Dosar tematic

Cercetarea intuitivă

2_2014_CercetareSB01

Intuitive research

Într-un interviu recent, François Englert vorbea despre creativitate și despre ideile noi care au la bază „ceea ce denumim într-un mod mai degrabă banal «intuiție»”. François Englert și Peter W. Higgs au fost laureații Premiului Nobel pentru Fizică în 2013, pentru descoperirea teoretică ce a fost confirmată 50 de ani mai târziu, odată cu construirea acceleratorului de particule de la CERN. Plecând de la observația lui Englert, putem deschide discuția pe marginea rolului practicii intuitive ca metodă de cunoaștere a realității prin observare directă în cercetarea de arhitectură și a instrumentelor ei de lucru. Dar ce înseamnă, de fapt, cercetare pentru noi? Sau cum am devenit cercetători de circumstanță? Dacă ne-am însușit termenul de „cercetare”, a fost la început ca o modalitate de a găsi un răspuns la întrebările legate de unele din proiectele studioului: „ce sunt? arhitectură, urbanism, artă?”. Odată cu acumularea proiectelor ce nu se încadrau la categoriile „arhitectură cu A mare” sau „urbanism științific”, care accentuează mai mult studiul cadrului-suport și acordă atenție rezultatului final și mai puțin relațiilor din interiorul său, sau proceselor care conduc acolo, termenii s-au multiplicat și s-au nuanțat în diverse formule împrumutate sau construite. Am încercat, astfel, să descriem ceva mai precis natura studiilor și acțiunilor noastre, denumite demersuri critice (critical works), cercetare prin design (research based design) sau intervenții în spațiul public (public space praxis). Indiferent de aceste etichete, cercetarea fără bibliografie ori note de subsol, definită mai degrabă de o căutare - search vs. research - a constituit un proces continuu, care ne-a structurat relația cu spațiul public și, implicit, tipul de practică asociat acestuia. De unde vine însă interesul pentru spațiul public? Funcționând ca un barometru, spațiul public a înregistrat într-o formă condensată convulsiile prin care a trecut societatea românească în ultimii 24 de ani, timp în care s-a derulat parțial și viața noastră profesională. Prin intermediul spațiului public am avut acces direct, constant și nemijlocit la manifestările acestor transformări, unde criza permanentă și răspunsurile auto-formulate, crăpăturile ori soluțiile incomplete și elastice luau formă. Proaspăt ieșiți din școala de arhitectură ca specialiști în mediul construit, am realizat că nu aveam suficiente instrumente pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în orașul din jurul nostru. Uneltele „clasice” ale profesioniștilor s-au dezangajat treptat de oameni și de viața orașului văzut de la nivelul ochiului și s-au specializat excesiv, ocupându-se mai mult de aspecte spațiale, de sisteme sau fluxuri, fără să mai poată traduce și înțelege în totalitate fenomenul urban. Am găsit însă observația, documentarea sau înregistrarea directă a ritmurilor cotidianului, practicate mai mult în afara specializării noastre, în literatură, în cinema sau în arta contemporană, antropologia urbană sau studiile sociologice venind să completeze o listă din ce în ce mai lungă ce cuprinde „cu ce nu se mai ocupă arhitectura și urbanismul”. Dacă arta presupune subiectivism, atunci metoda de căutare prin care lucrăm în spațiul public vine pe filiera artei. Datorită naturii obiectului de studiu - manifestările cotidianului - subiectivitatea este necesară ca instrument de observație și analiză. Fără să dezvoltăm o strategie de abordare a cotidianului, am aplicat mai degrabă tactici de adaptare pas cu pas la mediul înconjurător, iar Bucureștiul ne-a fost la început laborator și loc de joacă. Deși nu are neapărat o expresie unică printre alte orașe, condiția contemporană a Bucureștiului îl face un studiu de caz ideal. Cu timpul, căutarea ca modalitate de adaptare la context a lăsat loc și altor forme de cercetare intuitivă. În primul rând căutarea la timpul prezent, și anume documentarea și formularea paradigmei de funcționare a orașului contemporan, iar în al doilea rând detectarea potențialului ce rezultă din această condiție. Prin practica în spațiul public, Bucureștiul s-a transformat dintr-un obiect de studiu într-un subiect, iar cercetarea a devenit din instrument de observare și o modalitate de transformare concretă a spațiului public. Astfel, studiul Bucureștiului a generat tehnici de observare, metode de adaptare și instrumente de intervenție ce se pot aplica și în alte contexte urbane.
Citiți textul integral în numărul 2 / 2014 al Revistei Arhitectura
In a recent interview, François Englert spoke about creativity and new ideas as being based on „what we call in a rather banal way «intuition»”. François Englert and Peter W. Higgs were awarded the Physics Nobel Prize in 2013 for their theoretical discovery validated 50 years later, by the creation of the CERN particle accelerator. With Englert’s remark as starting point, we can launch the debate on the role of intuitive practice as a direct observation method used not only to apprehend reality in architectural research but also to gauge its toolkit. But what does research exactly mean to us? Or how did we come to be researchers of circumstance? When we first took on the term “research”, we did it merely as a way to answer questions arising from some of the studio’s projects: “which one am I? architecture, urbanism or art?”. Then, as we moved forward through an ever increasing number of projects that fit neither the “architecture with a capital A” category, nor the “scientific urbanism” one - the two focusing more on the study of the support-framework and on the final result and less on the relationships within or the processes leading there - the terms became legion just as the nuances themselves kept multiplying through a variety of formulas, either adopted or created as such. We went on trying to describe more accurately the nature of our analysis and undertakings, be they called critical works, research based design or public space praxis. No matter the name, this research with no bibliography or footnotes, defined more by its search component - search vs. research - has been a continuous process, structuring our relationship with the public space and, implicitly, the type of practice associated to it. Where does our interest for the public space come from? Given its function as a barometer, the public space is the condensed repository of the entire Romanian society’s turmoil over the last 24 years, which partly coincide with our professional life. The public space has offered us a direct, constant and unmitigated access to the manifestations of this turmoil which helped shape a space of permanent crisis and ready-made answers, fractures or incomplete and accommodating solutions. As specialists in the built environment just fresh out of architecture school, we realized we hadn’t enough tools to better understand that which was going on in the city around us. The professionals’ “classical” tools had quickly disengaged from people and the city’s life as seen with the naked eye, specializing excessively, dealing more with aspects related to space, systems or fluxes, incapable of translating and fully understanding the urban phenomenon. Notwithstanding, we have found that, outside our discipline, literature, cinema or contemporary art were examining, documenting or directly recording the rhythms of day-to-day existence; urban anthropology or sociology kept adding new entries to the list of items “architecture and urbanism have not to do with”. If art implies subjectivity, than the research method we use on the public space comes from its ranks. Given the nature of the studied object - the manifestations of everyday life - subjectivity is necessary as an examination and assessment tool. Without going so far as to develop a strategy to approach daily life, we have rather devised tactics used for a gradual adaptation to the environment and it was Bucharest which, in the beginning, was both our laboratory and playground. Although, unlike other cities, it hasn’t got an unique expression, its current state makes it an ideal case study. As time went by, this research, envisaged as a means of adapting to context, gave way to other forms of intuitive research. We have thus moved on to research in the present tense, undertaking to document and formulate the contemporary’s city operating paradigm, followed by the identification of the potential resulting from this aspect. It was public space praxis that turned Bucharest from a studied object into a subject and research, besides an observation tool, into a means of concrete transformation of the public space. Bucharest’s analysis has thus generated observation techniques, adaptation methods and intervention instruments applicable to other urban contexts as well.
Read the full text in the print magazine.