Reconstrucția postbelică în „Revistele Tehnice AGIR – (Arhitectură și) Construcții” (1947-1949)

În martie 1947, „Cuvântul înainte” al „Revistelor Tehnice AGIR – Construcții” anunța intenția Consiliului de Administrație al Asociației Generale a Inginerilor din România de îmbunătățire a practicii editoriale prin publicarea mai multor buletine periodice pe specialități. O astfel de măsură era necesară pentru că „buletinul AGIR în vechea sa formă” era, mai degrabă, o colecție de texte științifice destinate tuturor disciplinelor tehnice, și de cele mai multe ori publicația avea un caracter general și destul de vag. Prin schimbarea formulei editoriale și realizarea unei „Reviste Tehnice AGIR” pentru fiecare disciplină tehnică în parte, Asociația Inginerilor a urmărit să răspundă cerințelor profesionale distincte ale specialiștilor din fiecare domeniu; noile publicații trebuiau să pună la dispoziția practicienilor informații științifice de ultimă oră¹. „Revistele Tehnice AGIR – Construcții” se adresau deopotrivă inginerilor constructori și arhitecților, astfel că noua formulă editorială s-a definitivat în condițiile în care revista „Arhitectura” nu mai apărea din 1945, iar arhitecților li se solicita regruparea în jurul AGIR.

Desigur, dincolo de considerente strict practice, schimbările survenite în politica editorială ilustrează și un context politic complicat. Efortul reconstrucției țării în urma celui de-al Doilea Război Mondial nu avea rezultatele scontate, astfel că deviza AGIR – „Prin tehnică la progres” – exprima nu doar un deziderat profesional, ci și aspirațiile unei societăți încă insuficient modernizate. La momentul respectiv, deopotrivă în cercurile politice și în cele profesionale, tot mai multe voci militau pentru centralizare decizională, consolidarea aparatului birocratic, progres tehnologic și creșterea implicării specialiștilor în procesul refacerii ca fiind cel mai facil drum pentru dezvoltarea țării și reașezarea ei pe principii de raționalitate și eficiență. De fapt, una din ideile frecvent reiterate în epocă se referea la îmbunătățirea optimului social printr-o abordare modernă a muncii, iar dezvoltarea infrastructurii și eficientizarea construcțiilor de locuințe reprezentau unul din pilonii centrali². Probabil tocmai preocuparea pentru soluționarea aspectelor sociale ale reconstrucției a făcut ca „Revistele Tehnice AGIR – Construcții” să deschidă seria publicațiilor. Între martie 1947 și august 1949 au apărut 15 numere; în paginile revistei și-au găsit loc numeroase articole privind domeniul construcțiilor și al arhitecturii, atât sub forma unor texte originale semnate de specialiști români, cât și a unor traduceri din publicații din străinătate. În tot acest interval, sumarul revistei a fost menținut relativ neschimbat: un grupaj de articole de specialitate ceva mai extinse ca dimensiune; câteva „Note” mai scurte cu privire la probleme tehnice; o rubrică de „Informații” referitoare la aspecte organizatorice relevante pentru specialiști; și două rubrici despre „Recenzii” și „Revista revistelor”, ce includeau mențiuni despre ultimele apariții editoriale din țară și din străinătate. Schimbarea denumirii în „Arhitectură și Construcții” începând cu numărul 5 (septembrie-octombrie 1948) nu a modificat radical formatul revistei; totuși, după septembrie 1948, numărul articolelor de mari dimensiuni a crescut în detrimentul celorlalte rubrici.

Cercetătorul de astăzi poate citi textele respective din cel puțin trei perspective. Prima ține de felul în care procesul constructiv era influențat de centralizarea birocratică sau de controlul statului asupra resurselor financiare. A doua ia în calcul modalitățile prin care proiectanții și-au reconsiderat valorile profesionale într-un context politic complicat; într-o măsură mai mare decât în perioada anterioară, imediat după 1945 asistăm la numeroase situații când diferite idei, preluate de practicienii români pe canale occidentale sau sovietice, au fost (re)interpretate prin grile ideologice diferite. O a treia perspectivă poate evidenția creșterea influenței sovietice; numărul tot mai mare de texte traduse din limba rusă și republicate în „Revistele Tehnice AGIR” este sugestiv pentru integrarea graduală a României în sfera de influență sovietică. Deși importante pentru că ajută la înțelegerea perioadei respective, astfel de abordări nu reușesc, totuși, să schițeze reconstrucția din perspectiva necesităților reale ale societății și nici nu potențează specificitatea cazului românesc în raport cu abordările reconstrucției în contextul unor proiecte similare derulate în alte contexte europene. În cele ce urmează, pornind de la conținutul „Revistelor Tehnice AGIR – (Arhitectură și) Construcții”, precum și prin trecerea în revistă a numelor arhitecților cooptați în realizarea numerelor, se vor pune în evidență sensurile refacerii în perioada imediat postbelică, ca o rezultantă a nuanțărilor politico-ideologice a unui corpus de principii definitorii pentru practica arhitecturală a momentului, și, implicit, problematiza o posibilă corelație între aceste reinterpretări conceptuale și vizibilitatea publică a revistei. O astfel de abordare poate contribui la o mai bună înțelegere a refacerii. Publicația editată de Asociația Inginerilor nu a reprezentat o apariție singulară în peisajul editorial al României postbelice. Din contră, între 1945 și 1948, „Simetria”, „Revista Fundațiilor Regale” sau „Buletinul Societății Arhitecților Români”, precum și câteva periodice precum „Rampa”, „Timpul” sau „Contemporanul” erau doar câteva platforme publice unde proiectanți, arhitecți sau sociologi puteau exprima diferite perspective ideologice referitoare la aspectele constructive ale refacerii. Ceea ce o particularizează însă în peisajul editorial românesc postbelic este felul în care „Revistele Tehnice AGIR – Construcții” evidențiază atât grade diferite de vizibilitate publică și decizională a proiectanților, ca urmare a ambiguități statutare a Societății Arhitecților Români (SAR), cât și mecanisme prin care mesajul constructiv de un anumit tip a fost instrumentat în funcție de disponibilitatea și sursa resurselor financiare.

În intervalul martie 1947-septembrie 1948, publicațiile „Revistele Tehnice AGIR – Construcții” au apărut sub îngrijirea unui colectiv redacțional format preponderent din specialiști de formație inginerească, precum A. Beleș, Em. Blitz, M. Hangan, Cr. Mateescu, Cr. Niculescu, N. Profiri, P. Theodorescu și P. Vernescu; doar doi arhitecți, I. Davidescu și Duiliu Marcu, au fost cooptați în echipa redacțională. Din septembrie 1948, după schimbarea numelui în „Revistele Tehnice AGIR – Arhitectură și Construcții”, echipei i se adaugă mai mulți arhitecți, precum T. Evolceanu, I. Ghika-Budești, G. Gusti, M. Silianu sau D. Vernescu. O parte din aceștia din urmă publicaseră anterior în alte reviste precum „Simetria”, „Buletinul Societății Arhitecților Români” sau „Revista Fundațiilor Regale”. Exponenți ai tinerei generații, majoritatea născuți la începutul secolului al XX-lea, ei au atins maturitatea profesională tocmai în perioada postbelică; mai mult, preferința pentru ideile de stânga a multora dintre ei s-a bucurat de un context favorabil³.

După desființarea Comitetului SAR, în 1945, și încetarea apariției revistei „Arhitectura”, proiectanții au rămas fără o platformă editorială oficială și dedicată. Din martie 1947, „Revistele Tehnice AGIR – Construcții” ar fi putut suplini această lipsă, asigurând spațiu editorial arhitecților. Însă până în septembrie 1948 au apărut doar șase articole semnate de arhitecți români⁴, restul referirilor la arhitectură fiind incluse fie în traduceri din literatura străină, fie în texte semnate de ingineri. Neimplicarea arhitecților în proiectul editorial AGIR comporta semnificații mai complexe atât timp cât, așa cum aveau să o dovedească evenimentele ulterioare, „Revistele Tehnice” nu au reprezentat doar o simplă platformă editorială, ci pilonul în jurul căruia reprezentanții liderilor comuniști au urmărit să articuleze un discurs alternativ prin atragerea unor specialiști cu vederi apropiate și prin realizarea unei scheme instituționale prin care să gestioneze finanțările guvernamentale a unor proiecte editoriale. După o perioadă de ambiguitate doctrinară și colaborări profesionale pe mai multe planuri, în octombrie 1947, SAR răspunde solicitării AGIR de a se alătura celorlalte asociații de tehnicieni din țară. Absorbția a fost însă un proces de durată; deși noua afiliere a fost oficial asumată în ianuarie 1948, un Congres al Arhitecților Români a fost programat abia pentru luna septembrie. În tot acest interval, „Revistele Tehnice” au fost, mai degrabă, spațiul unde coordonatorii cercurilor de studii ale SAR și-au expus principalele idei referitoare la planificare, urbanism, reconstrucție, locuințe în orașe și sate, sau materiale și metode de construcție⁵.

Temele abordate în numerele apărute între martie 1947 și septembrie 1948 au fost construite în jurul ideii că o tehnică „ieftină” ar fi asigurat un prim-pas spre o mai bună abordare a refacerii. Articolele din revistă au problematizat în legătură cu chestiuni privind dezvoltarea, publicația reprezentând un construct cu puternice valențe ideologice care și-a găsit o primă direcție de expresie în extinderea infrastructurii. De exemplu, mai multe numere alocă un spațiu destul de important unor aspecte precum alimentarea cu apă a orașului București, realizarea liniilor de cale ferată Bumbești-Jiu sau Ilva Mică-Vatra Dornei. Astfel de referiri trebuie citite însă dincolo de simple proiecte de infrastructură, ca o expresie a unor încercări de reconfigurare a unui proiect național și, implicit, a filiației ideilor angajate și a valențelor ideologice ale acestora⁶. Desigur, în intervalul martie 1947-septembrie 1948, în paginile „RT AGIR – Construcții” un număr important de articole a fost preluat din literatura sovietică. Fie că vorbim de tehnica construcțiilor sau de analize punctuale privind reducerea prețului de construcție, textele aduc în prim-plan probleme legate de organizarea șantierelor și planificarea resurselor. O lectură a acestor materiale, însă, ilustrează cum comparațiile cu URSS nu pun neapărat statul român în inferioritate, ci mai degrabă articulează un cadru comparativ. În egală măsură însă, revista a publicat și texte preluate din literatura occidentală. Colegiul redacțional a alocat un spațiu amplu lucrărilor de geniu – drumuri, căi ferate, poduri, viaducte – și locuințelor de masă, relaționările cu practici profesionale din state occidentale precum Statele Unite, Franța, Marea Britanie sau Italia sugerând, inclusiv, existența unor rețele transnaționale de schimburi între specialiști, cristalizate dincolo de cadrele fixe ale unei politici naționale. Interesul publicației românești pentru experiența profesională de dincolo de granițe trimite spre faptul că reconstrucția a ridicat probleme similare pretutindeni: cum să abordezi modernizarea infrastructurii și a spațiului locativ în contextul refacerii prin angajarea unor cheltuieli minimale.

Din septembrie 1948, imediat după integrarea deplină a SAR în AGIR, denumirea publicației se modifică în „Revistele Tehnice AGIR – Arhitectură și Construcții”. În cele cinci numere apărute sub noua titulatură și-au găsit loc texte semnate de arhitecți precum Gustav Gusti, Cezar Lăzărescu, Gh. Trifu, A. Moisescu sau D. Hardt. Tineri și abia ieșiți de pe băncile facultății, multora dintre ei revista le-a facilitat debutul editorial; în anii care au urmat, acești proiectanți au fost implicați în realizarea unor proiecte sociale de anvergură: București, Valea Jiului, Hunedoara sau Reșița. „Cuvântul înainte” al numărului 5/1948, semnat de Societatea Arhitecților Români, menționa faptul că „arhitectura și urbanismul sunt condiționate de dezvoltarea politică, socială și economică a societății”⁷. Interpretarea tehnicii ca un dat al succesiunii unor etape istorice s-a profilat ca element central în articularea unui nou tip de discurs, construit pe rolul arhitecturii în definirea unor identități de clasă. Preluând un model deja bine încetățenit în Uniunea Sovietică, revista a adus câteva schimbări față de perioada anterioară. În primul rând, referirile la URSS sunt mai numeroase; arhitectura și construcțiile au cunoscut însă o puternică dimensiune ideologică, progresul tehnic fiind abordat în termeni marxiști și cu referire strictă la contextul unui regim politic socialist. În al doilea rând, textele includ mult mai multe referiri la chestiuni legate de statutul arhitecților, la sindicalizarea branșei sau creșterea vizibilității lor în cadrul procesului decizional al statului. De fapt, abia începând cu septembrie 1948, problematica organizării instituționale devine o temă majoră de discuție. Este important de precizat, de asemenea, faptul că după cum s-au exprimat și arhitecții români participanți la Congresul Internațional de Arhitectură de la Lausanne, scăderea prețului de construcție a locuințelor ar fi fost strâns legată de instituționalizarea și centralizarea practicii de arhitectură sub autoritatea Partidului Comunist⁸. Desigur, reinterpretarea conceptuală a refacerii de pe principii ideologice, prin discuțiile mai ample referitoare la legătura dintre muncă și spațiul construit al localităților, este bine ilustrată în paginile „Revistele Tehnice AGIR – (Arhitectură și) Construcții”.

Dimensiunea socială a noii agende a revistei este exprimată încă din primul număr al noului format. Textul lui Gustav Gusti despre orașul muncitoresc de la Hunedoara, realizat între 1947 și 1949, se constituie într-un veritabil punct de pornire pentru aplicarea unor principii privind industrializarea, nivelul de trai și problema fierului. Pentru prima dată în paginile revistei, Gusti redactează un material care adaptează tema Primului Congres AGIR – organizarea muncii – la o agendă arhitecturală. Abordarea integrată a orașului urban a implicat și coroborarea randamentului muncii, a tipologiei locuinței și a structurii dotărilor urbane⁹. Ulterior, aceste teme au fost reluate de mai multe ori, însă lectura textelor publicate pe parcursul anilor 1948 și 1949 evidențiază un grad mare de ambiguitate conceptuală referitoare la tipologia constructivă promovată de „Revistele Tehnice AGIR – Arhitectură și Construcții”. De exemplu, mai multe texte abordează problematica locuinței pentru forța de muncă într-o cheie similară proiectelor urbane specifice orașului-grădină: locuințe individuale sau cuplate, cu cel mult două niveluri, preocupare pentru zonificare și dezvoltarea circulației, separația funcțiunilor sau accent pe specificitatea locală și pe extinderea zonelor verzi. Teme de factură modernistă, cu filiații în tradiția europeană a proiectelor de locuințe sociale în medii urban industriale, aceste soluții au fost discutate inclusiv prin exemple preluate din literatura sovietică. Drept urmare, conținutul revistei ilustrează, mai degrabă, alinierea la modelul moscovit în mai multe faze. Asimilarea limbajului scris s-a produs mult mai grabnic decât însușirea unor modele profesionale, astfel că „Revistele Tehnice AGIR – Arhitectură și Construcții” au servit scopului comun al tuturor tipăriturilor românești, acela de a se constitui într-un mijloc de propagare discursivă a opțiunilor noului regim politic.

NOTE:

1 Consiliul de Administrație al Asociației Generale a Inginerilor – AGIR, „Cuvânt înainte,” în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 1/ 1947, p. 1.

2 Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan, 1945-1968, Iași: Polirom, 2015, p. 54-68.

3 Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, București: Simetria, 2011, p. 15-17.

4 M. Silianu, „Cadrul actual al problemelor de urbanism și arhitectură”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 1/ 1947, p. 10-13; V. Perciac, „Problemele proiectării locuințelor în URSS”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 2/ 1947, p. 22-26; I. Davidescu, „Urbanismul și arhitectura în URSS”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 5/ 1947, p. 4-14; H. Stern, „O locuință cu galerie de artă”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 6/ 1947, p. 6-10; Grigore Ionescu, „Orașe românești de ieri și de azi”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 2/ 1948, p. 66-72; Pompiliu Macovei, „Palatul Sovietelor”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 3/1948, p. 123-132.

5 Vezi în acest sens „Buletinul Societății Arhitecților Români”, numerele 10/ octombrie 1947-13/ iulie 1948. Chestiunea este discutată și de Mariana Celac, Al. Panaitescu, „Scurt istoric al organizării profesiei de arhitect în România de la «Regulamentul» lui Al. I. Cuza și M. Kogălniceanu până în prezent”, în „Arhitectura” nr. 3-4/ 2016. Disponibil online http://arhitectura-1906.ro/2016/12/scurt-istoric-al-organizarii-profesiei-de-arhitect-in-romania-de-la-regulamentulu-lui-a-i-cuza-si-m-kogalniceanu-pana-in-prezent/.

6 Amedeu Georgescu, „Distrugeri și restabiliri de tunele și căi ferate”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, 1/ 1947, p. 2-10; P. Teodorescu, „Transversala de la vest (Craiova-Tg. Jiu-Simeria-Brad-Oradea)”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 3/ 1947, p. 1-6; P. Teodorescu, „Refacerea liniei Ilva Mică-Vatra Dornei”, în „Revistele Tehnice AGIR – Construcții”, nr. 2/ 1948, p. 37-66.

7 * * * „Cuvânt înainte” în „Revistele Tehnice AGIR – Arhitectură și Construcții”, nr. 5/ 1948, p. 237.

8 N. Bădescu, „Congresul UIA de la Lausanne”, în „Revistele Tehnice AGIR – Arhitectură și Construcții”, nr. 5/ 1948, p. 275-278.

9 Gustav Gusti, „Un oraș muncitoresc la Hunedoara”, în „Revistele Tehnice AGIR – Arhitectură și Construcții”, nr. 5/ 1948, p. 266-267.