Un atelier complex de siderurgie proiectat în anul 1953. Autori: arh. I. Deşcu, arh. S. Baraş, arh. I. Grosz şi ing. L. Sager – Proiect premiat de C.S.A.C. Perspectivă, în „Arhitectura RPR”, 1955, nr. 10

Industrializarea anilor 1945-1989 a reprezentat un instrument util de consolidare a sistemului socialist şi dezvoltare a economiei planificate, dar şi de sistematizare şi transformare a teritoriului naţional. Mai mult, procesul de industrializare, prin totalitatea aspectelor sale, a devenit una din temele ideologiei politice folosite în modelarea societății în baza principiilor socialismului. Fenomenul industrializării forţate nu era prezent doar în România, ci a reprezentat o trăsătură distinctivă a întregului bloc sovietic, unde a fost iniţiat aproape simultan odată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Bazat pe modelul industrializării sovietice din perioada anilor 1920-1930¹, procesul de industrializare a primit abordări şi manifestări specifice, în funcție de contextul naţional şi, mai ales, în funcţie de tradiţia industrială existentă în fiecare ţară în parte.

În contextul românesc, din perspectiva practicii profesionale, tema industrială a fost un adevărat laitmotiv abordat dintr-o serie de perspective privind proiectare teritorială, urbană şi arhitecturală. Industria ca prioritate de investiţie a statului socialist transpare şi din paginile revistei „Arhitectura”, unde, pe lângă numerele periodic dedicate integral arhitecturii sau construcţiilor industriale, fiecare număr a prezentat cel puţin un proiect industrial². Alături de tema locuirii rezidenţiale, tema industrială a reprezentat una dintre cele mai abordate subiecte în cadrul revistei, pe toată perioada regimului comunist, surprinzând diferitele faze de abordare, evoluţie şi transformare ale practicii arhitecturale. Tocmai acest caracter de continuitate transformă revista într-o primă sursă de documentaţie şi într-un instrument extrem de util în analiza procesului de industrializare socialist.

La o primă analiză, articolele publicate în „Arhitectura” par a întregi contextul arhitectural legat de proiectarea industriei în intervalul postbelic, lăsând impresia unei abordări exhaustive a temei. La formarea acestei percepţii contribuie în mod radical fotografia de arhitectură industrială destinată a crea repere şi chiar modele de referinţă. La o analiză mai detaliată şi contextualizată în istoria industrializării din perspectiva politică, economică şi socio-culturală şi, mai ales, la o analiză a realităţii teritoriale, revista „Arhitectura” oferă o cheie de lectură a fenomenului industrial prin lectura absenţei, a lipsei, a nespecificării anumitor date şi detalii.

Absenţa anumitor aspecte şi detalii ale proiectului industrial, realizată în mod premeditat sau nu, poate deveni o cheie de lectură transversală a temei, nu fără loc de interpretare şi critică ulterioară.

În primul rând, în cadrul numerelor publicate în perioada 1950-1989³, sunt absente referinţele la arhitectura industrială existentă deja pe teritoriul României. În mod indirect, această temă arhitecturală vine prezentată şi ilustrată cu un caracter inovativ în contextul postbelic, în unele cazuri chiar ca o „invenţie” a sistemului socialist în practica de arhitectură. Această absenţă a reperelor industriale româneşti pre-1945 este compensată, în special în anii 1950-1952, de realitatea şi experienţa sovietică a industrializării desfăşurate în perioada primelor planuri economice şi prezentată din perspectiva tipizării, modulării şi standardizării⁴. Simultan, se evidenţia rolul oţelului poziţionat la baza noii economii planificate, contribuind la definirea unui adevărat „cult siderurgic” menţinut pe toată perioada regimului comunist. Exemplele sovietice de urmat erau considerate combinatele siderurgice de la Mariupol şi Magnitogorsk, iar în domeniul industriei constructoare de maşini, fabrica de tractoare Stalingrad şi fabrica de locomotive Nizhny Tagil. La rândul lor, din prezentarea acestor exemple, venea omisă contribuţia arhitecţilor străini precum cazul arhitectului american Albert Kahn (Fabrica de la Stalingrad)⁵ sau cazul arhitectului german Ernst May (Magnitogorsk) din perioada 1929-1933⁶.

Elemente prefabricate din beton pentru închideri la construcţii industriale, în P. Horjescu, A. Tenenhauser, „Hale industriale din elemenre prefabricate”, în „Arhitectura RPR”, 1956, nr. 9, pag. 9

Începând cu publicarea revistei „Arhitectura RPR” în anul 1953, acest aspect inovativ este prezentat în directă legătură cu implicarea arhitectului în „complexul proces de proiectare industrială”, justificându-se necesitatea dobândirii unei poziţii centrale faţă de restul specialităţilor implicate. Ilustrarea invenţiei şi inovaţiei industriale rămâne susţinută la nivel ideologic şi în cadrul bibliografiei de specialitate a vremii, care nu în puţine cazuri oferă o prezentare completă şi detaliată a temelor abordate, în prealabil, în paginile revistei⁷.

Într-o lectură retrospectivă, această repetiţie a inovaţiei temei industriale socialiste poate crea o panoramă eronată, contribuind la formarea falsei impresii că industria României a fost construită în exclusivitate în perioada anilor 1945-1989.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, România era o ţară predominant agrară, cu o economie bazată pe activitatea agricolă şi cu peste 70% din populaţie locuind în zone rurale. În plus, România reprezenta una din ţările cu cea mai mică rată de urbanizare în contextul blocului sovietic nou-format, cu discrepanţe teritoriale majore între diferitele sale zone istorice, din punct de vedere al urbanizării şi industrializării. Totuşi, industria României nu a fost inventată în perioada socialistă. Din contră, această perioadă a adus continuitate şi diversitate în dezvoltarea sa, chiar dacă la o scară teritorială net superioară. În momentul declanşării procesului de reconstrucţie economică⁸, majoritatea nucleelor industriale se regăseau în zona Banatului şi a Transilvaniei (predominant industria grea, reprezentată de industria extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini), în sud (industria petrolieră) şi în Bucureşti, mai ales începând cu perioada interbelică a anilor 1930⁹. Tocmai aceste industrii deja existente devin ţinta primelor investiţii: siturile siderurgice de la Reşiţa şi Hunedoara alături de bazinul minier Valea Jiului au devenit puncte de interes în dezvoltarea industriei grele, industria metalurgică din Bucureşti a devenit ţinta proiectelor de „reconstrucţie” postbelică (Uzinele 23 August/ Republica), iar proiectele iniţiate la sfârşitul anilor 1930 au fost preluate şi integrate în noua strategie economică, precum este cazul Uzinei chimice Ucea (Victoria). Aceste detalii contextuale sunt omise în abordarea temei industriale atât în cadrul articolelor, cât şi al bibliografiei de specialitate dedicate industriei.

Contextul anonim în care arhitectura industrială apare proiectată şi construită rămâne o caracteristică dominantă a textelor de specialitate. Nu doar contextul general rămâne anonim, ci şi amplasamentul în sine, în special în articolele publicate în perioada anilor 1950, iar nu în puţine cazuri rămân anonimi chiar şi autorii proiectului industrial.

„Un atelier complex de siderurgie”, publicat în numărul 10 din 1955¹⁰, reprezintă unul din aceste numeroase exemple anonime. Proiectul este semnat de o echipă interdisciplinară din cadrul Institutului de Proiectare și Inginerie pentru Industria Metalurgică (IPROMET), coordonată de către arhitectul Iulian Deşcu şi datat 1953. Descrierea proiectului vine realizată din perspectiva pur tehnică cu referire la „complexitatea” procesului tehnologic siderurgic, care implica la rândul său o soluţie arhitecturală „complexă”. Detalii constructive ale aceluiași proiect apar ilustrate în numere succesive publicate în 1956 şi dedicate temei prefabricării elementelor structurale, menţinând anonimatul amplasamentului¹¹. Din ambele articole rezultă cum că proiectul ar fi printre primele abordări socialiste în domeniul industrial realizate în cadrul IPROMET, aducând soluţii inovative în domeniul tipizării elementelor structurale şi prefabricării elementelor de închidere din beton armat. Ceea ce este omis a se specifica este faptul că proiectul reprezintă prima linie de laminoare realizată în cadrul Combinatului siderurgic Hunedoara după terminarea războiului, moment în care acesta devine obiectivul siderurgic principal în investiţiile statului socialist. Mai este omis şi faptul că siderurgia exista la Hunedoara încă din 1884, iar procesul de prefabricare a elementelor de închidere în cadrul halelor industriale fusese deja experimentat în anii 1938-1941¹².

Începând cu primul număr publicat în 1959, care, de altfel, reprezintă şi un număr tematic dedicat „Construcţiilor industriale”, exemplele încep să fie definite geografic prin specificarea clară a amplasamentului. Numărul aduce în prim-plan o schimbare şi în ceea ce priveşte diversitatea ramurilor industriale abordate. Dacă până în acel moment majoritatea exemplelor ilustrate se concentrau la nivelul industriei grele, începând cu anul 1959 apar publicate proiecte industriale ale ramurii chimice, textile şi alimentare. Perioada anilor 1958-1959 este considerată în literatura de specialitate ca fiind momentul iniţierii unui nou val al industrializării, orientat spre o diversificare a ramurilor de producţie şi amplasarea lor uniformă la nivel teritorial. Această diversitate industrială se reflectă şi la nivelul organizării activităţii de proiectare. În anul 1963 apar specificate peste zece institute de proiectare specializate în funcţie de diferite ramuri industriale şi, chiar mai mult, în funcţie de diferite fluxuri sau sectoare productive din cadrul aceleiași industrii¹³. Prezenţa acestor institute de proiectare începe să fie resimţită în numerele tematice publicate în decada anilor 1960, când fiecare ramură industrială prezentată îşi expune realizările din perspectiva institutului aferent¹⁴.

În 1965, apare menţionat pentru prima dată contextul industrial presocialist, considerat ca fiind principala constrângere a proiectului de arhitectură industrială în primele intervenţii post-1945. „Dezvoltarea haotică din trecut” se propune a fi „îndreptată” prin definirea unei zone industriale mono-funcţionale dezvoltate în paralel cu oraşul, prezentând o abordare unitară din punct de vedere arhitectural¹⁵. Este astfel introdusă noţiunea de „platformă industrială” ca zonă funcţională distinctă în cadrul procesului de sistematizare teritorială. „Platforma industrială” este menţionată pentru prima oară de către arhitectul Ladislau Adler în editorialul primului număr din 1959. „Platforma” putea defini fie o zonă mono-funcţională cu o diversitate de fluxuri productive, cum este cazul zonei industriale Palas-Constanţa sau a complexului industrial Militari-Bucureşti, sau, mai mult, putea defini un combinat format din mai multe sectoare – părţi componente ale aceleiași industrii – cum era cazul combinatelor siderurgice de la Reşiţa, Hunedoara şi Galaţi sau a combinatului petrochimic de la Borzeşti-Săvineşti (Oneşti).

Deşi se realizează trecerea spre o contextualizare teritorială mai detaliată a proiectelor industriale, sunt rare cazurile în care obiectul de arhitectură vine prezentat în legătură directă cu platforma industrială, cele două tipologii de proiecte rămânând prezentate separat. Cu atât mai rare sunt situațiile, dacă nu inexistente, de prezentare a proiectelor industriale în contextul urban care se definea în legătură directă cu ele.

Prin această orientare a atenţiei de la obiectul arhitectural spre zone şi teritorii industriale, apare justificată şi susţinută o dată în plus poziţia centrală a arhitectului în procesul de proiectare şi sistematizare a industriilor.

Majoritatea articolelor dedicate poziţiei arhitectului în proiectarea industriei subliniază competenţele acestuia de coordonare ale întregului proces, depăşind statutul de proiectare a „cojii” (a faţadei) clădirii. Astfel, rolul arhitectului trebuia să fie unul „central, categoric, decisiv şi nu umbrit de prezenţa şi decizia tehnologului”, fiind promovată inclusiv noţiunea de „arhitect industrial”¹⁶. Această promovare a figurii arhitectului în domeniul industriei devine o temă recurentă în cadrul editorialelor şi articolelor tematice semnate de arhitectul Ladislau Adler, principalul autor al bibliografiei de specialitate în domeniul industrial în perioada socialistă¹⁷. Nu în puţine situaţii, acesta argumentează capacitatea arhitectului de a răspunde temei de proiectare industriale, susţinând contribuţia sa şi în probleme de fond aflate în legătură directă cu procesul de industrializare în construcţii. În cadrul articolelor sale, aprecierea calitativă a proiectelor industriale se realizează prin intermediul noţiunilor de „complex”, „monumental” şi „eficienţă economică”. Lipsa unui discurs arhitectural amplu, care să împingă spre o dezbatere a modelelor de influenţă sau a esteticii compoziţiei arhitecturale, se încadrează în tendinţa întregii perioade în care realizările din domeniul construcţiilor deveneau transformate în cifre, înclinând balanţa spre o descriere cantitativă, şi nu calitativă. Prin această abordare cantitativă, încadrată în principiul „eficienţei economice”, se sublinia în mod direct şi fără dubii reuşita sistemului socialist. Mai mult, se adopta o exprimare precaută susţinută de detalierea tehnico-economică a investiţiei, evitându-se orice fel de abordare ideologică cu potenţial de interpretare subiectivă a soluţiei arhitecturale.

În ciuda acestei descrieri numerice şi uniforme din perspectiva tehnologică a proiectelor industriale, în paginile revistei „Arhitectura” apare publicată o gamă variată de modele, ilustrate fie prin intermediul desenelor de proiect, fie prin intermediul fotografiei de arhitectură. Deşi unele proiecte răspund aceleiași teme de proiectare (ex.: laminoare, turnătorii, ţesătorii, fabrici de pâine etc.), în unele cazuri fiind semnate chiar de același colectiv de proiectare, prezintă soluţii arhitecturale diferite nu doar din perspectiva compoziţiei, ci şi a materialelor şi a tehnicilor constructive. Astfel, tocmai acel discurs oficial cu o apreciere calitativă a arhitecturii industriale absent din textul publicat vine ilustrat prin intermediul fotografiei de arhitectură.

Revista surprinde în paginile sale schimbul de percepţie în reprezentarea arhitecturii prin intermediul fotografiei, folosită în mod propagandistic pentru a ilustra „ordinea şi perspectiva de viitor” oferită de sistem. Istoricul Juliana Maxim asociază această trecere spre o reprezentare fotografică a arhitecturii cu adoptarea în mod oficial a stilului modernist de la sfârşitul anilor 1950¹⁸. Fotografia de arhitectură industrială publicată în cadrul revistei surprinde o diversitate mare a temelor abordate şi o diversitate la fel de mare a modelelor arhitecturale.

În cadrul fotografiei, ca şi în cazul textului, accentul compoziţional cade pe obiectul de arhitectură sau elementul constructiv încadrat central şi decontextualizat, fie că este vorba de platforme industriale, pieţe uzinale, hale de producţie, turnuri de răcire, turnuri de apă, instalaţii în aer liber sau elemente de infrastructură, sporind acel efect de ordine susţinut şi stimulat de propaganda socialistă. În totalitatea ilustrărilor fotografice este absent autorul (fotograful) şi data realizării fotografiei. Iar informaţiile ce însoţesc fotografiile fac referire, mai degrabă, la tipologia producţiei industriale şi, ca atare, la ramura industrială reprezentată, institutul de proiectare şi colectivul de proiectare, deşi nu întotdeauna complet. Fotografia publicată în perioada 1959-1989 aduce o lectură interpretativă a arhitecturii industriale poziţionate în paralel cu textul oficial, oferind indicii în ceea ce priveşte acel aspect al „manifestării moderniste în cele mai radicale forme ale sale”, după cum declara, în 2000, arhitectul Ion Mircea Enescu¹⁹. Dar tocmai textul oficial publicat în „Arhitectura” vine să susţină această interpretare modernistă a arhitecturii industriale prin repetarea asiduă a temelor ce s-au aflat la baza mişcării moderne de la începutul secolului al XX-lea: serialitatea, inovaţia tehnologică şi industrializarea construcţiilor ca modalitate de răspuns arhitectural la nevoile de bază ale societăţii.

Din paginile revistei mai lipsesc sovromurile, care au reprezentat o perioadă bine definită în istoria Războiului Rece, vizitele oficiale de pe „şantierele industriale ale patriei”, proiectele utopice declanşate odată cu mijlocul anilor 1970 şi, deşi menţionat ocazional, lipseşte contextul internaţional al arhitecturii industriale în referinţă directă cu proiectele româneşti. Aceste absenţe susţin necesitatea confruntării continue a revistei cu varietatea surselor de informare şi documentare alternative, spre obţinerea unei imagini cât mai complete a industrializării postbelice şi a impactului său la nivelul mediului construit. Totuşi, absenţele nu fac decât să îmbogăţească lectura revistei „Arhitectura”, care rămâne un repertoriu al arhitecturii industriale şi, ca atare, un prim reper în cercetarea trecutului recent.

NOTE

1 Sfârşitul anilor 1920, în contextul Uniunii Sovietice, coincide cu iniţierea primelor planuri economice centralizate, bazate pe dezvoltarea intensă a industriei grele formate din industria extractivă, industria metalurgică, industria siderurgică şi industria constructoare de maşini. În această perioadă se pun bazele unui sistem centralizat şi naţionalizat care, ulterior, începând cu perioada postbelică, a fost aplicat la nivelul întregului bloc sovietic.

2 Aparițiile tematice dedicate arhitecturii industriale au început a fi publicate cu numărul 7/ 1956, intitulat „Arhitectura industrială”. Ulterior, numerele revistei dedicate proiectării şi construcţiei industriilor apar publicate sub titlul generic de „Construcţii industriale” sau „Arhitectura industriilor” în „Arhitectura RPR”, nr. 7/ 1956; „Arhitectura RPR”, nr. 5/ 1957; „Arhitectura RPR”, nr. 1/ 1959; „Arhitectura RPR”, nr. 3/ 1962; „Arhitectura RPR”, nr. 4/ 1965; „Arhitectura RPR”, nr. 5/ 1967; „Arhitectura”, nr. 3/ 1970; „Arhitectura”, nr. 1/1976.

3 În ceea ce priveşte evoluţia revistei din perspectiva publicistică în perioada comunistă, a se consulta A. M. Zahariade, „Testing the Physiognomy of the Arhitectura Magazine 1952-1989” în sITA. Printed in Red. Architectural Writings during Communism, nr. 1/ 2013, , p. 161-183.

4 Vezi seria articolelor semnate de arhitecţii Ladislau Adler şi Zalman Solomon şi publicate în perioada 1950-1952 în revista „Arhitectura” şi ulterior în „Arhitectură şi Urbanism”.

5 George Nelson, Industrial Architecture of Albert Kahn Inc., New York: Architectural Book Publishing Company, 1939; Richard Anderson, „USA/URSS: Architecture and War”, în Grey Room, No. 34/ 2009, p. 80-103.

6 S. Kotkin, Magnetic Mountain. Stalinism as a Civilization, Berkeley: Univ. of California Press, 1997.

7 Cu referire în mod special la monografiile publicate de Ladislau Adler: L. Adler, Proiectarea clădirilor şi ansamblurilor industriale, Bucureşti: Ed. Tehnică, 1955, şi L. Adler, Z. Solomon, M. Popovici, Arhitectura industrială în RPR, Bucureşti: Ed. Tehnică, 1964.

8 Se face referire la sfârşitul anilor 1940, când a fost adoptată Legea naţionalizării (1948), urmată de elaborarea primului plan economic (1949).

9 Liviu Chelcea, Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană, Bucureşti: Editura Polirom, 2008.

10 G. Bleyer, „Despre proiectarea halelor de fabricaţie pentru industria metalurgică şi constructoare de maşini”, în „Arhitectura RPR”, nr. 10/ 1955, p. 25-36.

11 P. Horjescu, A. Tenenhauser, „Hale industriale din elemente prefabricate”, în „Arhitectura RPR”, nr. 9/ 1956, p. 7-11.

12 O. Ţiganea, Industrial Architecture in Communist Romania. Hunedoara: The Construction and Destiny of a Major Steel Plant, 1947-1999, teză doctorat, 2013, coordonatori: prof. Carolina Di Biase (PoliMilano) şi prof. Nicolae Lascu (UAUIM Bucureşti).

13 Vezi H.C.M. 191/1963 privind organizarea şi profilarea activităţii de proiectare, unde apar clarificate organizarea următoarelor institute de proiectare industrială: IPCM, ICPE, ISPH, IPROCHIM, IPRAN, IPETTG, IPCT, IPROMET, IPL (IPROLAM), IPA, ICTCM (http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/22701).

14 Vezi „Arhitectura RPR”, nr. 3/ 1962; „Arhitectura”, nr. 4/ 1965; „Arhitectura”, nr. 5/ 1967; „Arhitectura”, nr. 3/ 1970.

15 Z. Solomon, „Zonele industriale ale metalurgiei”, în „Arhitectura”, nr. 4/ 1965, p. 33-35.

16 A se vedea articolele semnate arh. Ladislau Adler în perioada 1956-1976, după cum urmează: „Arhitectura RPR”, nr. 7/ 1956; „Arhitectura RPR”, nr. 1/ 1959; „Arhitectura RPR”, nr. 3/ 1962; „Arhitectura RPR”, nr. 4/ 1964; „Arhitectura”, nr. 4/ 1965; „Arhitectura”, nr. 3/ 1970; „Arhitectura”, nr. 2/ 1975; „Arhitectura”, nr. 1/ 1976.

17 Arhitectul Ladislau Adler a urmat cursurile Politecnicii din Brno şi ale Institutului de Arhitectură din Florenţa, luându-și diploma în anul 1935. Activitatea sa profesională în România s-a desfăşurat, în special, în domeniul didactic şi teoretic, publicând majoritatea monografiilor dedicate arhitecturii industriale în perioada anilor 1949-1989, dar şi în domeniul administrativ al profesiei deţinând funcţia de vicepreşedinte al CSAC/ CSCAS începând cu anul 1953. În ceea ce priveşte activitatea sa de proiectare, apare menţionată doar creşa şi grădiniţa din cadrul Uzinelor Malaxa (Bucureşti), proiectate în perioada anilor 1947-1948 în colaborare cu arhitectul Richard Bordenache. Vezi A. Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București. 1945-1989, Bucureşti: Editura Simetria, 2012. Textele sale, publicate în cadrul revistei „Arhitectura” în perioada 1950-1989, surprind întreaga perioadă a industrializării socialiste din perspectiva arhitecturală.

18 J. Maxim, The New, The Old, The Modern: Architecture and Its Representation in Socialist Romania 1955-1965, PhD Thesis, MIT, 2006.

19 C. Goagea, „Civili şi industriali după al Doilea Război Mondial” (interviu cu arhitectul Ion Mircea Enescu), în „Arhitectura”, nr. 1/ 2000, p. 15-18.