Revista „Arhitectura” și dezbaterea urbanistică în a doua jumătate a anilor 1960

În numărul 6/ 1966 al revistei „Arhitectura”, apare publicat proiectul lui Cezar Lăzărescu pentru centrul civic al orașului Pitești¹. În acea vreme, când nu se revenise încă la împărțirea administrativă a teritoriului României în județe, Piteștiul era una dintre capitalele regionale cel mai puțin dezvoltate. Ca rang administrativ, era egalul unor orașe ca Iași, Cluj sau Constanța, din punctul de vedere al istoriei arhitecturii, practic, nu exista pe harta României, însă din punct de vedere economic și social, era în plin elan recuperator.

Proiectul de centru civic al lui Cezar Lăzărescu pentru Pitești, care propunea nu numai înlocuirea aproape completă a elementelor arhitecturale care defineau piața principală², dar și schimbarea radicală a scării orașului, a fost perceput în anii următori ca un adevărat punct de cotitură și exemplu de urmat de către arhitecții și activiștii politici preocupați de restructurarea urbană a reședințelor județelor nou-înființate prin reforma administrativă din 1968.

Din păcate, colecția revistei „Arhitectura” nu ne aduce lămuriri cu privire la felul în care Cezar Lăzărescu negociase conținutul programatic și expresia stilistică pentru proiectul de la Pitești: cine propusese alăturarea casei de cultură a sindicatelor sediului politico-administrativ în piața principală, cine avusese inițiativa conturării esplanadelor, dintre care numai una s-a realizat conform proiectului, cine propusese numărul de apartamente, suprafețele comerciale, dimensiunea pieței și indicatorii economici aferenți, de cine și în baza căror desene fusese acceptată forma tipic brutalistă a Casei de Cultură, ce surse de inspirație fuseseră invocate în discuții ș.a.m.d.? Procesul de luare a deciziilor în statele comuniste de tip sovietic este mai mereu ascuns publicului și acest caz nu reprezintă o excepție.

Din fericire, colecția revistei „Arhitectura” ne poate răspunde, măcar parțial, la cel puțin o altă întrebare: care a fost procesul prin care breasla arhitecților a deschis calea pentru ca astfel de proiecte să poată fi propuse și puse în practică.

Pentru a răspunde la această întrebare, se poate răsfoi numărul 1/ 1966 al revistei „Arhitectura”. Acesta reprezintă o mărturie unică în complexitatea ei și o sursă esențială pentru a urmări raporturile fluide și ambivalente dintre arhitecți și politicieni în perioada mai liberală a comunismului de tip sovietic.

Numărul respectiv al revistei prezintă de o manieră condensată părerile câtorva arhitecți, conturate în urma unei excursii de documentare în orașele Gheorghe Gheorghiu-Dej (astăzi, Onești) și Piatra Neamț și exprimate inițial într-o dezbatere organizată de Uniunea Arhitecților sub titlul adoptat ulterior și de revistă, Construcția și reconstrucția orașelor.

Problema centrală a discuțiilor s-a dovedit a fi felul în care ansamblurile de locuințe colective tipizate puteau să contribuie la conturarea unei identități a orașului. Cu ajutorul cofrajelor glisante și prefabricatelor, noile ansambluri de locuințe puteau fi realizate din ce în ce mai repede, de dimensiuni din ce în ce mai mari și din ce în ce mai economic. De câțiva ani buni deja, aceste ansambluri de locuințe, relativ monoton constituite, ocupau spații din ce în ce mai largi în mediul urban. Orașe ca Piatra Neamț, Suceava și Deva, aduse în discuție cu această ocazie, sau Tulcea, prezentată în același număr al revistei ca remarcată și recompensată de Uniunea Arhitecților pentru realizările arhitecturale din 1964, chiar își defineau zonele centrale cu astfel de ansambluri de blocuri³.

Din toate articolele publicate, reiese destul de clar că arhitecții consultați dispuneau de foarte puține mijloace de contracarare a impresiei de uniformizare adusă orașelor de noile cartiere de locuințe colective. Horia Maicu accentuează ideea de punere în valoare a peisajului natural⁴, remarcă tipic modernistă și deloc nouă în acel context, iar Grigore Ionescu propune păstrarea și restaurarea patrimoniului deja construit⁵. La aceste observații, Alexandru Iotzu, autorul ansamblului central de locuințe colective de la Piatra Neamț – principala țintă a criticilor din această dezbatere – răspunde că proiectul său deja era orientat spre punerea în valoare a dealului Pietricica și că „dughenele insalubre" din orașul „patriarhal" nu puteau constitui o bază pentru identitatea orașului⁶.

Mai departe, Mauriciu Silianu ridică problema lipsei de experiență a arhitecților în lucrul la scara presupusă de un cartier de locuințe colective și sugerează că, grație mijloacelor de transport moderne, astfel de ansambluri pot fi amplasate la distanțe mai mari de industria pe care o deservesc, inclusiv din considerente de dezvoltare armonioasă a orașelor și de trai sănătos⁷. Nicolae Litvin cere, practic, mai mulți bani, o gamă mai largă de clădiri tipizate și permisiunea de a realiza clădiri-unicat, mai ales din cele social-culturale, dacă nu chiar și locuințe⁸.

Dintre toți contributorii la acest număr din „Arhitectura”, Horia Hudiță este cel mai clar în atitudinea adoptată: dincolo de multele abordări constructive, organizatorice și financiare prin intermediul cărora s-ar fi putut aduce îmbunătățiri aspectului general al cartierelor de locuințe colective, el susține că zonele centrale ar fi trebuit păstrate pentru moment neconstruite cu blocuri. Locuințele reprezentau doar o prioritate de moment și, în viitor, centrele orașelor ar fi putut fi restructurate cu un alt tip de investiții, social-culturale, despre care Horia Hudiță pare să fi crezut că nu ar fi ridicat problema monotoniei și lipsei de identitate⁹.

Oarecum curioasă apare atitudinea lui Dorin Gheorghe, care făcea parte din colectivul de proiectare al orașului nou Gheorghe Gheorghiu-Dej (acum, Onești). Față de Piatra Neamț, acest proiect este întâmpinat de aprecieri cvasiunanime, cu excepția unor obiecții ridicate la cromatica fațadelor blocurilor. În contrast cu Alexandru Iotzu, care fusese împins în defensivă de criticile vizitatorilor, Dorin Gheorghe afișează o atitudine prevenitoare, propunând el însuși direcții de critică a proiectului la care participase¹⁰. De exemplu, orașul nu s-ar fi realizat unitar pare-se, în principal datorită desfășurării procesului de proiectare de ansamblu în paralel cu execuția. Astfel, unele detalii apăreau „bizare”. Centrul comercial, de asemenea, fusese „insuficient” gândit, prea dens, prea închis, prea lipsit de spații verzi. În plus, unele clădiri nu beneficiau de perspective favorabile, unele detalii de execuție fuseseră rezolvate prea în grabă și unele finisaje nu rezistaseră în puținul timp de când fuseseră puse în operă.

Contrastul dintre aprecierile cvasiunanime ale vizitatorilor orașului nou și atitudinea mai degrabă autocritică a lui Dorin Gheorghe poate fi explicată în mai multe feluri. În primul rând, aprecierea arhitecților se poate să fi transpus în cuvinte o atitudine, mai degrabă, realistă față de posibilitățile limitate de exprimare în contextul resurselor disponibile și al arhitecturii industrializate din anii 1960. În același timp, Dorin Gheorghe se poate să fi perceput deja o anumită schimbare de direcție politică posibil resimțită ca vulnerabilizându-i pe toți arhitecții activi în domeniul locuințelor, odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, în 1965. Această schimbare va fi foarte concret exprimată în anii următori prin criticile formulate la nivel oficial la adresa monotoniei intervențiilor noi în orașe, însoțite de îndemnul de a folosi mai mult tradiția ca sursă de inspirație¹¹. Din acest motiv, prefera să rămână prudent în atitudine. Se poate, totuși, lua în considerare și ideea că proiectarea unui oraș nou implica o echipă foarte mare de arhitecți, cu păreri diverse, cu propuneri contradictorii, iar Dorin Gheorghe dorea să sublinieze caracterul experimental al întregii operațiuni de construire a unui oraș nou socialist, din care toată breasla avea de învățat. S-ar putea spune, totuși, că atitudinea prevenitoare a lui Dorin Gheorghe l-ar fi împiedicat să exprime ideile în curs de dezbatere internă despre centrul civic al orașului nou. Astfel, în loc ca echipa sa să dea tonul unei dezbateri despre centrele civice, a trebuit așteptată contribuția lui Cezar Lăzărescu expusă câteva luni mai târziu.

Toate aceste articole citate mai sus sunt scrise de arhitecți cu experiență și reprezintă puncte de vedere destul de diverse. Printre aceste puncte de vedere, se pot întâlni unele care puneau la îndoială discret câteva premise fundamentale ale regimului, cum ar fi: faptul că orașele aveau nevoie de dezvoltare în salturi mari (Nicolae Litvin spune că, în regiunea Cluj, se descurcaseră mai bine în păstrarea specificului local datorită investițiilor industriale de nivel mai redus, iar Mauriciu Silianu pare să propună distribuirea efortului de dezvoltare asociat unui mamut industrial între mai multe orașe), faptul că principalul criteriu de evaluare a clădirilor era costul (principiu statuat din 1958, acum contestat și de Nicolae Litvin, și de Horia Hudiță, care susțin diversificarea mijloacelor puse la dispoziția arhitecților), și faptul că noul regim, comunist, trebuia exprimat în forma construită urbană printr-o arhitectură manifest nouă (Grigore Ionescu propune intervenții de reamenajare la standarde actualizate a locuințelor cu păstrarea fațadelor vechi).

Chiar dacă astfel de păreri oarecum eretice se puteau formula la nivel individual, cert este că, într-un fel sau altul, conducerea Uniunii Arhitecților se dovedise suficient de abilă politic organizând această dezbatere și aranjând publicarea sa în revista „Arhitectura”. Astfel, dând un semnal că trecutul imediat era supus privirii critice, pregătea terenul în propria breaslă pentru sugestiile care puteau sau nu să fie formulate la nivel politic, în urma venirii lui Ceaușescu la putere. Pe această cale deschisă, par să se descătușeze, în primul rând, energii îndelung reprimate de arhitecți pe direcția restaurării și conservării patrimoniului construit și pe direcția reinterpretării arhitecturii momentului în cheie tradiționalistă. Oarecum în contra acestor energii descătușate, după cum se vede în numărul 6/ 1966 al revistei „Arhitectura”, se va angaja Cezar Lăzărescu cu toată forța prestigiului câștigat în urma proiectelor sale moderniste de pe litoral. Proiectul său pentru Pitești va fi decisiv în consacrarea aplicării principiului de centru civic în restructurarea zonelor centrale ale orașelor reședință de județ din România lui Ceaușescu.

NOTE

1 Cezar Lăzărescu, „Studiu pentru sistematizarea zonei centrale a orașului Pitești”, „Arhitectura”, nr. 6/ 1966, p. 50-51.

2 Cu excepția Bisericii „Sf. Gheorghe”, monument istoric de secol XVII.

3 Lutfi Sefchi Sait, „Recompensă: Blocuri de locuit în zona centrală a orașului Tulcea”, „Arhitectura”, nr. 1/ 1966, p. 56.

4 Horia Maicu, „Ansamblurile noi trebuie să respecte cadrul natural", Idem, p. 4-7.

5 Grigore Ionescu, „Să punem în valoare vechile ansambluri arhitecturale”, Idem, p. 8-9.

6 Alexandru Iotzu, „Puncte de vedere asupra construcției ansamblului central din Piatra-Neamț", Idem, p. 10-13.

7 Mauriciu Silianu, „Să așezăm construcțiile la loc potrivit", Idem, p. 14-16.

8 Nicolae Litvin, „Fiecare oraș își are un profil specific", Idem, p. 17.

9 Horia Hudiță, „Construcția și reconstrucția orașelor și noile ansambluri de locuit", Idem, p. 21-23.

10 Dorin Gheorghe, „Câteva observații asupra realizării orașului Gheorghe Gheorghiu-Dej”, Idem, p. 18-20.

11 Vezi, de exemplu, „Concluziile secțiunii pentru problemele construcțiilor și transporturilor”, Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969, București: Editura Politică, 1969, p. 610-616.