Ruine urbane în transformare

În dorința de a face o scurtă trecere în revistă a unor aspecte ale contracției urbane, remarcate cu ocazia unei recente vizite în fascinantul nucleu urban aproape golit al Detroitului, vom deschide această dezbatere teoretică cu o ironică, dar relevantă, caricatură. Analogia ovo-urbană a lui Cedric Price de la începutul anilor 1990 exprimă sintetic procesul de transformare urbană: întrucât nu sunt alcătuiri ermetice, închise, terminate, orașele se schimbă: cresc și se contractă, constant și dintotdeauna. Tema transformării urbane nu este una nouă - este cea a unui proces neîntrerupt, în curs de desfășurare, rezultat al interdependenței dintre societate și oraș, articulat de nevoi, revendicări, interacțiuni, forme de locuire/viețuire.

Dezbaterea pornește de la argumentarea locului pe care subiectul shrinking (al declinului și contracției urbane) îl ocupă în discuțiile actuale despre o urbanitate aflată, paradoxal, într-o continuă creștere. Discursul urban contemporan e încă preocupat de polarizare și densitate urbană, subiect critic, ce apare cu decalaje și intensități diferite pe rând în Statele Unite, Europa de Vest și, mai nou, în Europa de Est. Ca reacție a extinderilor urbane necontrolate apărute în locurile menționate mai sus, la o scară diferită și cu un decalaj semnificativ, apar încă din anii 1960 diverși suporteri ai orașului compact și ai ideii de smart growth¹. De aceea, densificarea este de multe ori asociată cu regenerarea urbană (cel puțin în cazul conversiilor siturilor industriale abandonate). În Europa vestică, politici de densificare urbană în acest sens apar relativ de curând, în ultimii 20 de ani, în vreme ce Estul se află din acest punct de vedere într-un stadiu de fașă. Deocamdată aceste țări încearcă să gestioneze dispersia, ce apare post 1990 în majoritatea țărilor Europei de Est.

În timp ce în Vest dispersia urbană era deja considerată o malformație, România anilor 1980 era preocupată de o densificare în numele eficienței, responsabilă de grave mutilări ale imaginii orașelor. Astăzi, într-o țară în care populația este în scădere, precum România, sprawl-ul urban actual (ca reacție la îngrădirea și privarea de proprietate din comunism), exact ceea ce societatea vestică a încercat să combată, pare lipsit de sens. În 1938, Wirth definește urbanitatea după trei criterii: dimensiune, densitate și diversitate² - deci, după el, anumite forme de organizare foarte mici, super de-densificate sau mono-orientate, nici nu ar trebui considerate urbane (caracteristici care se aplică multor orașe românești actuale). Pe de altă parte, dacă shrinking cities desemnează o scădere a densității, așa cum reiese din statistici - poate aceasta oferi o alternativă dezirabilă, așa cum de multe ori s-a arătat în istorie, din dorința de a descongestiona centrul sau ca reacții la compactul și sufocantul oraș liberal³? Astăzi, descentralizarea spațiilor postindustriale creează viduri urbane cu un potențial imens, ce pot servi și altor scopuri decât densificărilor. Urbanismul peisager este acea disciplină interstițială care operează în afara construitului, prin care acele terrains vagues (Robert Smithson), spații marginale (Ignasi de Solà Morales Rubió) capătă o altă valoare.

În orice caz, urbanitatea contemporană e dinamică și caracterizată prin coexistența zonelor de creștere cu cele de descreștere, iar discursul shrinking city face parte activă din aceasta. Cu ajutorul lui Cedric Price, ce compară morfologia orașului cu un ou, vom relua succesiunile descrise mai sus. Imaginea timpurie a orașului european, a unui oraș compact, e reprezentată de oul fiert - metaforă a orașului medieval, cu o clară distincție a centrului și un contur bine definit ce asigură o comunitate interioară coezivă. Revoluția industrială și urbanizarea aferentă, fluxurile de circulație sparg conturul clar și transformă orașul într-un ou ochi, ce își extinde marginile, însă își menține nucleul bine definit. Orașul modern devine o omletă: își pierde densitatea, compactitatea, se întinde peste periferii, centrul se disipează. Extrapolând, urbanitatea contemporană ar fi un fel de ou scrob cu goluri și granițe permeabile public-privat, urban-rural. Efect al expansiunii orașului, geometria structurii orașului devine fractalică, unificând orașul cu teritoriul. Deci, această descriere nu este valabilă numai pentru orașul în sine, ci se poate extinde și în teritoriu, descriind o țesătură metropolitană tip goblen⁴, compusă din diferite texturi urbane (unele concentrate, altele difuze). Făcând o analogie cu Price, Gunther Laux⁵ caracterizează urbanul contemporan drept „Kaiserschmarrn” cu nuci și stafide (clătita cu ou preferată de Franz Joseph al Austriei - un desert fragmentat, cu bucăți deopotrivă pufoase și crocante). (...)

Citiți textul integral în numărul dublu 4-5 / 2014 al Revistei Arhitectura

Note:

1 Acest discurs pornește încă din anii 1960, de la apriga susținătoare a densității ca sursă de diversitate, Jane Jacobs.

2 În Urbanism as a Way of Life 1938; observațiile au ca punct de plecare lumea urbană americană de după Primul Război Mondial.

3 Orașul-grădină, Broadacre City, forme de orașe liniare etc. E drept că aceste modele au fost create tot în ideea unei creșteri urbane, însă ca alternative low-density.

4 Castello, o definește „metropolitan tapestry” (Rethinking the Meaning of Place: Conceiving Place in Architecture-Urbanism: 97).

5 În Media and Urban Space: Understanding, Investigating and Approaching Mediacity, Ed. Eckhardt p. 39.