Discreta disidență: Fică (Ștefan Radu) Ionescu, redactor-șef la „Arhitectura” anilor ’80

În numărul 5-6/ 1991, revista „Arhitectura” îmi publica articolul „Discreta rezistență”, o introducere la materialul prezentat de colegul Emil Anghel, din Arad, referitor la proiectul lui pentru Cinematograful Arta, din Arad, material pe care îl scrisese prin 1988. Ca să fiu mai exact, vorbeam despre rezistența la presiunile exercitate asupra arhitecților de către puterea comunistă sau contextul economic și profesional, în direcția sistematizării orașelor și satelor, a întregului teritoriu național. Finalmente, se preconiza înlocuirea completă a vechilor habitate și ansambluri urbane sau rurale cu ceea ce trebuia să corespundă noilor doctrine comuniste.

Era singurul articol „cu mesaj” pe care Fică Ionescu nu mi l-a publicat înainte de 1990, iar motivul îmi scapă; am prins, probabil, evenimentele de la sfârșitul lui 1989, când totul era aruncat în aer. Oricum, nu era vorba despre teamă sau conformism din partea lui Fică; la el mergeam întotdeauna cu orice tip de articol, contestatar, istoric, protectiv, fiind sigur că, în ciuda atmosferei din ce în ce mai amenințătoare, va găsi metoda optimă de a-l publica. Și nu numai mie...

Recitind articolul acum, îmi amintesc contextul apariției lui și de ce mă bucuram că este publicat, chiar și la 1-2 ani distanță și, mai ales, după schimbarea de regim: în domeniul arhitecturii, lucrurile deja începeau să se repete, iar mesajul rămânea același. Trecusem de euforia revoluției și începeam să descopăr cum unii dintre colegii noștri, trecând de la un comanditar unic comunist la mai mulți, capitaliști, se repliaseră, fie teoretic, fie practic. Chiar în numărul cu pricina începuseră să apară propuneri de zgârie-nori bucureșteni plantați haotic prin centrul istoric sau se contesta importanța unor situri urbane istorice. Nu numai că nu se profita de dispariția „dictatorilor” și de șansa unor noi politici urbanistice și de protecția monumentelor, ci se pregătea terenul pentru a se demonstra (încă o dată) că o clădire sau un ansamblu istoric pot fi obstacole în calea dezvoltării și practicării „libere” a meseriei. Ca urmare, simțeam nevoia să scriu că, aidoma perioadei comuniste în care, pentru protecția unor ansambluri sau monumente istorice amenințate, se părea că nu se poate face nimic, și acum (după 1989) într-un context care devenea, treptat, mult mai complicat și periculos, rezistența la presiunile momentului (doctrinare, financiare, economice etc.) poate fi radicală sau discretă, un bun profesionist fiind obligat să acționeze optim profesional, dar și moral.

Câteva scurte citate cred că descriu suficient de bine atmosfera respectivă: „Până în decembrie ’89, una dintre frecventele întrebări ale unei categorii de români era: și totuși, ce se poate face? Era, indiferent de răspuns, măcar o punere corectă a problemei: aceea de a nu te lăsa târât într-o acțiune ce devenea aberantă... Reacția celor care au căutat alternative a fost diferită, de la nivelul radical la cel persuasiv. Niciunul nu trebuie judecat decât prin rezultate, iar rezultatele celor discreți, până la urmă, pot fi socotite ca fiind la fel de importante” (p. 45). Făceam astfel introducerea la textul colegului Anghel („Spiritul locului”), în care arăta cum, presat de tema care i-ar fi cerut demolarea unui corp de clădire istorică din Arad, găsise o soluție ingenioasă de translatare a lui, salvându-l. Un mic, dar semnificativ gest de profesionalism.

La timpul acela mă gândeam doar la puținii arhitecți care acționaseră corect, discret sau radical și încercam să-i dau exemplu. Acum, rememorând secvențe din colaborarea mea la revista „Arhitectura” din anii ’80, îmi dau seama ce luptă acerbă a fost dusă de întreaga redacție, dar mai ales de redactorul ei șef, Fică Ionescu¹, care răspundea primul de conținutul revistelor, pentru menținerea unei minime decențe profesionale și pentru exprimarea unor opinii diverse, chiar contrare celei oficiale. O luptă care, pentru a avea rezultate (doar în contextul în care revista continua să apară) în condițiile controlului exercitat în domeniu, nu putea fi decât discretă. Cine nu citește atent revista „Arhitectura” din acei ani, poate fi păcălit de paginile inaugurale ale unora dintre numere, omagiind figurile celor doi conducători de tipul: „Unanim și fierbinte omagiu la înaltele sărbătoriri din ianuarie” („Arhitectura”, nr. 1/ 1989), care se refereau la zilele de naștere ale celor doi conducători. După câteva pagini de omagii și fotografii ale realizărilor urbanistice și arhitecturale ale perioadei, urma tematica obișnuită.

Două pagini din articolul „Despre o permanență a valorilor în arhitectură – probleme ale formei și compoziției ansamblurilor defensive țărănești din Transilvania”, în „Arhitectura” nr. 2/ 1984, p. 52-53

Mai mult, în numărul 1/ 1984, când se declanșase de câțiva ani operațiunea de sistematizare a centrului Bucureștilor (demolările în zona Antim-Schitul Maicilor începuseră în 1982), în pagina inaugurală, sub un inspirat citat din Nicolae Ceaușescu: „Dezvoltând recunoștința și prețuirea față de strămoșii care […] trebuie să sădim în conștiința oamenilor sentimentul răspunderii față de moștenirea înaintașilor...” (extras dintr-o expunere din 1976), urma primul articol („O zestre care poate fi întregită”, autor Aurelian Trișcu), din tematica numărului: „Patrimoniu arhitectural”. Putea fi găsit un mai bun mijloc de a readuce pe o traiectorie normală procesul care se prefigura? Evident, nu, chiar și într-o atmosferă publicistică democratică. Era un mesaj de o claritate excepțională și utilizând ca reper și argument exact doctrina oficială afișată până în acel moment.

Pentru a nu fi niciun dubiu asupra mesajului, în interiorul revistei erau câteva articole cu un conținut la fel de explicit, multe referitoare chiar la București, care urma să fie supus supliciului sistematizator². Țin minte că atunci am fost entuziasmat de numărul cu pricina, mai ales că văzusem și fotografiasem începuturile demolărilor din zona viitoarei axe „Victoria Socialismului”. Credeam că mesajul, mai mult decât clar, era cu atât mai tare cu cât venea din partea „oficiosului” Uniunii Arhitecților. Or, în afara mesajelor unor posturi străine sau scrisorilor de protest ale unor intelectuali români adresate liderilor de partid, Uniunea chiar ar fi putut influența poziția conducătorilor. Acum îmi dau seama că nimeni dintre cei implicați (revista „Arhitectura”, redactorul-șef, autorii articolelor, la care se adaugă cititorii) nu prea știau la ce să se aștepte și cum vor evolua evenimentele, dar au simțit pericolul și au reacționat conform crezului lor. Atunci nu-mi dădeam seama că este unul dintre ultimele mesaje „explicite” care, din momentul înăspririi presiunii, vor fi înlocuite de o altă generație de mesaje, discrete, să le spunem „subliminale”.

Ștefan Radu Ionescu i-a succedat ca redactor-șef al „Arhitecturii” profesorului Mircea Lupu, la începutul anilor ’80 (cred că în 1982), adică exact când programul național de sistematizare începea să prindă contur, și pentru București devenise destul de clar. Cu toate că ar fi interesant de dezbătut cauzele schimbării de atitudine a șefilor statului (destul de bruscă după intervalul 1975-1977), nu este locul să încerc acest demers. Cert este că rolurile arhitecților și Uniunii lor deveneau extrem de importante în derularea procesului și simțeam cu toții că începe să conteze opinia și reacția fiecăruia, fie ca șef de instituție (în administrație, ministere sau proiectare), fie ca simplu executant. Nu e locul să fac nici această radiografie a rolului unora sau altora în acest proces efectiv dramatic, dar trebuie spus cu tărie că, în ceea ce privește mediul arhitectural românesc, concepțiile că zonele istorice (mai ales cele centrale din orașele extracarpatice) sunt arii urbane edificate târziu (sec. al XIX-lea), nevaloroase arhitectural și că sunt insalubre au fost generate de mediile profesionale și s-au insinuat în mediile politic, administrativ și social din anii ’80, precedate fiind de concepții similare interbelice. În contextul respectiv, rolul (de informare sau chiar de educare, de corectare a unor opinii extremiste) al singurei reviste oficiale din domeniu devenea major. Probabil că Fică Ionescu a gândit la fel, dar este sigur că a acționat în acest sens; chiar dacă discret, a fost suficient de tenace în acțiunile lui, măcar pentru a nu-și reproșa vreodată obediența față de putere sau că n-a făcut ceea ce era demn să facă în poziția pe care o avea. Astfel, revista „Arhitectura” a devenit (iarăși) atent citită, iar în afara unei platforme de exprimare liberă a opiniilor, chiar o tribună a unor proteste.

Pentru a putea evalua corect situația, trebuie făcute referiri exacte la ceea ce constituia opinia „de grup” a majorității arhitecților români, care desconsiderau (fie sincer, fie interesat, fie obedient) vechile ansambluri istorice. Dovadă stau crezurile lor exprimate în aceeași revistă „Arhitectura” din anii ’81-’82, când încă nu se simțea niciun fel de presiune explicită³. Majoritatea nu considera, pur și simplu, că există un „centru istoric” urban. Orașul, în întregul lui, trebuia să constituie un câmp de acțiune pentru arhitecți. Puterea a profitat de această opinie majoritară a grupului de profesioniști cel mai implicat în sistematizare sau, cred, chiar s-a inspirat din ea. În ceea ce privește opiniile disidente, ele nu erau excluse; trebuiau doar exprimate și Fică găsea maniera de inserare în revistă. Oricum, „Arhitectura” a fost, poate, singura revistă de cultură din acei ani în care „biserica” nu devenise „edificiu de cult” sau „monument” și mănăstirea nu devenise „ansamblu de cult” sau „ansamblu monumental”. Chiar și numai asta însemna verticalitate, dar cele câteva exemple pe care le-am selectat din „Arhitectura” anilor ’80 întregesc profilul moral al lui Ștefan Radu Ionescu, care a făcut posibil ca alți disidenți, la fel de discreți, dar hotărâți, să se exprime public. Cine avea urechi de auzit...!

Cinematograful Arta, Arad. Imagini din Arhiva de fotografie a UAR, apărute în nr. 5-6, 1991 al revistei „Arhitectura”

Dacă Bucureștiul și marile orașe au fost principalele ținte ale sistematizării, nici micile orașe n-au scăpat prea ușor, iar cauza a fost fie dorința de parvenire a șefilor locali (prim-secretari de oraș sau județ), fie nestăvilita pornire creatoare a unor arhitecți. Cunosc suficiente exemple din ambele categorii, dar și exemple de arhitecți locali sau din București care s-au exprimat liber, mai mult sau mai puțin voalat, împotriva exceselor sistematizatoare.

Un prim exemplu ar fi Rădăuți, micuțul oraș din nordul Bucovinei, depozitar, însă, al unor valori urbanistice și arhitecturale remarcabile. La începutul anilor ’80, propunerile schiței de sistematizare se apropiau de centrul istoric, dar arhitectul Sorin Pentilescu publică un articol în care pledează pentru menținerea a cât mai mult din acest patrimoniu, iar felul în care au evoluat lucrurile și rezultatul lor (astăzi centrul conservă mare parte din țesutul vechi) pot proba că intervenția a slujit la ceva⁴.

În categoria orașelor medii, dar aflate în vizorul puterii, Târgoviște iese în evidență ca urmare a dorinței de a fi transformată într-o capitală regională a României. Țin minte disperarea multora (ca și în legătură cu Suceava și Alba Iulia) și febrilitatea (unora) în găsirea de soluții de protecție a elementelor celor mai valoroase sau a cât mai mult din ce se prefigura a fi periclitat. În acest context, am remarcat articolul semnat de Ina Hariton și F. Cristian, în care se spunea nevoalat: „…este neacceptabilă graba de a se demola fără a privi înapoi, în orașe vechi…”, făcând referire clară la orice oraș cu centru istoric și, în speță, la Târgoviște⁵.

Pitești este un alt exemplu de oraș în care s-a dus o luptă surdă între putere și arhitecții ei, pe de o parte, și rezistența profesionistă, pe de alta. În afara cărții scrise de Eugenia Greceanu și publicată datorită gestului corect al unui alt disident „cu funcție” (prof. dr. Florian Georgescu, directorul Muzeului Național de Istorie)⁶, revista „Arhitectura” adăpostea un articol al lui Andrei Pănoiu care încerca să ofere argumente pentru o sistematizare rațională a orașului, făcând apel la istorii similare petrecute în Piteștiul sec. al XIX-lea⁷.

În același număr din „Arhitectura”, în care unii dintre arhitecții planșetari (dar cu pretenție de „creatori”) își expuneau argumentațiile sistematizărilor propuse de ei pentru centrul istoric al Craiovei (care trebuia să dispară complet), au apărut numeroase opinii ale confraților lor, care exprimau respect pentru ansamblul istoric central și toate celelalte arhitecturi istorice ale orașului. Între ei, arhitectul Dan Budică publica un studiu foarte bun asupra evoluției orașului și locului ocupat de monumentele sale istorice⁸.

În același chestionar realizat de Vasile Mitrea pentru Iași (amintit anterior), în afara majorității arhitecților care nu percepeau decât realizările lor prezente și cele care vor urma (unul dintre ei considera centrul istoric al orașului ca pe un „imens maidan” de care arhitecții ieșeni pot profita pentru a se exprima liber), și-au făcut loc și câteva opinii reflectând respect pentru valorile țesutului istoric ieșean⁹. Din păcate, macheta sistematizării centrului istoric (Târgul Vechi sau Târgul de Jos) publicată cu acel prilej a fost materializată în cea mai mare parte, având astfel câștig de cauză arhitecții „activi”. Nu „nostalgicii”. În ciuda acestui deznodământ, gestul lui Vasile Mitrea¹⁰ și al revistei „Arhitectura” au fost ireproșabile exemple de profesionalism.

La începutul articolului am amintit în treacăt despre relația mea cu Fică Ionescu, într-un moment în care începusem să devin interesat de istoria urbană și a arhitecturii și să încerc să public rezultatele unor studii personale sau simple observații. Pentru a-l defini mai bine pe Fică, trebuie să dezvolt puțin subiectul.

Încep prin a susține că, într-o perioadă în care aveam incertitudini, nu-mi găseam întotdeauna forma optimă de a mă exprima, eram excesiv de circumspect în ceea ce privește calitatea și finalitatea studiilor mele și, mai ales, calitatea exprimării, Fică Ionescu a fost printre puținii care mi-au dat curaj. Țin minte că odată, după câteva articole publicate, am îndrăznit să-l întreb ce părere are despre ele și mi-a spus ceva de genul ăsta: „Domnu’ arhitect, mergeți mai departe, mie îmi place cum scrieți”. Așa se face că am mers mai departe și, între 1984 și 1988, am scris, și Fică Ionescu mi-a publicat vreo 10-11 articole doar pe tema cercetărilor de istorie a orașelor și protecției monumentelor.

Cred că merită să amintesc subiectele unora dintre ele, atât timp cât au fost porniri ale unor studii mai ample care s-au finalizat cu un doctorat și câteva cărți. În primul rând, fiind deja la Centrul Județean de Proiectare Buzău (deci „planșetar” pus să fac detalii de sistematizare pentru centrul istoric buzoian) descoperisem necesitatea, chiar obligația de a studia istoria și morfostructura orașului înainte de a propune ceva. Așa s-au născut articolele „Buzău – orașul medieval”, în „Arhitectura” nr. 1/ 1986, „Metodă de studiu și modele ale genezei unor orașe medievale românești extracarpatice”, în nr. 1/ 1988, apoi, ca o exemplificare a metodei, „Studiu de caz Pitești”, în nr. 3/ 1988, propunându-mi să continui (în manuscris existând deja) cu alte studii de caz. După ’90, a intervenit doctoratul și le-am orientat spre el.

În domeniul istoriei arhitecturii, cel mai drag subiect mi-a fost și mi-este arhitectura de apărare medievală, pe care o descopeream (științific) prin metode frecvent neconvenționale. Așa au ieșit articolele „Arhitectura de refugiu și apărare – valea Râmnicului Sărat și Nișcovului – Buzău”, în „Arhitectura” nr. 1/ 1985, „Monument....”, în nr. 6/ 1986 (despre conacul Hrisoscoleu din Buzău, părăsit și în curs de demolare), „Arhitectura subterană” în nr. 4/ 1988 (despre rețelele subterane urbane medievale destinate refugiului). În același registru al cercetării patrimoniului construit din România se înscria și o teoretizare asupra calităților compozițiilor unor ansambluri medievale, bazată pe o combinație de teorie a percepției în viziune proprie și interpretări ale esteticii informaționale, în articolul „Despre o permanență a valorilor în arhitectură – probleme ale formei și compoziției ansamblurilor defensive țărănești din Transilvania”, în „Arhitectura” nr. 2/ 1984.

În fine, am colaborat cu colegi arhitecți la scrierea unor articole care, sub forma unor eseuri, militau mai mult sau mai puțin explicit pentru protecția unor elemente de patrimoniu construit urban. „Traveling”, în „Arhitectura” nr. 5/ 1986, și „Exces de cărămidă?”, în nr. 3/ 1987, erau realizate împreună cu Emil Anghel din Arad. În primul erau demonstrate, printr-o suită de fotografii de interior, virtuțile unui spațiu istoric arădean, iar în al doilea se explicau virtuțile unor fațade cu cărămidă aparentă ale unor clădiri care urmau să fie demolate în centru, sperând că vor fi salvate. N-a fost suficient. „Convorbire cu arhitectul Sorin Gavra”, în nr. 6/ 1988, era o discuție – pretext – pentru a evoca, încă o dată, calitățile deosebite ale arhitecturii rurale din Munții Apuseni, pe care profesorul Gavra o studia de câteva zeci de ani, inclusiv prin prelungite practici studențești, care reușeau să corecteze mentalitățile multor viitori arhitecți din școala din Timișoara.

Din cele relatate aici rezultă un fapt lipsit de orice dubiu: numai cine nu voia să se exprime în scris nu era publicat în „Arhitectura” anilor ‘80, Fică Ionescu găsind mijloacele unui echilibru elegant între opinii partizane politicilor oficiale în domeniu și opinii rezervate sau chiar contrare. După mine, era o formă de a fi disident și de a sprijini disidența sau, măcar, de a fi un bun (inclusiv moralmente) profesionist. Este sigur că, pe măsură ce timpul trecea, începând de prin 1985, ponderea articolelor contestatare a scăzut în favoarea prezentărilor producțiilor arhitectonice ale perioadei (la care este clar că participau cei mai importanți arhitecți ai momentului și în maniera cea mai dedicată), dar nici aici nu consider că se exagera, cu excepția numerelor omagiale care nu se putea să nu apară, pentru ca revista să continue să existe. Oricum, revista „Arhitectura” acelor ani este o oglindă fidelă a atmosferei tensionate și contradictorii din domeniile arhitectură-urbanism din România.

Pentru mine, Fică Ionescu rămâne un mentor, datorită căruia am reușit să mă manifest publicistic, aproape fără niciun fel de restricții, chiar în cea mai dificilă perioadă a României postbelice. Prin el cred că am căpătat curajul studiului și al opiniei.

NOTE

1 Nota redacției: arh. Ștefan Radu Ionescu, redactor, a preluat coordonarea revistei „Arhitectura” începând cu numărul 1/ 1982, dar a rămas cu funcția de redactor, consemnată în caseta tehnică, până la numărul 5-6/ 1989 inclusiv.

2 Sanda Ignat, „Coordonate actuale ale politicii de conservare integrată a patrimoniului arhitectural”, (p. 12-13), Paul Gherasim, „Frînturi de gînd” (p. 14), Peter Derer, Dan Zamora, „Fondul locativ tradițional, stare-valoare-utilizare” (p. 15), Răzvan Theodorescu, „Un capitol al istoriei nescrise: monumentul de arhitectură între morfologie și ideologie”(p. 16), la care se adăugau câteva propuneri de reabilitare pentru zona Curtea Veche-Lipscani (Gh. Leahu, p. 17-19), aria urbană din jurul Curții Vechi (Nicolae Pruncu, p. 20-21), Calea Moșilor (Peter Derer, Dan Zamora, stud. Nicolae Barbu, p. 21-23). În fine, urma un dialog cu Ștefan Balș despre restaurarea monumentelor istorice (realizat de Cristina și Ștefan Mănciulescu, p. 23-27).

3 Concludente sunt opiniile exprimate de arhitecții ieșeni intervievați de Vasile Mitrea („Își spun cuvântul arhitecții ieșeni”, p. 32-36) din „Arhitectura” nr. 2-3/ 1981, p. 32-36 (atunci redactor-șef al revistei era Mircea Lupu, iar Fică Ionescu era – de mult timp – membru al Colegiului de redacție), sau cele ale unor arhitecți craioveni în articolul „Anul 2000 nu vine numai pentru arhitecți”, în „Arhitectura”, nr. 3/ 1982, p. 19-24, sau a lui V. Voia, „Zona centrală Calea Unirii – străzile 30 Decembrie, Maxim Gorki, Olteț”, în același număr, p. 27-30.

4 Arh. Sorin Pentilescu, „Opinii asupra sistematizării zonei centrale a orașului Rădăuți”, în „Arhitectura”, nr. 1/ 1986, p. 31-33.

5 Ina Hariton, F. Cristian, „Târgoviște, case-martori din vechiul centru”, „Arhitectura”, nr. 5/ 1983, p. 40-45.

6 Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Pitești, București: Muzeul Național de Istorie, 1982.

7 Andrei Pănoiu, „Date inedite despre orașul Pitești în prima jumătate a secolului trecut”, „Arhitectura”, nr. 5/ 1983, p. 33-38.

8 Dan Budică, „Monumentele istorice ale Craiovei”, „Arhitectura”, nr. 3/ 1982, p. 49-58.

9 Cel în cauză era Nicolae Muntean : „Orașul de mîine trebuie gîndit prin prisma respectului față de monumentele rămase, prin înțelegerea străzilor vechi, a scării lor…”, citându-l finalmente pe G.M. Cantacuzino, îndrăgostit de farmecul și valoarea Iașilor, „Arhitectura”, nr. 2-3/ 1981, p. 33.

10 În același număr, introducerea extrem de obiectivă la subiectul Iași (aceasta fiind tema numărului) era făcută de Vasile Mitrea, prin articolul „Arhitectura ieșeană, unele puncte de vedere”, p. 15-29.