât înțelegerea locului real al arhitectului în societate, alături de alții; e lecția modestiei pe care o pretinde lucrul temeinic disciplinat și responsabil.

Responsabilitatea socială este deprinsă de studenții lui Ph. Crisman prin participarea în proiecte „live”, unde distanța dintre cercetarea academică și practica profesională se șterge. Implicarea în situații concrete, „pe viu” și „în timp real” (cum spun StudioBASAR), lucrul cu, nu doar despre realitate constituie cheia „cercetării prin acțiune”, definită de Archer. Doina Petrescu și aaa (atelier d’architecture autogérée) fac asta de foarte mulți ani deja, cu mult înainte ca actuala criză să crească interesul față de acest gen de acțiuni. Ea explică ce înseamnă „cercetarea participativă”, în care cunoașterea e produsă nu doar pentru, ci împreună cu cei pe care îi servește. Legarea în rețea este esențială. Reușita pe termen lung a proiectelor aaa se asigură prin mici tactici de „search” mai degrabă, decât print mari strategii de „research” - după cum afirmă și StudioBASAR, prima firmă de arhitectură din România care a practicat, de la mijlocul anilor 2000 încoace, acest gen de „căutare” prin acțiune. Ei își numesc metoda „intuitivă” (eu aș numi-o, prin prea multe cuvinte desigur, tatonare deschisă la situație). „Intuiția” e însă o asumare directă a dimensiunii artistice. Într-adevăr, o observație importantă poate fi faptul că „cercetarea prin acțiune» în domeniul arhitecturii o îl apropie azi de practica artistică. (Și Heynen observa despre programele doctorale „hibride”, înființate deja în arhitectură, că par să prefere o cercetare prin proiect mai apropiată de artă decât de practica profesională de arhitectură⁴.) La limită, arhitectura poate fi înțeleasă chiar ca performance și eveniment înscenat, după cum susține Radivoje Dinulović în articolul său. El pledează pentru „regândirea, reevaluarea și reprezentarea” arhitecturii prin prisma artei scenice și pentru aplicarea metodelor teatrului în arhitectură, ceea ce ar pune-o în perfect acord cu spațiul nostru existențial ca spațiu al spectacolului.

Pentru că tatonează la limitele creative ale cunoașterii, cercetarea prezintă, prin natura ei, o tendință divergentă în temele sale de interes și deschide o multitudine de direcții neașteptate, inedite, ale domeniului arhitecturii. Este și intenția acestui număr Arhitectura să sublinieze, măcar parțial, această diversitate centrifugă a universului cercetării de arhitectură. Cercetarea se găsește, mai degrabă, la margini decât în centrul stabil al domeniului profesiunii - cel al proiectării spațiului construit, real, obiectual.

Există însă o temă recurentă a arhitecturii care aduce cercetarea înapoi în centru: tehnologia. În bună tradiție modernistă, a progresului și valorizării noului, interesul pentru avangarda tehnologică ocupă azi un loc privilegiat în domeniu. Avangardă înseamnă atât schimbarea lumii cu program, tenace și lucidă, cât și seducția hipnotică a noului. Cercetarea tehnologiei informatice în arhitectură este parte din „turnura pragmatică” de azi a teoriei despre care vorbește Mariann Simon, dar trădează și fascinația noii generații de arhitecți față de niște instrumente prin care „teoria însăși devine construcție”. În sfera tehnologiei digitale, arhitectura se confundă cu cercetarea ei. Dana Tănase și Ionuț Anton ilustrează prin practica lor această tendință. Cercetarea e, de fapt, procesul însuși al transformării continue a arhitecturii. Neil Leach, unul dintre teoreticienii cei mai angajați și convingători ai proiectării digitale, explică modul în care cercetarea informatică „avansată” (un alt cuvânt pentru avangardă) în arhitectură este consumată relativ rapid, prin chiar propriul progres. El observă succesiunea de faze (și fraze) prin care aceasta s-a escaladat în istoria recentă, din anii 1990 încoace: „realitate virtuală”, „tectonică digitală” și azi „computație”; iar în câțiva ani, sigur nu va mai vorbi nimeni de aceasta din urmă, nu pentru că va dispărea, ci din contră, pentru că ea va deveni omniprezentă. Tehnologia informatică e un domeniu mereu la limita înnoirii cunoașterii, și prin aceasta e un domeniu al cercetării prin excelență. În cele din urmă, poate că acesta este și cel mai bun criteriu de evaluare al cercetării, în arhitectură și în general: în ce măsură cunoașterea pe care ea o produce ne mai apropie un pic de viitor.

1 Jeremy Till / RIBA Reasearch Committee, „What is architectural research? Ar chitectural Research: Three Myths And One Model”, RIBA Memorandum 2005, disponibil pe: http://www.architec-ture.com/Files/RIBAProfessionalServices/Research And Development/What is Architectural Research.pdf (accesat decembrie 2013).

2 Bruce Archer, „The Nature of Research”, în: Codesign - interdisciplinary journal of design, January 1995, p. 6-13.

3 Jacques Herzog, masă rotundă la deschiderea Bienalei de la Veneția, septembrie 2006

4 Hilde Heynen, „Research in Architecture: a Contested Domain”, în: EAAE News Sheet nr. 76/2006, p. 47-54.

The true problem lies, as ever, in the rivalry between human interests; in this case, between academics and professionals belonging to the field. Jeremy Till remarked in the RIBA memorandum on research in 2005¹ (extensively presented here and explained by Ana Maria Zahariade, also mentioned by Mariann Simon) that research in architecture is made in two clearly separated contexts: academy and practice. These are showing each other a senseless antipathy; even if radically different and with different methods and results of research, they are equally needed in the discipline of architecture.

Till’s memorandum is for good reason a relevant reference for understanding research in architecture today. In its turn, Till refers to a classic definition of research in design, stated by Bruce Archer: “research is the systematic inquiry whose goal is communicable knowledge”². Archer developed the subject in the field of design, as an engineer-professor in a school of arts, and his perspective is perfectly appropriate for architecture too. He calls “Action Research” the kind of research specific to fields based on practice and remarks that all norms of research apply to it too. There are only two notable differences from “scientific” research: “action research” cannot be 100% objective, and it is situation-dependent; for these two reasons, its results may be generalised with more difficulty².

Archer sees three categories of research in design: about, for and through practice². In the first two cases, research is secondary to the project: it either comes after it (like historic or post-occupancy studies), or serves the project in the making (and best architects have always relied on research, that is, the work at the creative limit of knowledge; Jacques Herzog held, for instance, that his firm always tries to bring research deep into the project, so that the project is drawn directly from it³; UN Studio too relies on a rigorous research method, as Mariann Simon develops in her article). But the most interesting situation for research is the third, in which the project itself is used as method. The project becomes in this case secondary to research; its goal is not a designed object, but enlarging knowledge in the field of architecture. Although the most controversial, research through design or research by design is also the one that best legitimates architecture as a specific field of research.

Indeed, research through practice, project or action is the key issue and is, in a way or another, addressed by all the articles in this issue of Arhitectura.

Both Till and Archer claimed a somehow balanced position of research: the former between academia and practice, the latter between research as it is usually understood in science, on the one hand, and action research in the fields of design on the other. But these equilibriums are not totally confirmed by reality.

First, research is in principle more related to academia than to practice. Even if sometimes professional practice takes the lead (like for instance in a certain phase of digital design, as Neil Leach holds in his interview), practice can actually do without research; it is not worthy for that, but the fact is perfectly admissible. (Till also remarked that a building may be very good, without being necessarily original and significant, so without leading to new knowledge in the field of architecture¹.) For academia though research is compulsory by definition. Research is what makes the field of architecture perform as a discipline - that is, a systematically disciplined field, as it is cultivated in universities.

Secondly, nor is the “designerly” mode of research fully recognized as an academic methodology, as Hilde Heynen remarked, in a report made for the European Association for Architectural Education (EAAE/AEEA)⁴. She identified particularly this reason for the difficult position of architecture schools within universities. Heynen mentions the case of the architecture school in the University of Cambridge, which risked to be effectively closed in 2004, for its relatively meagre research performance. Universities are ranked according to the internationally relevant research publications; the school of architecture was the only department of this elite university that scored less than the excellent level attained by the others. The school was eventually saved by student protests and a campaign led by famous architects (that is, by the professional elite), but the case remains revealing for the difficult position of the discipline of architecture in the research-based university⁴. The field of architecture really has a disciplining problem.

The consequence of the pressure of academic requirements was the recent development of doctoral programs in architecture all over Europe, Heynen also observes ⁴. Also, the reform of the European higher education system in the last decade has significantly affected the frame of architectural research too. Moreover, the profession itself is changing; almost all articles in this issue refer, more or less explicitly, to a period of transformation in the understanding of the profession. All these affect both the condition in which research is made and its relevance. In a world in full mutation, the role of research increases. Till mentions a previous moment of change in the 1960s, which brought the architecture programs into universities in Great Britain and other European countries. Something similar is happening now too. In France, for instance, the schools of architecture have been very recently confronted with the doctorate (a topic developed here by Ioana Iosa’s article). France was in the avant-garde of the late 1960s movements, yet there the architect formation has been reticent to academic discipline; now it too has to comply. It is also the case that, as Heynen remarks, by the development of doctoral programs in architecture, the doctorate itself had to adapt. Besides the common academic PhD, based on written discourse and scientific codification, the “hybrid” doctorate emerged, based on a combination of writing and project⁴ - a problematic notion, but however something different than a struțocămilă (cross-breed between an ostrich and a camel), as A.M. Zahariade remarks. Linking the field of architecture more strongly to the university by the amplification of doctoral programs is not a marginal occurrence and it will have consequences on the profession in the long run, as the field of architecture will behave like a discipline more. The European university reform directly concerns the transformation of the architectural profession.

What is not enough admitted, maybe, is the extent to which these recent European academic transformations replicate the American system. The reform of the 2000s - the Bologna process of flexibilizing the university system by adopting the 3 cycles (basic formation, master and doctorate) aims at an exact copy of the American university. The change concerns research, because it is precisely research that differentiates between the cycles. As Neil Leach mentions here, research begins to be already part of the master formation and becomes everything in the doctorate. In which research is concerned, the American university appears to be purely and simply ideal. This comes out from Phoebe Crisman’s article too. It is a system in which everything can be connected by the research project: pedagogy, theoretical discourse, other disciplines, public policy or practice. There is no better lesson to be learned from the rigorous practice of networked research than the understanding of the architect’s place in society, among others; it is the modesty lesson induced by the responsible and thoroughly disciplined work.

Social responsibility is acquired by Ph. Crisman’s students by participation into “live projects”, where the distance between academic research and professional practice is abolished. The involvement into “live” and “real time” situations (as the StudioBASAR architects write), in order to work with, not just about reality, is the key of “action research” in Archer’s terms. Doina Petrescu and aaa (atelier d’architecture autogérée) have been doing this for a long time now, long before the present crisis has raised the interest for this kind of actions. She explains here the “participatory research”, in which knowledge is produced not only for, but also together with the ones it serves. The creation of agencies is essential. The long term success of aaa projects is assured by small tactics of “search” rather than big strategies of “research” - as StudioBASAR also states. StudioBASAR has been the first architecture firm in Romania which practiced, since the mid-2000s, this kind of action-search. They call their method “intuitive” (I would rather call it, by too many words for sure, a stirring open to situation). “Intuition” means the acknowledgement of the artistic dimension of this approach. Indeed, an important observation may be the fact that “action research” in the field of architecture brings it closer to art practice today. (Heynen too remarked about the already instated “hybrid” doctoral programs in architecture that they seem to prefer a design research closer to art than architecture professional practice⁴.) At the limit, architecture may be understood as performance or part of a staged event, as Radivoje Dinulović writes in his article. He pleads for “re-thinking, re-evaluating and re-presenting” architecture through scene-design and applying the methods of theatre in architecture, which would put it perfectly in tune with the “space of our existence” as “the space of spectacle”.

Because it stirs at the creative limits of knowledge, research naturally develops a tendency to diverge in its subjects of interest and to open a variety of unexpected new directions in the field of architecture. It is the aim of this issue of Arhitectura to highlight at least in part this centrifugal diversity of the universe of architectural research. Research is thus found rather at the margins than in the centre of the professional domain - that is, the design of built, real, objectual space.

However, there is a recurrent subject in architecture that brings research back to the centre: technology. In the good old modernist tradition, of progress and positive valuation of the new, the interest for the technological avant-garde enjoys a privileged place in the field today. Avant-garde means both the tenacious changing of the world by program, and the hypnotic seduction of the new. Information technology research in architecture is maybe part of the “pragmatic turn” of theory which Mariann Simon speaks about in her article, but it also betrays the fascination of the new generation of architects for the instruments by which “theory itself becomes building”. In the realm of digital technology, architecture becomes one with its research. Dana Tănase and Ionuț Anton illustrate this by their practice. Research is in fact the very process of the continuous transformation of architecture. Neil Leach, one of the most engaged and compelling theorists of digital avant-garde, explains the way in which this “advanced” (another word for avant-garde) research is relatively fast consumed by its own progress. He remarks the successive “phases” (and phrases) by which it has devoured itself in the years since the 1990s: “virtual reality”, “digital tectonics” and now “computation”; and in a few years, nobody will use this last word anymore, to be sure; not because its reality will disappear, but on the contrary, because it will become ubiquitous. Digital technology is always at the limit of knowledge renewal, and by this it is a field of research par excellence. In the end, maybe this is also the best criterion for measuring the value of research, in architecture and in general: in what way the knowledge it produces brings us a little closer to the future.

1 Jeremy Till / RIBA Research Committee, “What is architectural research? Architectural Research: Three Myths And One Model”, RIBA Memorandum 2005, available at: http://www.architecture.com/Files/RIBA Professional Services/Research And Development/Whatis Architectural Research.pdf (accessed December 2013).

2 Bruce Archer, “The Nature of Research”, in: Codesign - interdisciplinary journal of design, January 1995, p. 6-13.

3 Jacques Herzog, roundtable at the opening of the Venice Biennale in September 2006.

4 Hilde Heynen, “Research in Architecture: a Contested Domain”, in: EAAE News Sheet nr. 76/2006, p. 47-54.