Dosar tematic

Locuirea – între proiect și decizie politică. România 1954-1966 - Adnotări la cartea Mirunei Stroe

Lipsa de poziție a arhitecților întreținea o confuzie greu definibilă, care arunca tot ce se construise după război sub oprobriul (public?) față de fostul regim și îi lipea automat eticheta (difamantă?) de ,,arhitectură comunistă, care înlocuia asertoric orice judecată de valoare. O spuneau studenții, cărora încă li se vorbea prea puțin despre arhitectura perioadei; o spuneau însă cu aceeași ușurătate și personalități mediatice, și oameni de cultură care navigau și ei într-o neașteptată lipsă de criterii și de informare. Creștea un fel de ,,pată albă, un anormal hiat istoric, acoperit numai de umbra molipsitoare a Casei Poporului, ce continua să ne domine și în discurs.

Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, București: Editura Simetria, 2011

Revista „Arhitectura” mi-a cerut cu un timp în urmă, prin vocea doamnei arhitect Monica Lotreanu, redactor-șef, o recenzie a volumului Mirunei Stroe Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-19661. A trebuit să recitesc cartea cu creionul în mână – citisem textul tezei de doctorat pe care Ana Maria Zahariade mi l-a dat pentru a mă pronunța asupra interesului Editurii Simetria întru editarea lui – lectură din care a rezultat un rezumat subiectiv pentru fiecare capitol. Mi s-a părut interesant, mai ales pentru cititorii tineri care nu au trăit timpurile descrise în carte, ca o parte din aceste rezumate să fie incluse în prezentarea de față. Am selecționat din respectivul capitol ceea ce mi s-a părut mie relevant. Rezumatul – scris cu negru – este urmat, în unele cazuri, de comentarii personale scrise cu albastru în marginea admirabilului text al Mirunei Stroe. Simțitor mai lung decât o recenzie, comentariul este mai mult decât cere o astfel de analiză, dar și mai puțin, fiindcă ar fi trebuit să fiu total imparțial – și m-am străduit să fiu – dar volens-nolens sunt parte…

Housing. Between Project and Political Decision. Romania 1954-1966

Annotations to a Book by Miruna Stroe

This article is a sort of scientific metaliterature – a book review written by architect Alexandru Beldiman, a professional active since late 1960s, who examines the interplay between the production of housing and government strategies during the Communist time. Alexandru Beldiman begins by mentioning that he was first acquainted with Miruna Stroe’s text, recently published by Simetria Publishing House, when he reviewed her PhD thesis, written under the supervision of Professor Ana Maria Zahariade. To the summary he then drafted (published here in black) he now adds new comments (impossible to imagine in the Communist period), giving insight into some of the events and facts present in Miruna Stroe’s argumentation (here in blue). Miruna Stroe’s investigation takes into account realised and unrealised housing projects (published mostly in Arhitectura) as well as competitions on this topic. The first analysed projects belong to the post-1954 period. 1954 was the year when the de-Stalinisation process started in Romania, echoing Khrushchev’s speech. This determined the re-evaluation of the soviet-inspired legislation concerning urbanism and architecture. An important source in Miruna Stroe’s investigation (and Alexandru Beldiman’s commentary) comes from the articles published by Arhitectura at the time. The second key moment in Miruna Stroe’s research is the year 1958, when the General Secretary of the Romanian Workers’ Party, Gh. Gheorghiu-Dej, gave the green light to build the Romanian version of Communism. The same year, the Union of Architects adopted some resolutions with significant impact on architecture. As a consequence, modernist architecture was back in favour, referring to international urban planning models was allowed and a balanced ratio between prefabricated and unique solutions was encouraged. These were to be found in the housing estates built in Bucharest and the central area of other cities. The third pivotal moment of the research is 1965-1966, when newly-elected President Nicolae Ceaușescu laid the foundation for his vision of residential architecture.
Iată o tânără arhitectă cercetătoare, Miruna Stroe, fostă studentă a Anei Maria Zahariade sub îndrumarea căreia a scris remarcabila teză de doctorat Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966, pe care a transformat-o în volumul (relativ) recent publicat de Editura Simetria și care face obiectul prezentării de față. Cercetarea extrem de serioasă și consistentă, făcută cu investigarea unor documente inedite, cercetare ce scoate la lumină o epocă în care în România s-a construit foarte mult, nu întotdeauna neinteresant, nu întotdeauna lipsit de interes profesional, mereu cu implicarea puterii politice ale cărei apropieri de subiect și intervenții sunt excelent surprinse și revelate. Ana Maria Zahariade înscrie studiul Mirunei Stroe într-o „istorie programatic înțelegătoare, firesc empatică și la adăpost (pe cât se poate) de la fel de omeneștile sim-patii și anti-patii”, într-un larg demers academic numit de Vintilă Mihăilescu „noul val” în rescrierea istoriei României. Investigația autoarei a fost făcută atât asupra producției de arhitectură de locuințe pusă în operă, cât și prin cercetare de proiecte nerealizate (publicate mai ales în revista „Arhitectura”) și a concursurilor organizate pe această temă: „Aceste proiecte nerealizate – ne spune Miruna Stroe – au ajutat la închegarea unei imagini mai complete a activității de proiectare, alăturând construcțiilor realizate multe din străduințele arhitecților, care stau mărturie pentru preocupările lor, educația, orientarea stilistică, de multe ori într-o măsură mai mare decât opera construită”. Opțiunea pentru subiectul locuire este generată, ne spune autoarea, de faptul că, spre deosebire de locuință, locuirea te obligă să te raportezi „la scara unității locative, cât și la scara mare a orașului, trecând prin nivelul intermediar al grupării”. Alegerea a condus-o pe Miruna Stroe să identifice în arhive materiale inedite care să pună în evidență evoluția urbanismului de urgență al epocii, la noi. Rezultatul cercetărilor este disecat cu bucuria pe care o are un chirurg ce știe că ceea ce face va reda sănătatea pacientului său. Pacientul Mirunei Stroe este societatea românească, în general, și în particular, arhitectura, urbanismul și breasla arhitecților. Avem nevoie, chiar și mai târziu, să știm ce și de ce ni s-a întâmplat. Partea I Situația proiectării de locuințe în 1954. Repere arhitectural-urbanistice, politice, legislative. Situația politică Este evidențiată particularitatea politică de la noi, anume faptul că destalinizarea s-a făcut fără înlocuirea conducerii partidului și a statului. În acest sens, autoarea citează din raportul final asupra dictaturii comuniste în România în care autorii conchid că în România nu a avut, de fapt, loc o destalinizare adevărată: „intelectualii români nu au condus mișcări similare cu revoluția maghiară ori Primăvara de la Praga […] nemulțumirile populare existente în România, cel puțin în același grad ca și în celelalte state sovietizate, nu au avut la vârf niciun fel de susținători. Nu au apărut un Imre Nagy, un Alexander Dubček…”. Aflăm că legislația comunistă în domeniul arhitecturii și al construcțiilor și instituțiile centralizate, care au generat-o și care au condus întreaga activitate, au fost inspirate direct din sistemul sovietic. Fuseseră concepute pentru a pune capăt exercitării liberale a profesiunii. O serie de decrete încep să fie emise din februarie 1949, prin care se înființează Ministerul Construcțiilor și Institutul de Proiectare a Construcțiilor (IPC). O decizie din octombrie 1949 îngrădește fără apel participarea arhitecților încă liberali de a fi implicați în proiectele statului. IPC, care este autor de proiecte, deci concurent cu arhitecții liberali, trebuie să-și dea avizul pe proiectele acestora înainte de a fi supuse aprobării Ministerului Construcțiilor. Nepermis! Printr-o Hotărâre a CC al PMR din 1952 se instituie Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții (CSAC). În același timp sunt înființate: Direcția pentru Arhitectură și Sistematizare de pe lângă Sfatul Popular al Capitalei; postul de arhitect-șef; Institutul de Arhitectură, iar în 1953 apare primul număr al revistei „Arhitectura RPR”, sub oblăduirea Uniunii Arhitecților (UA) și a proaspătului înființat CSAC, al cărui prim președinte a fost arhitectul Nicolae Bădescu. În acest context apare și Hotărârea CC al PMR și a Consiliului de Miniștri al RPR nr. 2448/1952 cu privire la planul general de reconstrucție (socialistă) a orașului București. Sunt trecute în revistă legile care aveau să guverneze exercitarea profesiunii. Cu unele modificări și completări, această legislație va păstra în structura ei păcatul originar, acela de a fi fost născută în URSS. Dacă totuși la noi s-au edificat arhitecturi și părți de orașe care pot să intre într-un manual de istoria arhitecturii europene – este un fapt în care eu cred – acest lucru a fost posibil exclusiv grație convingerilor și probității profesionale și morale ale unui număr de arhitecți mai mare decât cel pe care societatea l-a presupus și îl presupune încă. Prin forța lucrurilor, capitolele referitoare la arhitectură și urbanism din cărțile recente de istorie contemporană, apărute la noi, nu au putut pătrunde până în miezul fenomenului construirii și reconstruirii orașelor, după al Doilea Război Mondial, în Europa și, implicit, în România. Din acest motiv, avem ocazia să citim texte de istorie în care sunt puse la un loc, fără prea mult discernământ, arhitecturi care se înscriu în spiritul timpului și sunt mai mult sau mai puțin egale cu suratele lor occidentale și lucrări proaste de arhitectură, făcându-se astfel un amalgam infamant la adresa arhitecților în totalitate. În Occident, reconstrucția începe imediat după război, în spiritul sever al Cartei de la Atena. La noi, din 1944 până prin 1949, se practică o arhitectură ce urmează modul de a construi interbelic. În Occident, fenomenul continuă sub presiunea lipsei de locuințe, prin practicarea unui urbanism de urgență, în care barele și turnurile sunt principalele elemente de compoziție urbanistică. La noi, cu un decalaj de circa 10 ani față de Occident – decalaj impus de deceniul stalinist –, s-au folosit începând din 1958 oficial (neoficial, ceva mai devreme), soluții apropiate de cele occidentale. A existat deci un spirit al timpului în care putem înscrie demersul arhitecților și urbaniștilor români din momentul amintit, când s-a recuperat în bună parte decalajul. Problematica locuirii văzută în revista „Arhitectura” În anul 1954 se împlineau 10 ani de la fatidicul 23 August 1944 și aveau să apară cinci numere normale și un al șaselea număr dublu (6-7). Toate au tratat subiectul locuințelor. Astfel, nr. 1 trata „Locuirea de masă”. Două idei sunt puse în evidență: necesitatea folosirii exclusive a experienței sovietice și folosirea tipizării proiectelor de locuințe. În același număr, Pompiliu Macovei, pe atunci vicepreședinte al UA și arhitect-șef al Capitalei, scria un articol extrem de critic la adresa lucrării profesorului Richard Bordenache – cunoscută în lumea arhitecților sub numele de „Palazzo Calcani” (1953), fațada care închide spre sud Piața Revoluției și în fața căreia se află scuarul monumentului Iuliu Maniu, de Mircea Spătaru. I se reproșa neinterpretarea arhitecturii clasice, astfel încât să corespundă conținutului nou: „Nepunându-și problema conținutului de idei care trebuia exprimat în această lucrare, tov. arh. R. Bordenache nu a avut, față de elementele de arhitectură clasică pe care le-a utilizat, acea atitudine justă, de prelucrare critică, novatoare, pentru a realiza un lucru actual și nou, corespunzător unui conținut nou, ci a căutat să facă ceva cât mai diferit numai ca formă, deși a folosit pentru aceasta tot un vocabular vechi, pe care l-a căutat în formulele cele mai neobișnuite, în rezolvările cele mai particulare ale arhitecturii renașterii [sic] târzii”. Personal, cred că profesorul Bordenache își propusese, în primul rând, să construiască între Ministerul de Interne și Galeriile Kretzulescu o clădire care să închidă corect Piața Palatului (astăzi, Piața Revoluției), și în acest scop a vrut să dialogheze cu arhitectura Galeriilor Kretzulescu, opera lui G. M. Cantacuzino și Horia Teodoru. Cele două fațade se află în același plan, despărțite de Calea Victoriei. Nu avem decât să ne uităm la proporțiile ferestrelor, la materialul și culoarea din care sunt realizate fațadele celor două construcții. Pompiliu Macovei, care avea – și avea să aibă în continuare – diverse funcții înalte politice și administrative, a făcut, cred, un exces de zel inutil. Or, Pompiliu Macovei era un om inteligent și cultivat și nu cred că nu a intuit intenția profesorului Bordenache2. În numărul 2 al revistei se face prezentarea sistematizării orașului Vulcan. Miruna Stroe sezisează cu promptitudine în textul principalului autor al proiectului, T. Iconomu3, legătura cu tezele Cartei de la Atena și cu unitatea de vecinătate a lui Clarence Perry. În numărul 4, profesorul Gustav Gusti face o prezentare exhaustivă a activității de construire a locuințelor în „limbajul de lemn uzual cu dese paranteze explicit ideologice”, a vizitei de o lună făcută de delegația arhitecților români în URSS. În numărul 5, în rubrica intitulată „Cronica”, este comentat un concurs de locuințe. Miruna Stroe observă aici primele semne ale renunțării la decorația specifică realismului socialist4. Numărul 6-7/ 1954 este dedicat, în cea mai mare parte, referatelor prezentate la a doua Plenară UA, privind proiectarea de locuințe. În cadrul articolului „Un deceniu de înalte transformări în arhitectura RPR”, al președintelui CSAC, profesorul N. Bădescu, autoarea decelează și ne aduce la cunoștință, cu vădit amuzament, dacă nu cu ironie, „o extraordinar de pragmatică (și, de altfel, lipsită de poezie)” definiție a menirii arhitectului, „… care trebuie să realizeze imaginile sale – expresia bogatului conținut de idei al societății noastre – cât mai bogate și mai convingătoare, prin cât mai puține mijloace plastice, într-un timp de proiectare cât mai scurt și permițând o cât mai rapidă și mai simplă execuție pe șantier”. No comment! Impactul discursului lui Nikita Hrușciov la Conferința unională (a constructorilor, arhitecților și muncitorilor în industria materialelor de construcții, în industria construcțiilor de mașini pentru construcții, în proiectare și cercetare), 1954 Ezitări în receptarea discursului? „Posibila schimbare politică a transmis un fior de neliniște la nivelul înalt al conducerii PMR și, de aceea, toate deciziile lui Hrușciov au fost primite cu precauție.“ Precauția primirii discursului s-a repercutat și în arhitectură și urbanism, generând o perioadă de tranziție. Faptul că nr. 1 al revistei „Arhitectura RPR” din 1955, apărut după discursul lui Hrușciov din decembrie 1954, se ocupă exclusiv de arhitectura agricolă – subiect neutru – exprimă indecizia puterii politice față de schimbările pe care le implica neașteptata poziție a lui Hrușciov. Discursul lui Hrușciov. O citire suplimentară Aflăm din textul volumului faptul că discursul lui Hrușciov a fost considerat de cercuri academice americane, ani mai târziu, ca un manifest de arhitectură și inclus în antologia de texte teoretice Architecture culture, 1943-1968: A documentary antology, apărută în 1993, la prestigioasa editură newyorkeză Rizzoli. Pe de altă parte, Miruna Stroe ne pune în față un text al lui Hrușciov, care este un atac direct la adresa arhitecților: „Sunt convins că majoritatea arhitecților vor înțelege exigențele noastre. Și cine nu va înțelege trebuie să fie adus pe calea cea bună”. Simpla apariție a acestui text în „Arhitectura RPR” trebuie să fi stârnit cel puțin un teribil inconfort intelectual, dacă nu existențial, arhitecților români, mulți dintre ei ieșiți (sau nu) din închisorile comuniste. Eliberarea majorității deținuților politici avea să se facă în cursul anului 1964. Receptarea și acceptarea discursului Raportul CIA referitor la economia URSS din 1955 ignoră „subtilitățile cu privire la stilul arhitectural”, punând accentul pe schimbările economice produse și care se vor produce. Pentru cercetătorii CIA, aspectele economice prezentate în conferință sunt mai importante decât cele politice. R. W. Davies, ne spune autoarea, menționează că reducerea costului pe metru pătrat a locuințelor de la 1.700-2.000 ruble la 800-1.000 va face ca arhitecții să ia cele două măsuri pe care le au la îndemână: să renunțe la decorație și să proiecteze la limita confortului sau sub ea. La prima vedere, sunt mai degrabă sedus de pragmatismul cercetătorilor CIA, decât de studiile academice care introduc discursul lui Hrușciov în cărți de teoria arhitecturii, deși, recunosc, ideea poate să fascineze. Revista „Arhitectura RPR”, nr. 11-12/ 1955, publică „Hotărârea CC al PCUS și a Consiliului de Miniștri al URSS cu privire la înlăturarea exceselor din proiectarea și execuția construcțiilor” din care Miruna Stroe extrage următorul pasaj: „Marile lipsuri și denaturări existente în arhitectură se explică într-o măsură considerabilă prin faptul că fosta Academie de Arhitectură a URSS (președinte tov. Mordvinov) i-a orientat pe arhitecți spre rezolvarea, în primul rând, a aspectelor exterioare ale arhitecturii în dauna planurilor confortabile, a soluțiilor raționale tehnice, a economicității construcțiilor și exploatării clădirilor. (…) Fosta Academie de Arhitectură a URSS și institutele sale de cercetări științifice n-au dat, la timpul lor, o apreciere critică manifestărilor de formalism și altor lipsuri mari în arhitectură, s-au rupt de viață”. Hrușciov uitase celebrul slogan culturalo-populist al comisarului pentru cultură al lui Stalin, Anatoli Lunacearski, din 1934, „coloane pentru popor”, la cinci ani după ce Stalin decisese construirea socialismului într-o singură țară, URSS, lăsând avangarda internaționalistă din țara sa fără obiect al muncii. Efectele discursului în practica din România Plenara a treia a UA a avut loc la câteva zile după pronunțarea discursului de către Hrușciov. Arhitecții români care au participat la Consfătuirea de la Moscova n-au participat la Plenară. Ezitarea conducerii politice a dus la apariția unui decalaj între direcția ideologică generată de discursul lui Hrușciov și practica arhitecturii din România. Abia din numărul nr. 4/ 1955 al revistei „Arhitectura RPR” încep să fie prezentate problemele ridicate de Hrușciov. Mi se pare interesant de semnalat felul în care este ilustrat textul capitolului. Prin fotografiile de șantier pe care le scoate la lumină, Miruna Stroe pune în evidență frica puterii politice de a da undă verde schimbărilor provocate de discursul lui Hrușciov. Îndepărtarea tacită și din mers a decorației fațadelor de tip stalinist sovietic la construcții aflate în curs de execuție (concepute în perioada stalinistă, dar neterminate în această manieră) este expresia acestei frici descifrate subtil de autoare în fotografiile-martor. Ilustrația susține și întărește înțelegerea textului. Într-un viitor volum sau într-o nouă ediție ar putea fi arătate, în comparație cu ceea ce s-a realizat în final, imagini cu primele variante bogat decorate cu sculpturi ale unor proiecte (Opera, Radiodifuziunea, blocul „Romarta copiilor”, toate în București). Scurtă privire asupra revistei „Arhitectura RPR” până în 1958 „Dacă în perioada de apariție din 1953 și până la nr. 4-5/ 1956 coperta este unică, dominată de capitelul în relief, odată cu acest număr dublu coperta se schimbă împreună cu grafica primei pagini. Putem crede însă că la mijlocul anului 1956 se impusese deja schimbarea arhitecturală… Gestul eliminării capitelului poate fi aproape simbolic pentru schimbarea discretă arhitecturală“, apreciază Miruna Stroe. Pe aceeași linie trebuie înscris primul articol de teoria arhitecturii (publicat în revista „Arhitectura RPR”), datorat profesorului Mihail Caffé. „Autorul deplânge statutul ingrat al teoriei de arhitectură, în articol este abordată și problema specificului național: «Vorbind, deci, despre arhitectura națională, nu trebuie să ne referim totdeauna la adoptarea unor forme devenite tradiționale în arhitectura populară și istorică. Dimpotrivă, arhitectura trebuie să fie în primul rând modernă, contemporană, pentru a fi cu adevărat națională. Istorismul anumitor studii naționale e, de fapt, un anacronism retrograd”. Autoarea mai semnalează faptul că, începând cu numărul 5/ 1957, revista „Arhitectura RPR” nu mai este organul UA și CSAC, ci numai al Uniunii, iar începând cu numărul 7/ 1957 este pusă în evidență continuitatea cu revista de dinainte de război. Ar fi interesant de făcut o comparație cu revista „Arta plastică”, editată de Uniunea Artiștilor Plastici în aceleași momente, pentru a vedea în ce măsură exista un sincronism dictat politic, privind anunțarea discretă a unor schimbări. Cred că trebuie semnalat curajul profesorului Mihail Caffé, care în răspăr cu tezele oficiale referitoare la cum trebuie concepută arhitectura în România a pus pe hârtie textul de mai sus. La vremea aceea, capitolul privitor la Regionalismul critic al lui Kenneth Frampton nu fusese scris încă. Mă refer explicit la comentariul pe care istoricul britanic îl face Bisericii Bagsværd (1976, Copenhaga), concepută de Jørn Utzon. Concluzii la discursul hrușciovian „Discursul lui Hrușciov face o mai mult sau mai puțin dorită operațiune de sincronizare cu Occidentul în ceea ce privește practica arhitecturii, însă într-un mod exclusivist și discreționar […], chiar dacă interiorizarea noului stil arhitectural este mai lesnicioasă, căci uneori pare a se suprapune peste convingerile autentice ale arhitecților, ea nu poate fi ușoară în lipsa posibilităților critice. Critica valabilă de arhitectură este inexistentă, astfel încât practica meseriei rămâne a fi făcută printr-o permanentă navigare printre hotărâri și normative impuse pe cale politică.” De ce se întâmpla așa, de ce nu a existat o critică de arhitectură? În primul rând, pentru că în epocă a critica arhitectura era sinonim cu a critica regimul comunist. Urmarea este că proiectele prezentate în revistă, care ar fi trebuit să beneficieze de o critică de întâmpinare scrisă de o voce autorizată, erau însoțite întotdeauna numai de textul autorului proiectului, care putea fi câteodată mai mult sau mai puțin autocritic. Finalul oficial al tranziției Studiul despre evoluția locuinței, material documentar precedând discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej O descoperire rară este marea bucurie a celor pasionați de cercetarea în arhive, găsirea de către autoare a materialului intitulat „Studiul privind problema construcțiilor de locuințe și social-culturale din RPR” – un adevărat scop – reprezintă un astfel de caz. Miruna Stroe a descoperit textul ce a stat la baza discursului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care, în 1958, a marcat oficial începutul destalinizării. Este vorba despre studiul făcut de o echipă de 23 de specialiști, ingineri, arhitecți și economiști – sub conducerea Direcției economice a CC al PMR – pregătitor pentru discursul oficial de acceptare a schimbării generate de discursul lui Hrușciov din decembrie 1954. Studiul a fost realizat în 1957 și era structurat în 5 părți: 1. Situația actuală privind fondul de locuințe; 2. Factori determinanți, căile de reducere a costului de îmbunătățire a calității locuințelor și a clădirilor social-culturale; 3. Surse de finanțare și alte probleme financiare; 4. Întreținerea și repararea fondului de locuințe; 5. Concluzii și propuneri. Arhitecții care participă sunt nume vehiculate în epocă: Ladislau Adler, Ion Silvan, Mircea Kernbach, Marcel Locar, Gustav Gusti, Simson Gredingher. Cuvântul cu valoare de lege: discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara CC al PMR în 1958 Practic, discursul de la Plenara CC al PMR din 26-28 noiembrie 1958, rostit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, este rezultatul capitolului de concluzii al studiului amintit mai sus. Prin acest act puterea politică valida cursul pe care arhitectura îl luase deja. Ansamblul etalon Floreasca Cercetătoarea consideră – pe bună dreptate – că valoarea de etalon a acestui ansamblu este conferită de momentul în care se construiește, după discursul lui Hrușciov, dar înainte de acceptarea oficială de către conducerea politică a schimbării în arhitectură. Autoarea constată, în favoarea proiectului, faptul că, deși avem de-a face cu o soluție de compromis, soluția de urbanism se apropie de urbanismul liber și că este la noi primul exemplu de locuire într-un parc. Proiectul avea să fie prezentat cu ocazia celui de al V-lea Congres al UIA de la Moscova, 1958. Va apărea pe coperta revistei „Arhitectura RPR” (nr. 12/ 1958). Autorii principali ai proiectului au fost arhitecții Corneliu Rădulescu și Virgil Nițulescu. Cred că astăzi este necesară realizarea și publicarea unor cercetări monografice (incluzând și studii sociologice) pentru unitățile urbanistice ce reprezintă fie momente de cotitură precum ansamblul pe care îl discutăm, fie momente de excelență, cum ar fi părți din ansamblurile Drumul Taberei, Balta Albă din București și alte câteva din Capitală și provincie. Cel puțin în prima fază a concepției și construirii lor, aceste realizări urbanistice nu sunt, în opinia mea, mai prejos de ansamblurile de locuințe occidentale. Dar această aserțiune trebuie validată de studii comparative făcute cu maximă acribie. În Occident, la sfârșitul deceniului 7, încep să apară experimente interesante, bara și turnul nu mai sunt singurele forme care populează noile compoziții urbane. De exemplu, la Paris, ansamblul La Grande Borne (1963-1974), arh. Emile Aillaud; ansamblul de factură post-corbusiană, al arhitectului Martin Schulz van Treeck din Rue de Flandres (publicat în 1975 în „AA”) sau cel de factură postmodernă al lui Christian de Portzamparc, din Rue des Hautes Formes (1979), sunt experimente care, trist, la noi, nu au existat, decât într-o măsură foarte mică. Am în minte excepționalul proiect pentru un bloc de locuințe înalt realizat de Virgil Nițulescu la începutul deceniului 8, pe Bulevardul 1 Mai, la colțul cu strada Ion Manolescu. Propus ca să facă o contrapondere blocului situat în spatele pieței (pe care l-am conceput) și să constituie, în același timp, capătul de perspectivă al străzii Ion Mincu. Partis-ul arhitectural insolit și o structură de rezistență pe măsură – diafragme moi5 –, datorată inginerului Eleodor Săftoiu, generaseră o volumetrie foarte originală pe care n-am regăsit-o în publicațiile vremii5, pe care o consider și acum un proiect experimental. 1958, un an aparte Plenara CC al PMR din noiembrie 1958 dă undă verde noii direcții, cea care face posibilă practicarea arhitecturii moderne. În preambul, Plenara UA din noiembrie 1957 evidențiase, legat de reorganizarea proiectării, prin suficiente voci autorizate, necesitatea unei critici libere; în mod neobișnuit, erau prezentate ca exemple posibil de urmat, cele occidentale. În anul Plenarei CC este itinerată la București expoziția realizată în R.D. Germană și deschisă prima oară la Berlin privind construcțiile-tip. Evenimentul s-a bucurat de un mare interes în rândul arhitecților români, generând multe luări de poziție în revista „Arhitectura”. Următoarea plenară a UA (1958) a avut ca temă „reducerea costurilor în construcția de locuințe”. Miruna Stroe evidențiază o diferență de aproape 100% între prețurile locuințelor stabilite prin proiect (de către arhitecți, ingineri, economiști) și cele politice, evident, cele mici fiind ultimele. Între 21 ianuarie și 10 februarie 1958 avea să fie deschisă, la Sala Dalles, expoziția Arhitectura contemporană în Statele Unite. Evenimentul are valoare de simbol. Chiar dacă în 1958 nu avem în rândul arhitecților starea de euforie a anilor ‘60 – cum spune Ana Maria Zahariade – semnalul schimbării care permitea racordarea arhitecturii ce avea să se facă în România la arhitectura occidentală a generat, încă de atunci (timid la început), o undă ce avea să crească într-un val de energii. Ca urmare a acestei stări, proiectele au fost „mai liber și mai atent studiate”, ceea ce presupunea, pentru corecta lor punere în operă, bugete al căror calcul să fi fost făcut cu maximă probitate. Puțin sensibilă la acest interes al profesiunii, puterea politică judeca numai în termeni economici, de unde diferența de prețuri menționată de Miruna Stroe și sincopele arhitecturale... În ceea ce privește critica de arhitectură, aceasta nu avea să capete niciun fel de consistență din motivele menționate mai sus. Al V-lea Congres al UIA Evenimentul s-a desfășurat la Moscova, între 20 și 27 iulie 1958. Alegerea locului a fost simptomatică – spune autoarea – pentru felul în care țările occidentale au reacționat la discursul lui Hrușciov. Congresul avea să dezbată tema „Construcția și reconstrucția orașelor, 1945-1957”. Miruna Stroe semnalează faptul că reprezentantul Academiei de Construcții și Arhitectură, profesorul arhitect N. Baranov, aprecia experiența de proiectare făcută pe baza unităților de vecinătate propuse încă din 1929 de americanul Clarence Perry. Autoarea mai remarcă, legat de această soluție urbanistică, apariția termenului de microraion, conceptual descins direct din unitatea de vecinătate. Adoptat în toate țările lagărului socialist, termenul acoperă un tip de unitate urbanistică ce se dezvoltă pe suprafețe variind între 20-50 de ha, pentru o populație de 5.000-15.000 locuitori. Cuprinde pe lângă locuințe, magazine, școli, creșe. Avea să fie declinat în varii forme, de la cele clasice (grupare de blocuri cu dotări social-culturale), la forme descompuse și recompuse ținând cont de zone construite anterior sau de prezența unor artere sau piețe. Activitatea Institutelor Regionale de Proiectare, IRP Începând cu 1 martie 1958, 16 institute de proiectare regionale au luat naștere. În anul următor sunt publicate primele proiecte realizate în IRP-uri, iar în luna aprilie a aceluiași an se organizează Consfătuirea tinerilor arhitecți. „Arhitectura RPR” inaugurează, începând cu nr. 1-2/1958, o rubrică specială, nepermanentă, intitulată „Din activitatea institutelor regionale de proiectare”. O ilustrație bine aleasă pune în evidență câteva lucrări realizate la Craiova, Oradea, Deva, de o calitate cel puțin onorabilă. Apare cu această ocazie, mai vizibilă, preocuparea pentru un caracter regional al arhitecturii, consonant cu preocupări similare existente mai ales în Italia, Spania (Catalonia), Grecia, Danemarca ș.a. Înainte de cartiere și piețe, proiecte unicat Schița de sistematizare a Capitalei propunea: realizarea de noi cartiere, conturarea de piețe urbane mărginite de locuințe, completarea magistralelor și locuințelor din centrul orașului cu clădiri înalte de locuințe. Multe dintre aceste construcții, date fiind dimensiunile terenurilor situate în centrul orașului, cu geometrii particulare și suprafețe nu întotdeauna foarte mari, au generat proiecte unicat. Racordarea la țesutul urban interbelic cerea racordarea la acest tip de arhitectură. Situația avea să lase porți deschise pentru o abordare modernistă. În acest spirit s-au realizat imobilele de pe Calea Victoriei 136, blocurile din strada Brezoianu, construite pe terenuri devenite libere ca urmare a bombardamentelor din al Doilea Război Mondial. Miruna Stroe ne arată câteva proiecte de mici ansambluri de locuințe „scăpate de tirania indicilor, consangvine cu arhitectura modernistă interbelică”, ansamblul strada Păsculescu-Tei, autor arh. Mircea Dima, și complexul de locuințe din strada Ana Davila, autori arh. Mihaela Slomnescu și Vl. Iliescu. Construite pe terenuri libere, de mici dimensiuni, după proiecte mai relaxate, ce aveau să producă unități urbanistice la scară umană, aceste ansambluri au avut, de multe ori, o arhitectură de foarte bună calitate. Aș adăuga aici (deși a fost menționat la alt capitol, p. 58), pentru nota de evidentă modernitate, blocul Sanitas (cum era cunoscut la sfârșitul anilor ‘50) realizat înaintea imobilelor menționate, în 1957, de arhitectul Virgil Nițulescu (1922-2000). Situat în Bulevardul Nicolae Bălcescu, în apropierea străzii C. A. Rosetti, amplasat între două blocuri interbelice moderniste și, practic, în fața blocului Malaxa al lui Horia Creangă, imobilul Sanitas se află cu acestea într-un interesant dialog6. Cunoscut pentru pozițiile sale afirmat moderniste, Virgil Nițulescu fusese extrem de vehement criticat de Gustav Gusti, într-un articol din „Arhitectura RPR” (nr. 2-3/ 1950), care comenta un concurs de locuințe: „[…] proiect lipsit de orice valoare arhitectonică sau constructivă a suscitat totuși discuții ample între membrii juriului, datorită valorii lui de manifest al unei ideologii dușmănoase […]“. Unul din multele merite ale cărții pe care o analizăm aici este și faptul că, pentru a susține ideile din text, ne este pusă la îndemână, în mod concentrat, o iconografie care scoate la lumină lucrări de arhitectură valoroase: ansamblul Păsculescu-Tei, blocul Sanitas, blocul din Calea Victoriei 136, blocurile din strada Brezoianu ș.a. Paranteza internațională. Expo 1958 Momentul 1958 constituie pentru țările socialiste declanșarea revenirii la modernism, ne spune autoarea. La Expo 1958 – prima expoziție universală de după război – au participat toate țările comuniste, mai puțin România. Toate aceste țări au avut pavilioane în care erau vizibile căutări arhitecturale la zi. Pavilioanele Cehoslovaciei și Iugoslaviei aveau să fie remarcate și apreciate. Miruna Stroe consideră că: „Această expoziție demonstrează graba de reconectare a statelor socialiste la arhitectura occidentală a momentului, de îndată ce acest lucru a fost posibil”; se putea vedea „pofta de a depăși cunoscutul în arhitectură și artă”. Proiectul cel mai comentat atunci în presă, în presa de arhitectură, și în breaslă a fost Pavilionul Philips al lui Le Corbusier (coll. Iannis Xenakis), una dintre realizările cele mai „provocatoare” (Nicholas Fox Weber), cel mai neobișnuit dintre pavilioane (criticul ziarului „New York Times”). În interiorul pavilionului a fost difuzat un film de 8 minute conceput de Le Corbusier, având ca suport sonor muzica lui Edgar Varèse, compusă pentru acest eveniment. Rezultatul avea să fie numit de Le Corbusier poem electronic. Extraordinar simț de anticipație al autorului proiectului dacă ne gândim la ceea ce se întâmplă astăzi în artele vizuale! Partea a II-a. Modernismul nenumit își intră în drepturi Pregătirea planului șesenal Până în 1960, accentul efortului și direcția economiei României au fost îndreptate către agricultură, din acel an accentul se va pune pe industrializare care va cuprinde și industria materialelor de construcții și a construcțiilor. Sunt prezentate câteva grafice edificatoare privind situația locuințelor. Aflăm că suprafața locuibilă pe cap de locuitor de la instaurarea comunismului, prin comparație cu perioada interbelică, a scăzut; că norma sanitară de 8 mp pe locuitor va fi atinsă abia în 1971, iar criza locuințelor va fi rezolvată în jurul anului 1975. În raport cu alte țări, „suprafața locuibilă pe cap de locuitor nu situează România într-o zonă confortabilă”. Situația este extrasă de Miruna Stroe din dosare de arhivă pe care scrie strict secret, ceea ce o face să ne spună, pe bună dreptate, că avem de a face cu situația reală, pusă la dispoziția puterii politice și este departe de a fi ceea ce se vehicula în presa epocii spre știința maselor. O problemă care revine este cea a relației dintre industrializarea construcției de locuințe și regimul de înălțime. Continuă să existe o neîncredere în capacitatea de a construi clădiri înalte, inclusiv din cauza costurilor mari ale acestei soluții. Miruna Stroe ilustrează cu texte extrase din stenograme punctele de vedere ale diverșilor aparatcici, îi auzim astfel pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Florian Dănălache, Petru Borilă ș.a. Ne putem face astfel o idee despre nivelul intelectual al celor care au decis destinele țării în acei ani. Pentru o mai corectă edificare recomand citirea textelor din anexe, din care iată o mostră: „Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: [...] era vorba să organizăm pe locatari, să stăm de vorbă cu membrii de partid și să stabilim modul de comportare față de aceste construcții noi. Tov. Boroș Carol: Pentru blocurile noi, noi am luat măsuri în privința aceasta. Tov. Gh.Gheorghiu-Dej: Perdele n-ați pus? Tov. Boroș Carol: N-am pus noi, ci pun locatarii. Noi numai am indicat din care perdele să pună. Tov. Gh. Gheorghiu-Dej: Să fie ieftine. Tov. Boroș Carol: Noi dăm numai câteva modele, și membrii de partid sunt aceia care spun cum trebuie să fie perdele, să se păstreze curățenia”. Preocupare intensă pentru sistematizare Începând cu 1959, devin tot mai actuale discuțiile despre urbanism, cu precădere problema amplasării locuințelor în orașe. Este perioada în care noțiunea de „schiță de sistematizare” începe să fie utilizată cu scopul explicit de a ușura aprobarea proiectelor. Punctul de pornire al schiței avea să fie profilul economic al zonei supuse urbanizării, ne spune Miruna Stroe, iar una dintre primele operațiuni avea să fie delimitarea perimetrului localităților. Prin acest tip de proiect se stabileau zonele de locuințe, cele industriale, circulația, spațiile verzi, amplasarea principalelor dotări socio-culturale etc., folosind un limbaj de înlocuire pentru primele patru puncte din Carta de la Atena (1933). Se eluda însă problema importantă a centrelor istorice ale orașelor. Acest mod de abordare avea să ducă la distrugerea centrelor istorice ale orașelor situate cu precădere în afara arcului carpatic. Se aducea o modificare structurală moștenirii istorice reprezentate de aceste centre. Chiar dacă arhitectura și starea fizică a construcțiilor demolate, comparată cu starea centrelor orașelor din interiorul arcului carpatic, era mai „precară”, vechile închegări urbane semnificau identitatea unei civilizații. Cele câteva studii referitoare la aceste centre, precum și cele ale Eugeniei Greceanu, dedicate orașelor Pitești și Botoșani, certifică existența unei civilizații orășenești valabile și viabile. Vreau să atrag atenția însă că, dacă deplângem demolarea acestor zone urbane istorice, chiar dacă ea a avut, de cele mai multe ori, acceptul arhitecților, judecarea arhitecturii și urbanismului trebuie făcută ținându-se cont de spiritul epocii: după al Doilea Război Mondial, oriunde în Europa, în Franța, Germania etc. și în România, arhitecții fuseseră crescuți în spiritul Cartei de la Atena, pe care nu numai că o învățaseră, dar credeau în ea și mulți o și iubeau: plan liber, piloți, acoperiș-terasă, ferestre orizontale, pentru arhitectură; zonificare pentru urbanism (zonă de locuit, zonă de lucru, spații pentru circulație, pentru loisirs, patrimoniu istoric al orașelor). Chiar dacă 30 de ani mai târziu Reyner Banham critica rezultatele Congresului de la Atena, microcosmosului arhitectural-urbanistic îi trebuie ceva timp să reacționeze. La noi, schimbarea se va face mai ales la nivelul arhitecturii, care devine, la un moment dat, postmodernă, dar schimbarea, după știința mea, nu are loc și la nivelul urbanismului. Arhitecții sistematizează, tovarășii dispun Ne sunt prezentate proiecte concepute de arhitecți cu evidenta dorință de a face proiecte la standarde occidentale, proiecte ce vor fi amendate uneori aspru de puterea politică. Dintre exemplele pe care le prezintă, autoarea îl alege pe cel care, după spusele Domniei Sale, este cel mai evocator, Iașiul. Exemplul a fost ales pentru că aici a putut fi urmărită toată devenirea orașului în perioada comunistă, de la schița de sistematizare din 1954, propusă de echipa condusă de arhitectul George Filipeanu, până la realizările de la începutul anilor 1960, trecând prin schițele de sistematizare din 1956 și cea din 1960. Deciziile politice privind sistematizarea orașelor se luau în baza unei note informative pe care specialiști semnați sau nu o pregăteau. Miruna Stroe ne relevă faptul că „nota informativă pentru Iași ignoră în totalitate chestiunile legate de compoziția urbană, însă prezintă foarte detaliat profilul economic al orașului”. Nota a fost transpusă într-un modus operandi ce avea să conducă la distrugerea siluetei Iașiului. Primul proiect, cel din 1954, plecase tocmai de la ideea păstrării cachet-ului orașului, propunând un regim de înălțime care să nu depășească P+2 etaje. Proiectul a fost transpus în teren într-un oraș având un relief foarte particular și o siluetă caracteristică până la extrem. În plus, la Iași, unde exista o arhitectură veche de o bună și câteodată de o foarte bună calitate, trebuia construit ținându-se cont de existența acestui patrimoniu, ceea ce presupunea căutarea unui dialog cu ceea ce preexista. În acest sens, exemple fericite fuseseră edificate de Ignazio Gardella la Casa Borsalino (1951) din Alexandria/Italia sau cele concepute de José Antonio Coderch la imobilele ISM din Barcelona (1952) sau la Casa Catasus (1956), din Sitges/Catalonia. Ar fi fost bune exemple de urmat la Iași! Sistematizare de piețe, zone centrale și sistematizări de magistrale Deși au în program tot construcții de locuințe – dat fiind principiile diferite care le guvernează – autoarea înțelege să trateze separat de microraioane spațiile urbane de tip magistrale și piețe, reprezentative prin amplasament, dispuse în lungul unor bulevarde sau perimetral piețelor. Sunt trecute în revistă atent și subtil analizate câteva dintre ansamblurile construite între 1958-1966: Piața Palatului, Piața Gării de Nord, ansamblul Circului de Stat, ansamblul Calea Griviței, pe care Miruna Stroe îl apreciază – cu dreptate – pentru „efortul compozițional remarcabil”. Sunt prezentate, de asemenea, axul nord-sud (Magheru-Bălcescu-Brătianu) și axul est-vest (Ferdinand, Pache Protopopescu, Carol, Elisabeta, Kogălniceanu), toate în București. Miruna Stroe ne semnalează „o privire critică asupra acestor proiecte exprimată într-un articol al conf. arh. Radu Laurian. Una din observațiile făcute cu referire la ambele magistrale este că din proiecte lipsește abordarea adâncimii loturilor”. Faptul că profesorul Laurian relevează o slăbiciune a proiectelor menționate nu trebuie să ne lase impresia „că s-a dat liber” la critica de arhitectură și urbanism, ci avem de-a face cu o excepție. În ceea ce privește intervențiile urbane din provincie, sunt comentate sau menționate zonele centrale din Cluj, Pitești, Ploiești, Râmnicu Vâlcea, Bacău etc., în epocă, apreciate ca reușite urbanistice și arhitecturale. Autoarea consideră însă intervențiile făcute la Iași, Suceava, Piatra Neamț drept traumatizante din cauza scării lor. Sunt trecute în revistă și noile bulevarde ale gărilor Constanța și Brașov, de asemenea, câteva concursuri: sistematizarea centrului Timișoarei, Piața Unirii București. În ceea ce privește primele două proiecte, sunt în total acord cu Miruna Stroe, dar pentru ansamblul din Piatra Neamț aș pune un bemol criticii, căci la momentul apariției lui era o compoziție aerisită, iar arhitectura avea un anumit panaș. Organizarea proiectării, noua legislație Dat fiind ritmul susținut în care se construia, devenise evident că numărul celor implicați în proiectare, arhitecți și ingineri, în primul rând, trebuia mărit corespunzător, implicit numărul institutelor de proiectare. La 12 aprilie 1963 apare HCM nr. 191 privind organizarea activității de proiectare. Între alte măsuri, se permite institutelor de cercetare și a celor de învățământ superior realizarea de proiecte. Totodată se constată o concentrare a profesioniștilor în două orașe cu o dinamică specială, București și Constanța. Prin același act normativ se prevede repartizarea absolvenților învățământului superior de profil, în toată țara, stare care a dăinuit până în 1989. Ce se schimbă când totul rămâne la fel? A doua conferință pe țară a Uniunii Arhitecților din RPR Conferința are loc între 24 și 26 mai 1965, cu prezența lui Gh. Apostol, pe atunci vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, în absența lui Ceaușescu. Pompiliu Macovei devine președinte al UA, în timp ce fostul președinte, Duiliu Marcu, devine președinte de onoare. În conferință, pe lângă reciclarea unor idei cunoscute, este pusă în circulație ideea consultării în procesul de proiectare a unor profesioniști din alte domenii pentru a studia impactul pe care construcțiile îl vor avea în societate (sociologi, fiziologi, psihologi, economiști). De asemenea, se atrage atenția asupra unei abordări mai informate a problemelor patrimoniului istoric. Se discută și despre specificul local, relația cu arhitectura tradițională sau cu cea de patrimoniu, în care trebuie căutată inspirația pentru a combate monotonia arhitecturii recente. Această direcție privitoare la specificul local, susținută în conferință, își avea originile atât în căutări locale aflate deja în curs, cât și în experiențe internaționale. Cităm experiențele barceloneze ale echipei MBM (Martorell, Bohigas, Mackay), cele ale lui José Antonio Coderch sau ale italienilor Ignazio Gardella și Carlo Scarpa, ale grecilor Dimitrios Pikionis și Aris Constantinidis sau cele japoneze care prelucrau în cheie modernă, în beton, într-o manieră sofisticată, arhitectura tradițională. În orișice caz, deceniul care urmează conferinței va fi, probabil, momentul cel mai interesant al arhitecturii românești postbelice, cel puțin până în 1990. În această perioadă s-au construit Casele de Cultură de la Suceava și Baia Mare (arh. N. Porumbescu), Teatrul Național din Craiova (arh. Alexandru Iotzu), Prefectura din Baia Mare (arh. Mircea Alifanti) și încă aproximativ 10-20 de lucrări de valori apropiate. Cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la Consfătuirea pe țară a lucrătorilor în construcții De la Arhivele Naționale, din dosarul 34/1966 (Fondul CC al PCR, Secția economică), Miruna Stroe transcrie: „Diversitatea ansamblurilor, a clădirilor și chiar a elementelor de detaliu se va realiza cu succes numai prin îmbinarea a tot ce este mai înaintat și prețios în arhitectura mondială, cu specificul local, cu tradițiile, valorile artei naționale românești. Avem convingerea că arhitecții și constructorii noștri, care și-au dovedit capacitatea și talentul, își vor afirma din plin spiritul de inițiativă și fantezia creatoare pentru a dezvolta și îmbogăți continuu arhitectura României socialiste cu amprenta sa originală, proprie epocii pe care o trăim”. Miruna Stroe comentează: „Ceaușescu […] utilizând un instrument de retorică, construiește o imagine grandioasă a viitorului la care constructorii și arhitecții urmează să participe”. Din păcate, nu avea să fie așa! Cinci ani mai târziu, în 1971, în urma vizitei lui Ceaușescu în Coreea de Nord, sunt decretate faimoasele teze din iulie ce marchează sfârșitul perioadei de „liberalizare”. Ar fi interesant de aflat, poate viitoare cercetări pe care Miruna Stroe le va face vor scoate la iveală, cine erau cei care îi scriau discursurile cu teme de arhitectură și urbanism sau cine îi furniza informațiile în domeniu. Cincinalul 1966-1970 și noua schiță de sistematizare a Bucureștiului. Discuții Locuințele cincinalului următor vor trebui să țină cont de un nou reper, confortul, pe lângă cele presupuse obligatorii, economicitate, industrializare și tipizare: „În condițiile contemporane ale vieții colective, noțiunea de confort nu mai poate fi concepută doar în cadrul restrâns al apartamentului individual, ci este tot mai strâns interconectată cu organizarea ansamblului urban, a spațiilor exterioare și a dotărilor social-culturale, a amenajărilor edilitare, a circulației, cât și pentru retragerea în liniște, repaus și odihnă“. Planul de construcții a locuințelor va fi însă respins, din cauza informațiilor insuficiente privind costurile adevărate ale apartamentelor: „Metodele de calcul al prețurilor apartamentelor sunt mereu o necunoscută – în calcul intră fie lucrările edilitare, amenajările exterioare, costurile exproprierilor, al demolărilor, fie nu”. Ajuns la problema densității ansamblurilor de locuit, Ceaușescu exclamă: „Pentru sovietici […] problema terenurilor nu contează. Însă pentru țările unde problema terenului contează, se luptă pentru fiecare metru pătrat […]. Trebuie să constatăm că nu avem o documentare serioasă; am citit în două reviste – una din Uniunea Sovietică și una din Franța – și cu asta tot. De când lucrează CSCAS la această problemă, trebuia să aibă o documentare ca lumea. Cum să ne apucăm să facem dacă nu cunoaștem și ce se face în lume? Trebuia să avem loc de variante referitor la densitate. Ne plimbăm toată ziua în străinătate și nu avem lucruri elementare […]. Noi nu o să ajungem la nivelul Elveției, al SUA sau Suediei decât peste 20-50 de ani. Să vedem cum construiesc ei”. Programul de îndesiri pare să înceapă conceptual în 1965, când se fac propuneri pentru realizarea în anul următor a 13.000 de apartamente prin această metodă, în principalele mari ansambluri Balta Albă, Drumul Taberei, Armata Poporului, Pantelimon etc. Cât privește schița de sistematizare a Bucureștiului, din multele variante propuse este aleasă a VII-a, cea cu cele mai puține demolări, care devine varianta de orientare, nu cea definitivă, care urma să aibă un număr și mai mic de demolări. Programul de îndesiri, al cărui inițiator este Ceaușescu, avea să transforme ansamblurile de locuințe (Drumul Taberei, Balta Albă etc.) în orașele-dormitor pe care le vedem astăzi. Autorii lor lăsaseră locuri pentru crearea de centre ale ansamblurilor, în care trebuiau să existe spații pentru cultură, pentru comerț, spații de învățământ și de recreere etc. Locuințe proprietate personală În ianuarie 1966 – ne spune autoarea – a fost publicată „Hotărârea nr. 26/1966 a CC al PCR și a Consiliului de Miniștri al RSR privind sprijinirea de către stat a cetățenilor de la orașe în construirea de locuințe proprietate personală”. Acest act normativ avea să aducă o inflexiune importantă în practica de arhitectură. Chiar dacă arhitectul nu se va afla în dialog direct cu clientul său, el primește un feedback din partea organizației de stat care se ocupă de comercializarea acestor apartamente. Anul 1966 din titlul Mirunei Stroe este ales ca urmare a apariției acestui act. Chiar dacă nu este un reper la fel de important – la nivelul istoriei – ca dată care marchează începutul studiului, 1954, anul cuvântării lui Hrușciov, anul 1966 în viața arhitecților români ai epocii a marcat o schimbare care întărea sentimentul că liberalizarea este în curs, adică în creștere, ceea ce nu s-a întâmplat. Concluzii Felul în care puterea politică legifera pentru ca producția de arhitectură să opereze în societate este unul dintre obiectivele țintite de autoare. Cercetarea Mirunei Stroe se apleacă asupra documentelor de partid identificate de ea în arhive, pe care le completează cu urmărirea în revista „Arhitectura” a temelor insuficient conturate prin ceea ce arhivele au oferit până acum. Dar acest volum este și un remarcabil text de critică de arhitectură și urbanism. Comentarii echilibrate, subtile și docte ne pun în fața unei fresce vii, ce ne înfățișează altfel decât am fost obișnuiți, cei care am trăit perioada, istoria unei profesii, care luminează anumite puncte ale istoriei mari a României. De aceea îmi permit să insist și să invit, pe lângă arhitecți, societatea academică, în mod special, pe istoricii contemporaneității să citească cu atenție admirabilul studiu al Mirunei Stroe. Citirea textului mi s-a părut tot timpul interesantă. Introducerea unor povestiri cum ar fi cele privitoare la polemica stârnită de proiectul și realizarea „Palazzo-ului Calcani” sau a ubuescei definiții a arhitectului dată de președintele CSCAS, N. Bădescu, precum și dialogurile ionesciano-caragialești ale membrilor conducerii de partid și de stat – menționate mai sus – au menirea să ațâțe lectura prin ruperea ritmului. Autoarea este perfect conștientă că mai există încă mărturii/ documente necercetate, ceea ce o face să intenționeze – poate și ca urmare a sugestiei Anei Maria Zahariade – să continue cercetarea care să genereze apariția unui al doilea volum, pe care Editura Simetria ar fi interesată să îl publice. Ilustrarea articolului este făcută la propunerea redacției, cu imagini din cartea Mirunei Stroe. NOTE: 1 Miruna Stroe, Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966, București: Editura Simetria, 2016. 2 Mai probabil, comunist fiind, nu a văzut cu ochi buni în acest loc încărcat de simbol, Piața Palatului, dialogul cu arhitectura pe atunci proscrisului G. M. Cantacuzino (aflat în detenție la Canal). De altfel, câțiva ani mai târziu (în 1957), din dispoziția Ligiei Macovei, membră în conducerea UAP, soția arhitectului, se închidea expoziția de pictură și acuarelă deschisă de G. M. Cantacuzino în Parcul Herăstrău, în noaptea zilei în care fusese inaugurată de Tudor Arghezi. Legat de valoarea de simbol a Pieței Palatului: într-o discuție pe care am avut-o cu Neagu Djuvara, acesta mi-a spus că, după părerea sa, puterea comunistă a construit Piața Sălii Palatului adiacent celeilalte cu ideea de a o pune în umbră. 3 Arhitect remarcabil, având o cultură completă, T. Iconomu era la curent cu arhitectura și urbanismul contemporan, în ciuda deșertului bibliografic al epocii. Plecat din țară la sfârșitul anilor 1960 (dacă nu mă înșel), a ajuns în mai puțin de un an de zile șeful agenției Beaudouin&Lods, una dintre cele mai notabile firme de arhitectură din Parisul epocii, prin lucrări ce au marcat evoluția arhitecturii atât prin funcționalitate și echilibru plastic, cât și printr-o tehnicitate avansată (Paul Constantin, Dicționar universal al arhitecților, București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 35). 4 Care putea fi văzută la Casa Scânteii, în ansamblul de locuințe și Cinematograful „Înfrățirea între popoare”, la Teatrul în aer liber „Nicolae Bălcescu”. 5 Cum am fost martor la ședința de avizare în care proiectul a fost respins, pot să spun fără niciun fel de ezitare că invidia conducerii a blocat realizarea proiectului, văduvind Bucureștiul de o realizare de nivel internațional. Proiectul a fost publicat în revista „Arhitectura”. 6 În 1967, când am intrat în Institutul Proiect București, am auzit de la noii mei colegi că Virgil Nițulescu ar fi vrut – și s-ar fi exprimat în acest sens –, să se ocupe de blocul Unic, în stânga clădirii de locuințe Malaxa. Cum avea să se mai întâmple și cu alte ocazii – la unele am fost martor – conducerii Institutului i s-a părut că ar fi prea mult să-i dea ocazia lui Virgil Nițulescu să construiască un imobil lipit de construcția lui Creangă, considerată în lumea arhitecților drept cel mai frumos bloc de locuințe din București. O asemenea situație l-ar fi pus pe Nițulescu pe un piedestal care ar fi întărit legenda născută încă din timpul studenției acestuia, legenda talentului și a culturii lui (v. Ion Mircea Enescu, Arhitect sub comunism, București, Ed. Paideia, 2006, p. 188).