Designul de scenă în arhitectură: instrument de cercetare, metodologie sau dorința de a înțelege prezentul?

Studii de caz: două propuneri pentru expoziția națională a Serbiei din cadrul Bienalelor de la Veneția din 2012 & 2014 înaintate de către Departamentul de Arhitectură și Urbanism, Facultatea de Științe Tehnice,

Universitatea din Novi Sad, Serbia.

În urmă cu doi ani, împreună cu doi dintre prietenii și colegii mei, am participat la concursul național pentru selectarea expoziției care urma să reprezinte Serbia la Bienala de la Veneția din 2012, fără a înregistra vreun succes oficial. Acest lucru nu a constituit o surpriză pentru noi, deoarece suntem perfect conștienți de faptul că modul nostru de abordare a educației arhitecturale, pe care l-am dezvoltat pe parcursul mai multor ani, nu este general acceptat în Novi Sad, nici măcar în cercul nostru. Surpriza a venit mai târziu, toamna trecută, când am fost invitat să particip ca membru în Consiliul programului național (care constituia și juriul național) și să particip la luarea unei decizii cu privire la cine (și ce) urma să reprezinte Serbia la Bienala de la Veneția din 2014. Am acceptat fără nicio strângere de inimă și am profitat de această ocazie pentru a observa, a analiza și a încerca să înțeleg modul în care este gândită arhitectura în Serbia astăzi (și nu doar în legătură cu Bienala „Fundamentals”). Cercetarea mea a cuprins nu doar cele 29 de proiecte selectate, ci și (sau în primul rând) discuțiile avute de către membrii juriului pe parcursul procesului de evaluare. Mi-am dat seama încă o dată că arhitectura este, în general, înțeleasă ca o artă vizuală sau conceptuală, fapt care m-a determinat să mă întreb din nou: care este esența arhitecturii? Care este motivul său de a fi, conținutul său? Ce este fundamental în arhitectură și în legătură cu ea?

Și încă o dată, ideea profundă a lui Roland Barthes potrivit căreia fotografia nu ajunge la artă prin pictură, ci prin teatru¹ mi-a reamintit faptul că, inversând situațiile, arhitectura ajunge la artă prin funcțiile sale, și nu prin vizualitate. „Acesta este motivul pentru care arhitectura nu are doar o funcție utilitară (reținând faptul că fără utilitate nu există arhitectură), ci este un sistem complex de răspunsuri referitoare la diferite nevoi existențiale de natură economică, ecologică, estetică, socială, culturală, psihologică, filosofică, etică, politică etc. Arhitectura ca sistem de gândire a spațiului stabilește simultan relații cu toate aceste aspecte-cheie și devine o categorie ideologică per se. Întrucât viața umană reprezintă obiectul de bază și esențial al arhitecturii², structura și forma finală a arhitecturii trebuie să fie implicate ca mașină³, și nu ca scenă, sculptură sau artefact”⁴. Grație acestei meditații asupra funcției arhitecturii, și nu a funcției în arhitectură, am înțeles cuvântul „funcție” ca pe un pluralia tantum sau chiar ca pe un substantiv material. În același timp, înțeleg arhitectura ca pe un cadru al unui eveniment, un spațiu liminal de existență. Dacă acceptăm că un eveniment este „un punct”⁵, i.e. elementul de bază al continuumului spațio-temporal, este evident că spațiul cvadri-dimensional al existenței noastre este unul al spectacolului.

Spectacolul și designul de scenă

Termenul „design de scenă” a fost introdus pentru a descrie totalitatea și complexitatea procesului, aparenței, profesiei, artei, perspectivelor asupra realității și creativității pe care Pamela Howard le-a denumit „scenografie”⁶. În sens mai larg, „designul de scenă reunește scenografi, creatori de costume, tehnicieni și specialiști în tehnologie teatrală, arhitecți, ingineri de sunet și de lumini, precum și critici, oameni de știință, regizori, producători, dramaturgi și pe toți cei ale căror activități sunt dirijate spre spațiul scenei”⁷. Din studierea mai atentă a acestui concept se naște întrebarea: ce este un eveniment scenografiat, care sunt toate manifestările posibile ale evenimentelor scenografiate și, în consecință, unde pot fi găsite scenele. În afara teatrului, designul de scenă ar putea fi definit nu doar ca design „extins” al unui platou de lucru, ci și ca o formă de artă de sine stătătoare: „O operă de artă în domeniul designului de scenă se poate naște din orice proces creativ care include un mod scenic de gândire și utilizarea unor resurse scenice având ca scop crearea unui eveniment scenografiat”⁸. Așadar, dacă aplicăm logica teatrului la alte discipline artistice, designul de scenă poate fi văzut și ca o artă în sine. Este limpede că „în deceniul trecut, practica scenografică și designul de scenă s-au îndepărtat constant de cutia neagră specifică teatrului, migrând spre o zonă hibridă plasată la intersecția teatrului cu arhitectura, expozițiile, artele vizuale și mass-media”⁹. În plus, aceeași zonă a fost construită prin acțiune și interacțiune, precum și prin „comportamentul clar definit individual și colectiv”¹⁰.

Având în vedere cele de mai sus, este firesc ca problema „scenografierii spațiului”¹¹ să devină un motiv pentru reunirea arhitecturii și a evenimentului, a structurii fizice și a fluctuației temporale, a morfologiei și a „feliei de viață” (tranche de vie¹²). Pare extrem de firesc să ne gândim la locația unui eveniment sau, cu alte cuvinte, la spațiul performativ atunci când vorbim despre explorarea și expunerea arhitecturii astăzi. Designul de scenă înțeles ca instrument, ca metodologie sau ca punct de vedere ar putea constitui o platformă solidă și puternică pentru regândirea, reevaluarea și re-prezentarea arhitecturii contemporane. Acest lucru presupune, mai mult decât orice altceva, ca programele și sistemele educaționale să introducă o perspectivă diferită, bazată pe cercetarea metodelor, pe comunicare, pe subiecte, pe disponibilitatea de a dialoga, pe dezvoltare și noi puncte de plecare.

1 Barthes, Roland: La chambre claire: note sur la photographie, Gallimard, Le Seuil, 1980.

2 Milićević, Slađana: A study of architectural structure in function of experience regenaration, Universitatea din Novi Sad, Novi Sad, 2008.

3 Le Corbusier: Toward an Architecture (Vers une architecture, traducere John Goodman) Getty Research Institute, Los Angeles, 2007.

4 Dinulović, Radivoje: The ideologycal function of architecture in the Society of spectacle, în: „Architecture & Ideology” (ed.: V. Mako; M. Roter Blagojević & M. Vukotić Lazar), Facultatea de Arhitectură, Universitatea din Belgrad, 2012.

5 Hawking, Stephen: Kratka povest vremena (Scurtă istorie a timpului), Alnari, Belgrad, 2002.

6 Howard, Pamela: What is Scenography?, Routledge, London, 2002 (Šta je scenografija, traducere în limba sârbă de Irena Šentevska, Clio, Belgrad, 2002).

7 Dadić Dinulović, Tatjana: Scene Design As Art, Scenography Expanding 2: On Artists/Authors, Belgrad, 2010, www.intersection.cz.

8 Ibid.

9 Lotker, Sodja: Scenography Expanding 2: On Artists/Authors, Belgrade, 2010 www.intersection.cz.

10 Ibid.

11 Ibid.

12 Termen atribuit dramaturgului francez Jean Jullien (1854-1919).

Two years ago, with two of my friends and colleagues, I participated at the national competition for the Serbian exhibition at the 2012 Venice Biennale, without any formal success. It was not a surprise at all; we know very well that the approach in architectural education that we have been developing for years in Novi Sad is not generally acceptable, not even in our own environment. Surprise came later, last autumn, when I was invited to be a member of the National Programme Council (at the same time, the National Jury) and to participate in the decision as to who (and what) was going to represent Serbia at the 2014 Venice Biennale. I accepted without any doubts, taking the opportunity to observe, analyse and try to understand the ways of thinking on architecture (not only in the relation to „Fundamentals“), in Serbia, today. In my focus stepped in not only the 29 proposed entries, but also (or, in the first place) the discussions among the jury members during the evaluation process. Once again I witnessed a general understanding of architecture as a visual, or as a conceptual art. That brought me back to the questions: what is the essence of architecture, what is its raison d’être, its substance, what is fundamental in (and about) architecture?

And, once again, Roland Barthes’s profound idea that Photography does not touch art through painting, but through theatre¹ reminded me that, vice versa, architecture reaches art through its functions, not through visuality. “This is why the function of architecture is not only utilitarian (having in mind the fact that without utility there is no architecture), but it is a complex system of answers about different existential needs: economic and ecological, aesthetical, social, cultural, psychological, philosophical, ethical, political etc. Architecture as a system of thinking about space establishes relations towards all of these problem aspects simultaneously and becomes an ideological category per se. Since human life represents a basic and essential object of architecture², structure and final form of architecture need to be concerned as a machine³, not as a scene, sculpture or designed artefact”⁴. Thinking about the function of instead of function in architecture led me to understanding of the word “function” as pluralia tantum, or even as material noun. At the same time, I understand architecture as a framework for event, a liminal space of existence. If we accept that the event “is a dot”⁵, i.e. the basic element of space-time continuum, it is clear that the four-dimensional space of our existence is the space of spectacle.

Spectacle and Scene Design

The term “scene design” was introduced to describe the totality and complexity of the process, appearance, profession, art, views of reality and creativity that Pamela Howard called “scenography”⁶. More broadly, “scene design interconnects set designers, costume designers, theatre technicians and technologists, architects, light and sound designers, as well as critics and scholars, directors and producers, playwrights, and all those whose activities were directed at the area of the stage”⁷. Further study of this concept leads us to the question: what is a staged event, what are all the possible manifestations of staged events, and, consequently, where stages can be found. Outside the theatre, scene design could be defined not only as an “extended” set design, but also as a distinct art form: “A work of art in the field of scene design can also arise from any creative process which includes a scenic way of thinking and the use of scenic resources aiming at the creation of a staged event”⁸. Therefore, if we apply the logic of theatre to other artistic disciplines, scene design can also be viewed as an art in itself. It is clear that “in the past decade the scenographic practice and scene design have continually wandered off from the theatrical black box towards a hybrid area placed within the points of intersection of the theatre, architecture, exhibitions, visual arts and media”⁹. Additionally, that very same area was built through action and interaction, as well as „defined individual and collective behaviour”^v0.

In light of this, it is entirely natural that the question of “staging the space”¹¹ becomes the reason for gathering of architecture and event, of physical structure and time fluctuation, of morphology and “slice of life” (tranche de vie¹²). It seems more than natural to think about the place of an event, or, in different words, about the performing space when we speak about exploring and exhibiting architecture today. Scene design, understood as a tool, or as a methodology, or as a point of view could be a strong and potent platform for re-thinking, re-evaluating and re-presenting contemporary architecture. That includes, more than anything else, an eagerness to make a difference in educational programmes and systems, difference based on research in approaches, in communication, in subjects, on readiness for discussion, development and new starting points.

1 Barthes, Roland: La chambre claire: note sur la photographie, Gallimard, Le Seuil, 1980.

2 Milićević, Slađana: A study of architectural structure in function of experience regenaration, University of Novi Sad, Novi Sad, 2008.

3 Le Corbusier: Toward an Architecture (Vers une architecture, translated by John Goodman) Getty Research Institute, Los Angeles, 2007.

4 Dinulović, Radivoje: The ideologycal function of architecture in the Society of spectacle, in: Architecture & Ideology (ed.: V. Mako; M. Roter Blagojević & M. Vukotić Lazar), Faculty of Architecture, University of Belgrade, 2012.

5 Hawking, Stephen: Kratka povest vremena (A Brief History of Time), Alnari, Belgrade, 2002.

6 Howard, Pamela: What is Scenography?, Routledge, London, 2002 (Šta je scenografija, translated in Serbian by Irena Šentevska, Clio, Beograd, 2002).

7 Dadić Dinulović, Tatjana: Scene Design As Art, Scenography Expanding 2: On Artists/Authors, Belgrade, 2010, www.intersection.cz.

8 Ibid.

9 Lotker, Sodja: Scenography Expanding 2: On Artists/Authors, Belgrade, 2010 www.intersection.cz.

10 Ibid.

11 Ibid.

12 The term credited to the French playwright Jean Jullien (1854–1919).