Actualitatea internă

O recuperare necesară - Reflecții asupra expoziției arhivei arhitectului George Damian

21.05.2017

În urma descoperirii întâmplătoare a arhivei personale, de o excepțională valoare, a arhitectului George Damian, s-a realizat o expoziție dedicată operei acestuia, la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu, între 31 octombrie-5 noiembrie 2016. Proiectul a fost finanțat de către ARCUB în cadrul programului „București – Orașul In-Vizibil”. Cu acest prilej, a fost publicat și catalogul Arhitectul George Damian – O recuperare necesară, Editura Panopticon 2016. Trecând peste neajunsurile și tristețea de a nu fi expus nici măcar 10% din arhiva de aproape 400 de planșe originale, realizate în anii 1930-’40, putem rămâne totuși cu satisfacția de a fi scos la lumină, parțial, unul din nenumărații arhitecți ai perioadei interbelice. Personaj complex, reprezentant al unei „aristocrații“ a profesiei de arhitect, membru al Societății Arhitecților Români, lucrările lui George Damian sunt impropriu „clasate“ la categoria „stil mediteranean“. În urma studierii arhivei sale a rezultat că a practicat cel puțin patru stiluri în perioada de vârf a carierei sale, fiind atașat sufletește, mai degrabă, de modernismul art-deco, decât de stilul impus de către clienți, mai sus menționat. A fost o adevărată surpriză, de asemenea, amprenta și moștenirea lăsată în cadrul familiei sale, interviurile cu fiul acestuia, prof. dr. Radu Damian, precum și a nepotului, prof. Andrei Damian, creionând lucruri pe care nici nu le-am fi bănuit măcar, ducând evident la concluzia necesității unor demersuri ulterioare mai aprofundate în cunoașterea înaintașilor, mai ales atunci când încă mai putem avea surse de informare. Nu aș fi putut bănui că omul care se mândrea „a fi intrat ultimul“ la Arhitectură, din 40 de candidați, avea, de fapt, un profil complex. A studiat vioara la Conservator, delectându-și invitații în concerte private, acompaniat de fiul său la pian, a fost membru al echipei naționale de rugby a României, cu care a participat la Olimpiada de la Paris în 1924. A luat parte la nu mai puțin de 4 curse de automobilism la Monte Carlo, iar in anii ’30 a făcut figurație de film la studiourile UFA – Berlin. Constrâns de dimensiunea textului, nu pot decât să enumăr un minim de lucrări cunoscute: imobilul din Ferdinand 12 (1932) – o echilibrată lucrare art-deco din București; cele din General Ghenea (1935); Parfumului 2-4 (1936); Alecu Russo 21 (1932) – lucrare de referință în cadrul eclectismului mediteranean; Ion Andreescu; Bulevardul Aviatorilor 51-53 (1946); Dionisie Lupu 74 (1947) – unde a locuit până la sfârșitul vieții și, nu ultimul rând, „capodopera“ din Popa Nan 32 (1943), unul din cele mai frumoase exemple de inserții urbane și spații intermediare create în București, devenită subiect de studiu în cadrul Facultății de Arhitectură.

Imobil de locuințe colective, Bulevardul Ferdinand, nr. 12. Foto stânga 1932, foto dreapta 2016

Concomitent cu elaborarea și studierea arhivei George Damian, se impune și o minimă analiză a fenomenului cultural pentru care acesta este cunoscut – stilul mediteranean. Beneficiind de o denumire ce variază de la simplul mediteranean, la florentin și mauro-mediteranean, până la mauro-brâncovenesc, într-un adevărat concert de confuzii ideatice, terminologia nu și-a căpătat încă identitatea ultimă, deși caracterul eclectic-istoricist al fenomenului este evident. În cadrul lucrării „Arhitectul George Damian – O recuperare necesară“, am încercat să realizez o schiță personală asupra acestui fenomen, în „Considerații asupra stilului istoricist mediteranean în cultura arhitecturală a perioadei interbelice din România“, și am propus, mai degrabă, o viitoare dezbatere, un dialog, fără a trage concluzii cu caracter final. Am considerat că fenomenul este unul asemănător postmodernismului, un dialog între un fenomen cultural apărut pe tărâm american prin importarea unor principii ale arhitecturii clasice din Europa și, ulterior, asimilat și interpretat local în Europa. Tendința actuală este, din păcate, de a „poetiza“ fără susținere fenomenul, de a căuta surse „lirice“ acolo unde realitatea a fost destul de dură, așa cum cei care au practicat stilul recunosc. Acest fenomen apare într-o perioadă de practică profesională în care raportul client-arhitect este puternic în favoarea primului. Clienții îmbogățiți ai vremii vor cere o astfel de casă „colonială“, „americănească”, venind cu schițele rupte de prin reviste, cerând o adaptare a ceea ce văzuseră, cum declara însuși George Damian, în ultimul interviu acordat arhitectei Gabriela Tabacu: „Ideea este că sursele de inspirație erau fie domestice, concrete și, câteodată, din cărți sau reviste și, conform confesiunilor domnului Damian, aceștia chiar simpatizau cu acest tip de arhitectură și considerau că este potrivită epocii. Prin urmare, acei arhitecți care au avut oportunitatea să călătorească și-au găsit un mod foarte ușor de a comunica cu clienții lor: obișnuiau să le arate clienților schițe ale caselor de pe Coasta de Azur, Coasta Dalmată sau din alte locuri pe unde își petrecuseră vacanțele“. Liderii de opinie ai breslei vor nega acest fenomen, făcând tot posibilul pentru oprirea prin promovarea stilului național sau a modernismului. Sunt definitorii pozițiile dure și critice ale lui Constantin Mosinschi în revista „Arhitectura” din 1936, precum și cea a lui G. M. Cantacuzino în „Simetria”, nr. 2 din 1940. Nu putem neglija un fenomen apropiat de ceea ce denumim mediteranean, ce apare în Statele Unite ale Americii, unde adoptarea arhitecturii istoriciste este încurajată programatic, încă de la Chicago World’s Fair – Columbian Exposition, din 1893. Istoriografia americană a introdus, în prezent, termenul de Eclectic Era, care acoperă perioada 1890-1929, înglobând stilurile ce se numesc revival styles, care se vor manifesta pe întreg teritoriul american. Temporal vorbind, fenomenul care ne interesează debutează cu Spanish Colonial Revival Style, în jurul anului 1910, și se manifestă doar în California și Florida. Urmându-i acestui Spanish Revival, apare și se manifestă un stil eclectic denumit Mediterranean Revival, extrem de popular în perioada 1920-1930. Preluând elemente din arhitectura Renașterii italiene de secol XVI, îmbogățit ulterior și cu elemente din arhitectura hispanic-colonială, poate fi identificat tot în California și Florida. Mulți arhitecți americani, în această perioadă, au studiat în Europa, îndeosebi în Franța și Italia. Caracteristicile definitorii fiind acoperișurile înclinate cu pantă lină, de cele mai multe ori acoperite cu țiglă din argilă roșie, finisaje elaborate de fațadă tip stucco texturate, cunoscute drept calcio vecchio, decorațiuni sculptate, pridvoare cu arcade și uși, ferestre arcuite, intercalări de fier forjat și grile. Registrul parterului este aproape întotdeauna mai înalt decât etajele superioare, balcoanele și alte elemente din fier atent fasonate fiind tipice. Ornamentația exterioară și detaliile adesea mimează piatra. Cum spuneam, eclecticul american îmbracă mai multe direcții de exprimare, nu este vorba doar de un singur stil de factură mediteraneană, ci de mai multe momente ce interferează: Spanish Colonial, Mediterranean Revival, Moorish Revival etc. În cazul României, limbaje arhitecturale similare ca formă și sincrone sunt introduse sub cupola stilului florentino-mediteranean, deși – de multe ori – sunt bine definite și stilistic diferite. În concluzie, putem afirma că ceea ce denumim mediteranean în creația arhitecturală românească din perioada anilor ’30-40’ ar trebui definit drept, în primul rând, un stil eclectic-istoricist. Acesta poate fi de factură renascentistă, maură sau hispanică – după caz, renunțând la așa-numitul mauro-brâncovenesc sau la alte confuzii ideatice, încercând, dacă nu linii de demarcații – probabil imposibil de trasat, măcar nuanțe stilistice specifice. De asemenea, trebuie remarcată atitudinea acestui fenomen, prin modul de manifestare locală, excelând în particularitate prin soluții locale urbane unice. Identitatea Bucureștiului devine mai complexă în urma aventurii mediteraneene, tocmai această varietate de stiluri dând valoare orașului. Adevăratele expoziții de arhitectură de pe bulevardele Dacia și Lascăr Catargiu, acolo unde construcțiile de acest tip coabitează cu celelalte stiluri istoriciste, devin, de fapt, definitorii, acestea reprezentând cu adevărat Bucureștiul. O reanalizare a momentului cultural de factură eclectică a perioadei de început de secol XX în arhitectura românească, cu acceptarea surselor de influență, fără bagaj ideologic sau politic, se impune de la sine. Nu în ultimul rând, salut inițiativa de bun augur a UAR, prin doamna președinte, arh. Ileana Tureanu, de a-i oferi într-un cadru mai larg arhitectului George Damian o viitoare expoziție, mai bogată în documente originale.