Dosar tematic

Revista „Arhitectura” și cultura arhitecturală interbelică

[gallery link="file" columns="2" size="medium" ids="19423,19424"] Îndelungata perioadă de apariție a revistei „Arhitectura” este, în sine, un fapt remarcabil, care o înscrie printre cele mai longevive reviste de profil ale Europei. În același timp însă, existența ei nu poate fi desprinsă din contextul din care a făcut parte, al arhitecturii noastre din secolul al XX-lea și începutul acestui secol.

Arhitectura magazine and the interwar architectural culture

The real significance Arhitectura magazine had during inter-war period cannot be emphasized outside the context it belonged to. The determining factor of the entire sphere of the architecture and urbanism was the assimilation of the spirit of modernity, expressed in diverse ways: from stating the essential social role of the architecture to the seldom renewal of the functional organization to the existence of a pluralism of formal expressions: besides Neo Romanian style and the classical style, the modernist movement, late Secession (in Transylvania and Banat) coexisted. The concurrent presence, more and more consistent, of the debates of ideas along professional practice stimulated and accentuated the diversity of specialists' directions of activity. Furthermore, this aspect represents a complete departure from the anterior period within Romanian architectural context, significantly contributing to the maturity of the professional culture. The first category were the journals/ magazines with a pronounced professional character in the field of architecture: Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Urbanismul, Simetria. The important avant-garde review Contimporanul, led by Marcel Iancu, was the main promoter of modern architecture. Besides them, there were couple of the most remarkable periodicals with scientific and professional character of the period: Buletinul Societății Politecnice, Buletinul AGIR, Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, Sociologie românească, etc., as well as periodicals of broad cultural coverage as: România literară, Gândirea, Adevărul literar și artistic, Convorbiri literare, Viața Românească, Revista Fundațiilor Regale, etc. Looking through the prism of this larger context of the debates of ideas formulated in a considerable number of publications, Arhitectura magazine has a better defined place. Certainly, it was the main review dedicated exclusively to the architecture through the light of the position of SAR in relation to the architecture, searching/ trying to gradually encompass the entire directions of manifestation of the architecture.
Semnificativă este, în acest sens, situarea revistei în deceniile dintre cele două războaie mondiale. După încheierea conflagrației mondiale și după Marea Unire au avut loc schimbări majore în, practic, toate domeniile vieții politice, sociale, economice și culturale, prin eforturile de modernizare a întregii societăți, în pas cu spiritul vremii. Arhitectura și urbanismul s-au înscris în contextul marilor înnoiri care au fost la baza noului stat. Pentru profesie, perioada interbelică a reprezentat, din multe puncte de vedere, un moment de reașezare a valorilor și a perspectivei asupra întregului mediu construit. Sfera profesiunii se lărgește considerabil și, treptat, își consolidează rolul în societate. Sunt, în această direcție, esențiale, rolurile asumate de Societatea Arhitecților Români și, după înființarea sa, în 1932, Corpul Arhitecților din România. Asimilarea spiritului modernității a fost factorul determinant pentru întreaga sferă a arhitecturii noastre. Consecințele au fost dintre cele mai variate, inclusiv în direcția consacratei deja arhitecturi neoromânești, care, prin impulsurile modernizatoare, a deschis noi căi de recuperare a filonului tradiției naționale. Recunoașterea deplină de către profesioniști, pe lângă preocupările estetice, a rolului social și economic al arhitecturii, direcție care capătă un accent considerabil. Atenția acordată noilor necesități ale societății, în general, și a clienților diverși (fie că este vorba de clădiri industriale, publice sau de locuințe) a condus la modernizarea treptată a organizării funcționale, apărând, uneori, noi tipologii arhitecturale, adaptate unui nou mod de viață sau de lucru, în condițiile folosirii, pe scară din ce în ce mai largă, a noilor materiale și tehnologii în construcție. Domenii care, până la Primul Război Mondial, fuseseră pe un plan secundar devin de mare interes, cum sunt locuința socială (locuința ieftină), apretura industrială sau cea legată de lumea rurală. În consecință, se cristalizează, treptat, o specializare a arhitecților în diferite domenii (sistematizare, restaurarea monumentelor, arhitectura și amenajarea rurală), completând mai vechile specializări – parțiale, și ele – ale arhitecților activând la diferite ministere. În fine, trebuie subliniat interesul sporit, inclusiv cel legislativ, pentru dezvoltarea controlată a localităților, în special a orașelor, accentul pus pe planificarea urbană, prin planurile de sistematizare, precum și formularea primei teorii de extindere a amenajărilor teritoriale la nivelul național, a lui Cincinat Sfințescu. Pe de altă parte, pluralismul expresiilor stilistice reprezintă o altă caracteristică importantă a perioadei și, de fapt, o noutate față de perioada antebelică, nu atât prin căutările expresive propriu-zise, ci prin diversitatea și numărul lor. De la consacrata, deja, arhitectură neoromânească, care a suferit pe parcursul deceniilor 3 și 4 numeroase și semnificative modificări ale orientărilor formale, la diversitatea arhitecturilor bazate pe căutările clasicizante (de la eclectismul târziu până la clasicismul modern ale celei de-a doua jumătăți a anilor 1930), de la persistența unor târzii, de asemenea, expresii ale Sezessionului transilvănean la tentativele de asimilare a arhitecturii modernismului, prin arhitectura Art Déco și cea modernă. Este o varietate care reflectă, fără putință de tăgadă, o societate având culturi (și niveluri culturale) diferite, care își caută propria reprezentare în epoca modernă. [gallery link="file" columns="2" size="medium" ids="19426,19427,19429,19431"] Această efervescență și accentuată diversificare a direcțiilor de activitate a profesioniștilor a fost stimulată și accentuată de prezența simultană, din ce în ce mai consistentă, a dezbaterilor de idei care însoțește practica profesională. Este un aspect care, pentru peisajul arhitectural românesc, reprezintă o noutate absolută față de perioada anterioară, el contribuind, în mod considerabil, la maturizarea culturii profesionale. Este o noutate și în raport cu alte forme ale culturii (filozofia și literatura, în primul rând, dar și față de cultura inginerească, de artele plastice sau muzică), pentru care discursul teoretic și critic a existat de câteva decenii; arhitectura tinde, astfel, spre recuperarea unui decalaj evident în afirmarea propriei identități culturale. Fără îndoială, arhitectura a fost mereu (și pretutindeni) o profesie legată de planșetă (practică) și, prin urmare, prezența ei în cultură s-a făcut prin mijloacele tehnice și artistice proprii. Dincolo însă de acest fapt, care este cât se poate de evident, orice cultură arhitecturală importantă s-a clădit, treptat, cu sprijinul reflectării critice și teoretice și, în general, prin dezbaterea ideilor, simultan cu deschiderea spre toate problemele sociale care își cer rezolvarea urbanistică și arhitecturală. Această deschidere culturală semnificativă a fost posibilă prin contribuțiile de reală calitate ale unui număr de arhitecți aparținând unor generații diferite: din generația ajunsă la maturitatea profesională, cum au fost Petre Antonescu, Spiridon Cegănescu, Duiliu Marcu, Nicolae Ghika-Budești, Ion D. Enescu, Florea Stănculescu, Ion. D. Trajanescu, Marcel Iancu, Toma T. Socolescu, sau cei aflați la începutul meritoriu al carierei lor profesionale care au obținut diploma de arhitect (la școala din București sau în străinătate) pe parcursul anilor 1920 sau 1930: G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu, Al. Zamphiropol, Grigore Ionescu, P. E. Miclescu, Titu Evolceanu, Victor Smigelschi, Victor Asquini ș.a., pentru a numi doar pe cei cu o prezență constantă în dezbaterile teoretice prin conferințe publice, unele susținute la Radiodifuziunea Română, articole, studii sau volume. Pe de altă parte, interesul intelectualilor și al oamenilor de cultură pentru arhitectură, exprimând interesul mai larg al societății, a fost, și el, mult mai mare decât până la Primul Război Mondial. Arhitecților li s-au alăturat, prin urmare, personalități din domenii apropiate arhitecturii, precum inginerii sau sociologii (urbanistul Cincinat Sfințescu, Emil Prager etc.), dar și esteticieni și filozofi (Matila Ghika, Petru Comarnescu, Tudor Vianu sau Marin Simionescu-Râmniceanu), istorici de artă (Alexandru Busuioceanu) sau jurnaliști – cronicari ai fenomenului artistic (H. Blazian, Ion Zurescu), alături de mulți alții. Interesul profesional și de grup sau mai larg cultural, specializarea într-un domeniu sau altul al arhitecturii și urbanismului, aderarea la anumite ideologii și orientări artistice (arhitecturale), aprehensiunea dintre ei au fost printre cauzele care uneori – fără ca aceasta să fie o regulă absolută – au condus la coagularea în jurul unor idei a unei organizații (cum a fost Societatea Arhitecților Români, Comisiunea Monumentelor Istorice sau Institutul Urbanistic al României) sau a unor publicații periodice, înființate, uneori, tocmai de astfel de grupuri („Simetria”). Totodată multe dintre personalitățile menționate mai sus au avut colaborări ocazionale sau de lungă durată cu diverse astfel de publicații. Din această perspectivă, a diversității publicațiilor, pot fi luate în considerare, înainte de toate, câteva din cele mai importante, cu pronunțat caracter profesional în domeniul arhitecturii. „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” (1908-1945) a fost revista apărută la scurt timp după primul număr al „Arhitecturii” (1906). Publicația trimestrială a Comisiunii Monumentelor Istorice a fost un periodic de mare rigoare științifică, specializat în publicarea de studii, cercetări și articole fundamentale privitoare la arheologia și istoria arhitecturii noastre, prin diferite monumente analizate, precum și proiectele de restaurare. Printre colaboratorii arhitecți s-au numărat Nicolae Ghika-Budești, arhitectul-șef al CMI, Petre Antonescu, Ștefan Balș, Ion Trajanescu, Horia Teodoru etc.1. A doua revistă, în ordinea apariției, a fost „Urbanismul” (1932-1942), publicație a Institutului Urbanistic, înființat în 1931 pe lângă Uniunea Orașelor din România. Ea este, de fapt, continuatoarea „Monitorului Uniunii Orașelor din România” cu apariție regulată din 1924, fiind una din revistele specializate de prestigiu din Europa și una din cele mai prestigioase reviste românești științifice ale perioadei. Publicația a cuprins toată problematica urbanismului României, de la aspectele de circulație, igienă și edilitate urbană până la cele de istorie, estetică și proiectare a orașelor, existând, totodată, permanent, referințe consistente asupra practicii și teoriei contemporane europene și din Statele Unite. De existența revistei este legat numele lui Cincinat Sfințescu, cel mai important urbanist al nostru până la cel de-al Doilea Război Mondial. În fine, revista „Simetria, caiete de critică și artă” (1939-1947) a fost una din cele mai prestigioase reviste ale vieții culturale a perioadei. Înființată de arhitecții G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu, Paul Emil Miclescu și esteticianul Matila Ghika, i-a cooptat, ulterior, în redacție, pe Tudor Vianu, Horia Creangă, Titu Evolceanu etc. În privința arhitecturii, revista a fost orientată spre sfera dezbaterii problemelor teoretice și estetice fundamentale ale arhitecturii, din perspectiva unui subtil spirit clasic, înțeles ca formă desăvârșită a echilibrului în gândire. Revista a publicat, totodată, studii, eseuri și articole de istorie și critică literară și de artă. Alături de aceste principale reviste ale perioadei, altele, precum „Revista de Arhitectură și Construcții” (1919) și „Căminul” (1928-1929), cu o durată mai scurtă a existenței, au completat și definit, în bună măsură, spectrul profesional variat al arhitecturii noastre, pentru perioade mai scurte sau pe întreaga durată până la cel de-al Doilea Război Mondial2. Un loc aparte îl ocupă revista „Contimporanul” (1922-1932). Nu a fost, fără îndoială, o revistă de arhitectură, ci, probabil principala revistă a avangardei artistice din România. Prezența, alături de Ion Vinea, a personalității lui Marcel Iancu, arhitect și reputat artist plastic, ca fondator al revistei a făcut din publicație principala promotoare din România a arhitecturii moderne. Începând cu anul 1924, Marcel Iancu își publică propriile articole în care propagă ideile și principiile moderne, traduceri ale unor importanți arhitecți ai Mișcării Moderne – Le Corbusier, Theo van Doesburg – publică fotografii ale clădirilor moderne din întreaga Europă, ca și ale propriilor realizări etc., iar câteva numere ale revistei sunt dedicate integral problemelor arhitecturii. [gallery link="file" columns="2" size="medium" ids="19432,19434,19435,19436,19439,19441"] Aceste reviste, fiecare cu orientare suficient de bine precizată, reflectă deschiderea considerabilă a spectrului de interes profesional al arhitecților. În sfera mai largă a interesului pentru arhitectură și urbanism, prin probleme legate de specificul și orientarea științifică a revistei respective, se înscriu câteva dintre cele mai remarcabile publicații cu caracter profesional și științific ale perioadei: „Buletinul Societății Politecnice”, „Buletinul AGIR”, „Arhiva pentru Știință și Reformă Socială”, „Sociologie românească”, „Revista de Igienă Socială” etc. În fine, nu poate fi ignorat un alt aspect important al perioadei, care poate fi considerat a fi acela al deschiderii spre ceea ce am putea numi azi „spațiul cultural public”, prin prezența problemelor arhitecturii și, în general, ale orașului în publicații de largă respirație culturală, precum „România literară” (al cărei director a fost, pentru o perioadă, Liviu Rebreanu), „Gândirea”, „Luceafărul”, „Arta și Orașul”, „Epoca”, „Orașul”, „Adevărul literar și artistic”, „Convorbiri literare”, „Viața Românească”, „Revista Fundațiilor Regale”3 etc., cotidiene sau periodice orientate, în mod special, spre problemele urbanistice ale orașelor, cum a fost, în anii ’30, în București, „Gazeta Municipală”4. Fără a intra într-o analiză a referințelor variate și numeroase la adresa arhitecturii – absolut necesară, de altfel, pentru a ne apropia de înțelegerea întregii culturi arhitecturale a perioadei – pot fi doar „inventariate” categoriile acestora: de la simple semnalări – cu sau fără comentarii, la descrieri atente sau comentarii critice mai mult sau mai puțin elaborate, de la generalizări ale problemelor arhitecturii și urbanismului raportate la nevoile sau dezideratele politice, sociale sau economice, la considerații estetice (argumentate sau nu) sau riguroase dezvoltări ale tehnicilor constructive moderne, de la avansarea unor fundamentate idei critice la formulări având nuanțe pregnant teoretice. Nu lipsesc, deseori, referințele, semnalările sau comentariile asupra unor realizări europene. Fiecare din acestea și-au găsit, în epocă, locul și justificarea în definirea înnoitoare a arhitecturii noastre, a dezbaterilor epocii (tradiționalism-modernism este cea mai cunoscută dintre cele care s-au manifestat în întreaga cultură românească) și, fără îndoială, și-au găsit locul în raport cu valoarea lor reală. Dincolo însă de acest fapt, trebuie subliniate, odată mai mult, rolul și importanța avute, pe de o parte, de „construcția” teoretică globală a lui Cincinat Sfințescu5 pentru urbanism și, pe de alta, de reflecțiile profunde ale lui G. M. Cantacuzino6 în privința arhitecturii. Privită în acest context mai larg al dezbaterilor de idei formulate într-un număr apreciabil de publicații, ca parte a unei culturi arhitecturale aflate într-un evident proces de maturizare, poziția revistei „Arhitectura” își poate căpăta un loc mai bine precizat. În mod inevitabil, fiecare dintre aceste publicații a avut o perspectivă diferită deseori asupra aceleiași probleme, eveniment sau realizare, a deschis căi de înțelegere a arhitecturii în funcție de orientarea și profilul revistei. Ele au contribuit considerabil la semnalarea raporturilor arhitecturii cu alte domenii care îi lărgesc înțelesul și semnificația: de la dezvoltarea economică la raporturile complexe cu societatea, de la aspectele tehnice la dezbaterile culturale fundamentale ale epocii etc. Împreună ne oferă o imagine mozaicată, cu perspective multiple, a unei arhitecturi care își afirma rolul și însemnătatea în societatea modernă interbelică. Considerată a fi, până la mijlocul deceniului 4, ca promotoare (exclusiv) a direcției tradiționaliste a arhitecturii noastre, reprezentând poziția Societății Arhitecților Români, revista „Arhitectura”7 este, în realitate, unica publicație de specialitate a perioadei cu apariție relativ regulată între cele Două Războaie Mondiale. Ea e singura revistă care a reflectat constant mare parte a direcțiilor de manifestare ale arhitecturii, ale transformărilor acesteia, precum și ale profesiunii, în ansamblul ei. NOTE: 1 Prezentarea generală a publicației, însoțită de Indicii bibliografici, a fost făcută de Radu Sc. Greceanu, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 1908-1945. Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice 1914-1915, 1942-1943. Indici bibliografici, în „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, I/ 1990, nr. 3-4, p. 45-148 și II/ 1991, nr. 1, p. 149-184. 2 Gabriela Tabacu, Monografii esențiale cu indici. Revista de arhitectură și construcții (1919). Căminul. Studii și planuri de case (1928-1929), București: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2012. 3 În aceste ultime trei reviste, G. M. Cantacuzino a publicat un număr însemnat de eseuri și articole; unele dintre acestea care au fost ulterior strânse în volumele Introducere la studiul arhitecturii (1926, articolele din „Convorbiri literare”) și Despre o estetică a reconstrucției (1947, articolele din „Revista Fundațiilor Regale”). 4 Pentru semnalarea în publicațiile epocii a arhitecturii moderne vezi Nicolae Lascu, Modernist Architecture and Period Journalism, în Arts & Architecture 1920-1940, Between Avant-garde and Modernism, Proceedings of the International Symposium, București, 22-24 aprilie 1993, p. 12-27. 5 Andreea Udrea, Toader Popescu, Irina Calotă, Cincinat Sfințescu. Începuturile urbanismului românesc, București: Ed. Universitară Ion Mincu, 2015, Lista cronologică a lucrărilor la p. 20-25. 6 Cea mai recentă bibliografie a lucrărilor lui G. M. Cantacuzino aparține lui Dan Teodorovici în George Matei Cantacuzino. Modernismul hibrid (traducere din limba engleză a volumului publicat în 2014 de Wasmuth Verlag, Tubingen-Berlin), București: Ed. Simetria, 2016, p. 239-242. 7 Vezi solida monografie a revistei, Gabriela Tabacu, Revista Arhitectura. Studiu monografic și indici, 1906-1944, ediția a II-a revizuită și adăugită, București: Editura Humanitas, 2008.