Gehry. Luxul, leii și administrația franceză - Fundația Louis Vuitton

Nemulțumit de nenumăratele întârzieri și de o oarecare reticență a admistrației locale, în primăvara anului 2005, omul de afaceri François Pinault renunța la construcția fundației sale pe insula Seguin, în sud-vestul parizian, un proiect demarat cu cinci ani în urmă și încredințat în urma unui concurs internațional lui Tadao Ando. Întreaga operațiune urma să fie transferată, cu arhitect cu tot, la Veneția, unde, contra sumei de 29 de milioane de euro, magnatul francez achiziționase Palatul Grassi, pe Canal Grande. La sfârșitul aceluiași an, după o renovare rapidă, edificiul era deja gata să îi găzduiască impresionanta colecție personală compusă din peste 2.000 de piese de artă contemporană. Pierderea acestei colecții private către italieni provoacă dezbateri intense, iar primarul local din Boulogne-Billancourt, sub juristicția căruia se afla proiectul francez, este acuzat a fi principalul responsabil.

Câțiva ani mai târziu, aceeași soartă părea să o aibă și Fundația Louis Vuitton, creată la inițiativa președintelui conglomeratului de lux LVMH¹, Bernard Arnault, când în ianuarie 2011, instanța a anulat autorizația de construcție a noii sale instituții cu vocație culturală, aflată deja în șantier. Clădirea, situată la liziera dintre Jardin d’Acclimatation și Bois de Boulogne, era deja pe jumătate terminată, dar de data aceasta legislativul a intervenit ferm. Pe 15 februarie, la ora 22:30 și la sfârșitul unor discuții anevoioase legate de reglementarea cărților electronice, în mai puțin de 3 minute a fost introdus și votat un amendament fără legătură cu legea dezbătută, declarând Fundația Louis Vuitton a fi o instituție culturală de interes public. În ciuda denunțării intervenționismului politic în domeniul juridic, șantierul noului edificiu a fost deblocat, acesta deschizându-și porțile către publicul larg pe 27 octombrie 2014. În afară de deznodământul unei lungi drame administrativo-legislative, la această dată se dezvăluie nu doar o colecție privată de artă de mare amploare, ci și un proiect arhitectural extrem de ambițios. Comanda pentru realizarea edificiului a fost făcută direct arhitectului canadiano-american Frank Gehry, după ce Bernard Arnault a vizitat, în 2001, Muzeul Guggenheim din Bilbao. Cu un buget inițial estimat la 143 de milioane de dolari (astăzi revizuit considerabil, dar confidențial), arhitectului i se cere realizarea unui proiect emblematic, capabil să înglobeze ambițiile culturale ale grupului LVMH, respectând în același timp criteriile stricte impuse de către administrație pentru a aproba acest șantier aflat pe un teren istoric.

Povestea sitului începe în secolul al XIX-lea, când Napoleon al III-lea inițiază transformarea fostului teren de vânătoare al familiei regale, Bois de Boulogne, într-un mare parc peisajer sub bagheta faimosului inginer-arhitect Jean-Charles Alphand² și a peisagistului Jean-Pierre Barillet-Deschamps. Principiile de bază ale proiectului sunt inspirate din modelul grădinilor englezești: o estetică pitorească, privilegiind un imaginar al naturii sălbatice, traversate de alei sinuoase, zone stâncoase punctate de grote și numeroase belvederi. Nouăsprezece hectare din partea de nord a sitului sunt transformate, în 1860, de către zoologul Isidore Geoffroy Saint-Hilaire în Jardin d’Acclimatation, o grădină zoologică aflată la jumătatea drumului dintre spațiu de agrement și instituție de cercetare științifică. Fauna va dispărea însă în totalitate la jumătatea secolului al XX-lea. Motivul pare a fi fost primul contact cu lumea mărcilor de lux: Jean-Pierre Bardely povestește că, în 1952, Marcel Boussac, proprietarul firmei Dior, locuia în imediata apropiere a sitului. Trezit de către răgetele leilor în fiecare noapte, acesta s-ar fi hotărât să achiziționeze instituția cu scopul de a scăpa de animale. În anii ’80, întregul său consorțiu este cumpărat de către LVMH, care moștenește astfel și terenul pe care se afla Jardin d’Acclimatation. Odată cu demararea studiilor pentru realizarea Fundației Louis Vuitton în 2005, administrația locală aprobă rectificarea planului local de urbanism (ulterior contestată în 2011) pentru a permite ridicarea edificiului pe un teren considerat neconstructibil, deși se afla pe locul unui fost centru de bowling. Totuși autoritățile impun ca noua clădire să aibă același număr de niveluri (parter+1), dar fără a determina însă și o limitare de înălțime. Deși bugetul este permisiv, datorită imenselor fonduri pe care clientul le are la dispoziție, pentru arhitect, proiectul trebuie să navigheze încă de la început în acest context extrem de complex.

Programul Fundației Louis Vuitton este bine cunoscut pentru Gehry, având la activ deja o lungă serie de proiecte culturale: pe lângă Muzeul Guggenheim (1991-1997) din Bilbao, mai putem aminti și noua ramură a aceleiași francize culturale situată în Abu Dhabi (începută în 2006), Muzeul MARTa Herford (1998-2005) din Germania sau noul muzeul al Biodiversității din Panama (2000-2014). Procesul de concepție a început astfel în același mod caracteristic: o serie de cuburi de lemn reprezentând volumul celor 11 galerii de expoziție cerute de către program sunt dispuse în numeroase configurații pe macheta de studiu. În acest mod „analog”, sau mai bine spus tradițional, Gehry asigură dispoziția ideală a spațiilor principale și respectarea nevoilor clientului. Numai după ce una dintre soluții este considerată a fi adecvată, se trece, tot prin intermediul machetei fizice, la manipularea suprafețelor și realizarea formei caracteristice a clădirii. Această primă versiune volumetrică este apoi scanată, transformată în model 3D și optimizată. O nouă machetă conținând toate modificările anterioare este realizată și folosită drept o nouă bază. Acest proces evolutiv, oscilând fără încetare între machetă și modelul digital, se produce de zeci și uneori de sute de ori până la realizarea ultimei variante, numită și machetă „de confirmare”.

În urma unui astfel de „ritual” de concepție și-a căpătat Fundația Louis Vuitton alura sa aparte. Restricția impusă de primărie legat de numărul maxim de etaje a fost interpretată drept favorabilă introducerii unui nivel inferior. Astfel, clădirea este complet înconjurată de un plan de apă, totul aflându-se la șapte metri sub nivelul de călcare în Jardin d’Acclimatation. Corpul principal al clădirii, adăpostind galeriile și funcțiunile conexe, este compus dintr-un volum continuu, decupat și distorsionat până când sugerează silueta unui aisberg. Acesta este îmbrăcat în 19.072 de panouri unicat de Ductal®, un beton lejer ultraperformant, de culoare lăptoasă, similară ceramicii³. Dispoziția spațiilor de expoziție a fost realizată în așa fel încât să se obțină și o serie de 46 de spații interstițiale, complet vitrate și diferite, oferind astfel numeroase priveliști asupra vegetației abundente sau a bazinului de apă, unde artistul Olafur Eliasson a fost invitat să realizeze o operă perenă. Însă silueta distinctivă a edificiului și ocazia de a realiza cele mai importante inovații tehnologice nu rezidă în anvelopa clădirii, ci sunt concentrate pe acoperișul acesteia. Asemenea unei nave ancorate în port, doisprezece „pânze” independente de sticlă, ridicându-se la peste 48 de metri de sol, sunt atașate direct de corpul aisbergului și au rolul de a proteja de ploaie și de vânt vizitatorii și operele de artă expuse în aer liber, pe terasele fundației. Aceste imense suprafețe translucide sunt compuse din 3.600 de panouri de sticlă, fiecare diferit în funcție de raza de curbură, de dimensiuni sau de orientare⁴. Susținerea „pânzelor” este făcută prin intermediul unei structuri complexe de inox și lemn dublu-laminat, ce suportă în unele cazuri încărcări de la vânt echivalente cu cele ale unui picior al Turnului Eiffel. Cea mai impresionantă reușită tehnică rămâne totuși crearea și utilizarea exclusivă a unei platforme digitale unice, comună tuturor intervenienților în proiect și actualizată în timp real. Aceasta a fost compusă din două modele 3D sincronizate permanent: unul geometric pilotat de Gehry Technologies⁵, iar celălalt structural, realizat cu ajutorul programului ANSYS. Conținând peste 19.000 de fișiere realizate de peste 300 de intervenienți, această bază tridimensională conține totalitatea informațiilor necesare pentru construcția sau întreținerea ulterioară⁶ a edificiului.

Și din punct de vedere arhitectural putem cita o evoluție - sau, mai degrabă, o rafinare fără precedent - a mai multor elemente de sorginte plastică și programatică testate anterior de către arhitect. Pe de o parte, referințele portuare în proiectele lui Frank Gehry au devenit explicite odată cu realizarea sediului newyorkez al companiei InterActive Corp (2003-2007) situat in fața râului Hudson. Asemenea Fundației Louis Vuitton, volumul sculptural al clădirii este definit de fațada sa contorsionată din sticlă, nuanțată cu ajutorul particulelor integrate de ceramică albă, oferind proiectului cromatica sa navală și limitând în același timp aporturile solare. Pe de altă parte, crearea de spații interstițiale între inima programatică a unui edificiu și anvelopa sa de sticlă nu este doar descrierea edificului lui Bernard Arnault, ci și caracterizarea cea mai elocventă a proiectului realizat pentru concernul farmaceutic Novartis (2003-2009), în Elveția. Dar este, în cazul edificiului parizian, o adevărată construcție „haute couture” asamblată aproape exclusiv din piese unicat, când aceste elemente anterioare se recompun și se dezvoltă într-un tur de forță arhitectural ce răspunde simultan cerințelor complexe istorice, administrative, tehnologice sau de prestigiu care stau pe umerii proiectului. Aflat în permanență între inovație și reactualizarea propriilor tipologii, Frank Gehry oferă, la vârsta de 85 de ani, capitalei franceze cea mai avansată cristalizare a cercetărilor sale de până acum. Deși un număr impresionant de proiecte se află în continuare în diverse faze de realizare, Fundația Louis Vuitton, care va intra în 55 de ani în posesia statului francez, va rămâne, fără îndoială, una dintre cele mai valoase chei spre a înțelege întreaga operă a arhitectului.

Note:

1 Louis Vuitton Moët Hennessy,

2 Jean-Charles Alphand (1817-1891) a realizat un mare număr de amenajări peisagistice în capitala franceză printre care: parcurile Buttes-Chaumont, Monceau și Montsouris, Bois de Vincennes etc.,

3 Realizarea acestor panouri unicat a fost posibilă datorită turnării Ductalului în cofraje de silicon reutilizabile. Acestea din urmă erau plasate pe o suprafață rigidă ale cărei dimensiuni fuseseră obținute în funcție de caracteristicile individuale ale fiecărui panou cu ajutorul unei mașini CNC (comandă numerică computerizată),

4 Toate aceste panouri de sticlă aveau inițial o formă geometrică cu o dublă curbură. Cum fiecare piesă este unică, realizarea acestora nu a fost tehnic și economic posibilă decât prin utilizarea unei mașini de ultimă generație care curbează sticla fără ajutorul unui cofraj. Totuși, această tehnologie nu putea să realizeze decât panouri cilindrice. Astfel, formele inițiale au fost aproximate, cu o marjă extrem de mică, cu elemente cilindrice de dimensiuni și orientări variabile,

5 Ramură a biroului de arhitectură Gehry Partners, înființat în 2002 cu scopul de a cerceta și a dezvolta programe dedicate concepției arhitecturale și construcției proiectelor non-standard. În scurt timp lansează programul Digital Project, bazat pe softul CATIA, care fusese creat de compania franceză Dassault Systems și destinat initial industriei aeronautice și navale. Recent, Gehry Technologies a fost cumparată de firma Trimble, care este și proprietara softului Sketch-up.

6 Platforma a fost concepută pentru a servi drept bază de date a edificiului pentru următorii 100 de ani, în cazul în care sunt necesare realizarea de modificări sau înlocuirea unor piese non-standard.