La „Arhitectura”

La revista „Arhitectura” am început să colaborez imediat după revoluție, la invitația Ancăi Sandu-Tomașevschi. Mi-ar plăcea să recitesc articolele publicate atunci, când se va digitaliza revista. La câte numere sunt, cam unul pe an, nu cred să fie o povară. Țin minte că, la revelionul dintre 1991-1992, făcut în sala de consiliu a Școlii, am pledat cauza revigorării revistei dinaintea dlui Alexandru Beldiman și a altor câțiva curioși, pe care sunt convins că i-am plictisit teribil. Apoi a fost concursul pentru postul de redactor-șef, țin minte că era în juriu o reprezentantă a Ministerului Culturii și Puiu Lungu: mi-am spus din nou păsul și l-am câștigat. Trebuie să spun, neapărat, că datorez dlui Beldiman inserția în rândul arhitecților, la începutul anilor nouăzeci, dar și o recomandare de a pleca cu bursă Fulbright, după anul petrecut la Oxford.

Aveam 27 de ani. Nu toată lumea din redacția de atunci se bucura alături de mine. Revista avea format nou și coperți noi. Mie îmi plăceau cele făcute de Dan Marin. Voiam ca revistele să aibă miez, să avanseze o poziție critică față de ce a fost și față de ce (mai mult nu) era, încă, atunci, când totul părea că este de făcut. Voiam să inventăm critica de arhitectură (eu aveam, de ceva vreme, rubrică săptămânală în „Tineretul liber”, mulțumită lui Gabi Rusu și Sorin Preda, apoi în „Libertatea”, mulțumită lui Bedros Horasangian), să creștem o generație nouă, să (ne) „spunem de tot”. Dădusem, în 1990, prima diplomă teoretică din istoria Școlii și mi se părea că am o misiune. Umblam cu reportofonul după actorii perioadei precedente, să fac istorie orală, căci documente nu erau (episodul Casa Poporului lipsește din revista arhitecților…). Puțini voiau să vorbească. Unii mă refuzau explicit (Pompiliu Macovei), spunând că unele lucruri trebuie să meargă în mormânt cu ei. Și au mers. Altora le-a părut rău, ulterior, că nu au vorbit cu mine atunci, dar nu atât de rău încât să repare, fie și mai târziu, eroarea. Foarte puțini au fost de acord, precum Ion Mircea (Ciuli) Enescu, care nu numai că mă păstorea, din partea UAR, căci eram prea june, ci mi-a și devenit, în timp, mentor și bun prieten: dânsul ne-a dat, prin cartea sa, Arhitect sub comunism, singura, deocamdată, mărturie personală scrisă, asumată, aproape completă despre acele vremuri. Așa că primul număr a fost despre relația dintre arhitectură și putere (mai ales totalitară), un număr care și astăzi mi se pare consistent.

Au început, în paralel, discuțiile despre noi biserici și catedrale, cu simpozionul de la Brăila (organizat de Teodor Baconschi în 1990, eu m-am dus acolo ca redactor TVR, instituție unde am lucrat șase luni, înainte de a veni preparator în școală, dar și al revistei „Avanpost”, unde era redactor-șef Mircea Nedelciu) și cu concursul pentru catedrala de la Suceava, câștigat de Constantin Gorcea. Au fost concursuri fără edificare și pentru Brăila, și pentru Brașov. Discutam cu Ciuli și cu Anghel Marcu despre toate acestea, în redacția revistei „Arhitectura” de la etajul I al corpului nou, primul atelier pe dreapta, unde, mai întâi, dădeam de atelierul foto al dlui Dumitru, omniprezentul fotograf al revistei; prin Anghel Marcu am aflat povești despre Henrieta Delavrancea-Gibory și alți mari interbelici și l-am cunoscut pe partenerul de biserici al lui Constantin Joja, octogenarul, atunci, Nicolae Goga (care făcea biserica maramureșeană din Titan). Acum aș ști ce să îi întreb mai bine decât am făcut-o atunci, dar prin ei mi-am făcut cultura despre arhitectura interbelică românească și ucenicia într-ale arhitecturii religioase.

Acestei teme i-am dedicat un alt număr din „Arhitectura”, numit după cartea-discurs de acceptare în academie a lui Petre Antonescu: Biserici nouă. De la numărul acela de revistă s-a tras și o expoziție destul de importantă, la Casa Americii Latine, în Primăverii, vernisată de, azi, ÎPS Teodosie, proaspăt întors, atunci, de la Locurile Sfinte. Apoi au fost concursurile pentru catedrala patriarhală, în 1999 și, respectiv, 2002, cel pe care l-am câștigat și singurul concurs național. A mai fost o glumă proastă pe post de licitație, în 2010, dar, despre asta, cu alt prilej.

Între timp, întors de la studiile la Oxford și Cincinnati, mă re-aclimatizam. Ciuli Enescu m-a luat iar de suflet și mi-a dat pagină lunară în „Românul Liber”, ziarul lui Ion Rațiu, unde devenise redactor-șef. În lipsa mea, revista „Arhitectura” a primit un director (doamna Mariana Celac, care a făcut un excelent număr despre arhitectură și film și care mi-a facilitat primirea la Colegiul Noua Europă, al dlui Andrei Pleșu) și o asociație care să colecteze și să administreze fondurile, pentru că ne retrăsesem de la sânul secat al Ministerului Culturii (atunci l-am cunoscut pe dl Radu Boroianu, secretar de stat, pe care l-am reîntâlnit mulți ani mai târziu, după episodul ambasadorial de la Berna). Asociația era condusă de Alexandru Beldiman și administrată de doamna Diana Hurduc.

Cum-necum (mai ales necum), lucrurile au continuat, în sărăcie (nu se mai plăteau salarii deja de mulți ani): am adus o echipă nouă la revistă, cu Cătălin Berescu și Constantin Goagea, dar Cătălin a plecat repede. Curând după aceea m-am retras și eu din poziția, deja golită de semnificație, de redactor-șef. Revista a continuat să apară, o vreme, apoi echipa aceasta a plecat și ea, făcând „Zeppelin”. Eu am continuat să public și în presa de arhitectură (câțiva ani, de pildă, am colaborat la „Octogon”) și în cea culturală (câțiva ani am ținut rubrică la „Dilema”, până în 2004, când am plecat cu bursă Fulbright, iarăși, în SUA și, oricum, revista a devenit… veche; iar, din 2004 și până în sfânta zi de azi am ținut rubrică pe www.liternet.ro, grație lui Răzvan Penescu). Dar la „Arhitectura” nu am mai colaborat până la mandatul dnei Françoise Pamfil. Dacă voi mai fi solicitat, firește că voi răspunde pozitiv, cu nostalgie și cu multă afecțiune.

Ilustrarea articolului este făcută la propunerea redacției, cu imagini din Arhiva de fotografii a UAR.