Sinagogile din România. Trecut, prezent, viitor (?)

În 2012, Editura Hasefer, coordonată de Federația Comunităților Evreilor din România (FCER), a publicat o nouă variantă a impresionantului volum Sinagoga în România. Realizat de arhitecții Aristide Streja și Lucian Schwarz și cuprinzând 276 pagini, format mare, cu numeroase ilustrații, acesta fusese publicat inițial în 2009, în română și în engleză. Ediția română din 2012, deși pare neschimbată (număr de pagini, layout), are în plus 4 pagini nenumerotate, inserate între paginile 8 și 9. Acestea conțin două scurte texte, dintre care unul semnat de președintele FCER, Aurel Vainer. Acesta prezintă succint situația actuală a sinagogilor din România: există 87 de sinagogi, din care 33 se află în Moldova, 32 în Ardeal, 12 în Muntenia, 6 în Banat, 2 în Oltenia și 2 în Dobrogea. Ele au fost construite pe parcursul a 300 de ani, cu observația că nicio sinagogă nu a fost construită după 1930. Starea lor „este marcată puternic de anii lor de viață, unele fiind chiar în stare foarte critică din punctul de vedere al rezistenței”, cum ar fi sinagoga din Buzău și cea din Constanța.

Partea cea mai consistentă a lucrării cuprinde prezentarea sinagogilor. Fiecare sinagogă este însoțită de un text și de cel puțin o imagine, adesea mai multe (fotografii, uneori și planuri). Textele oferă unele informații despre istoricul clădirii, uneori și despre cel al comunității, dar au mai ales un caracter descriptiv. O sursă suplimentară de informații o reprezintă lista sinagogilor prezentate (p. 271-274). E vorba de un tabel cu mai multe coloane în care figurează: denumirea sinagogii (dacă există), adresa, data fondării, dacă e monument istoric, date despre utilizare sau dispariție și, în cele din urmă, pagina unde e prezentată clădirea. Penultima coloană cuprinde informații despre „Dispariție/Utilizare”. Pentru aceasta, autorii recurg la un cod care marchează diferit sinagogile în funcțiune (cu F), cele cu altă utilizare (AF sau AU) sau cele care au dispărut (D). Conform listei, există 37 de sinagogi marcate cu F, așadar în funcțiune ca lăcașuri de cult. Dintre celelalte, în trei sinagogi au fost amenajate muzee: la Șimleu Silvaniei un Muzeu al Holocaustului, iar în București la „Templul Unirea sfântă” a fost amenajat un Muzeu de Istorie a Comunității Evreiești, iar la Sinagoga mare, un memorial.

Un caz singular îl constituie sinagoga din Bistrița, în dreptul căreia e menționat doar „Comodat”. Internetul poate constitui o sursă de informație suplimentară. Wikipedia în română are un articol despre această sinagogă, din care reiese că e vorba de un contract de comodat pe 20 de ani, pe baza căruia sinagoga a fost restaurată și este folosită în prezent pentru manifestări artistice. Potrivit listei finale, 6 sinagogi au altă utilizare, fără a se preciza despre ce e vorba. Textul nu este mult mai explicit, dar în două cazuri amintește degradarea clădirii. Astfel, despre sinagoga din Târgoviște se scrie că e „deteriorată” (p. 107), iar despre cea din Vama (jud. Satu Mare) că „este în prezent ruinată” (p. 184). În acest caz se pare că, în lista finală, marcajul AF ar trebui înlocuit cu D.

Sinagogile din București sunt trecute la sfârșitul listei, iar una din ele, Sinagoga veche Beth Hamidraș, este menționată ca având o altă folosire. Din textul corespunzător aflăm că „a funcționat ca sinagogă până în 1978, după care a fost utilizată ca depozit” (p. 95). Se pare că în unele cazuri marcajul AF (sau AU) semnalează o utilizare depreciativă (depozit). Există însă și (cel puțin) un caz mai fericit, cel al sinagogii Șas Hevra din Cluj-Napoca; în lucrare ea e marcată cu AF, fără altă precizare, dar a devenit sediul Bibliotecii de studii iudaice.

În lista cu sinagogi, sigla D pentru dispariție apare doar de trei ori, în dreptul localităților Tecuci, Târgu-Lăpuș și București. Există însă sinagogi dispărute și între cele fără acest marcaj. În unele cazuri, dispariția este menționată doar în text (Nazna); în altele, nu e consemnată nicăieri și se scrie despre sinagogi la timpul prezent, deși ele nu mai există (Marghita, Sfântu Gheorghe, probabil și altele). Rezultă că în lucrare sunt prezentate nu doar sinagogile existente, ci și câteva sinagogi deja dispărute. Așa s-ar explica și faptul că sunt prezentate 100 de clădiri, în vreme ce, potrivit președintelui FCER, mai există doar 87 de sinagogi.

Cum soarta sinagogilor depinde în mare măsură de prezența evreilor, se cuvine semnalat un tabel care prezintă numărul estimativ al locuitorilor evrei în granițele actuale ale României, în secolele al XIX-lea și al XX-lea (p. 260). Se observă că în teritoriul actual al României cea mai puternică diminuare a populației evreiești a survenit după 1948. Dacă în 1948, în România, erau 428.000 de evrei, în 1956 numărul lor era de numai 146.000. Singura explicație pentru o asemenea reducere drastică în timp de pace o constituie emigrarea în Israel, stat care a luat ființă în 1948. De atunci numărul evreilor din România a scăzut constant. Tabelul se oprește la 1992, dar între timp s-au mai făcut două recensăminte, în 2002 și 2011. Prezentând rezultatele din 2002 (circa 6.000 de evrei, majoritatea în vârstă), autorii observă: „Sinagogile existente se dovedesc mult mai numeroase și mai cuprinzătoare decât nevoile cantitative actuale și cele probabile în viitor” (p. 249). Cum era de așteptat, recensământul din 2011 a înregistrat o cifră încă și mai mică, de 3.271 evrei.

În aceste condiții, o întrebare legitimă ar fi ce se poate face cu clădirile acum nefolosite ale sinagogilor, mai exact dacă nu se pot găsi utilizări alternative. Una din opțiunile cele mai potrivite, pentru că ar respecta cât de cât trecutul clădirii, ar fi ca ele să devină gazdele unor evenimente culturale. Aș da două exemple din județul Sibiu: în ultima vreme, sinagoga din Sibiu a găzduit în fiecare an câteva concerte în cadrul Festivalului Internațional de Teatru (FITS); în sinagoga din Mediaș au fost proiectate filme în idiș în cadrul Festivalului Filmului Central-European (MECEFF).