Dosar tematic

Conversație dinăuntrul revistei

Void Deck, Singapore, © Kamilla Csegzi, Kelvin NG

Anca Sandu Tomaszewski: Dragă Françoise, tu care pari a lua mereu totul în glumă, cum ai reușit să te amuzi când ai luat în primire responsabilitatea revistei „Arhitectura”? Se întâmpla în…? Françoise Pamfil: 2010. Atunci nu prea mi-a ieșit. Gluma s-a transformat repede de tot în seriozitate, când am constatat că n-aveam de rezolvat doar elegante probleme de natură intelectuală, ci aveam, în primul rând, de depășit prozaice condiționări de natură practică. Am constatat curând că am de investit toată energia în inventarea și alimentarea unui sistem logistic, iar pentru conținutul revistei – care mă preocupa, de fapt, și pentru care credeam că eram chemată – îmi găseam cu greu frânturi de timp.

Conversation within ”Arhitectura” magazine

2016 is for ”Arhitectura” magazine the celebration of its 110th anniversary. The Union of Architects in Romania (UAR) made some gestures in honor of the magazine and published online valuable archive information. In this context the editor have invited architect Françoise Pamfil and architect Anca Sandu Tomaszewski to reveal us – from the periods in which they wrote in – some meaningful insights of the UAR’s official publication. Taking up this challenge of professional editor’s memories and honesty in the fall of 2016 began a conversation that ended in January 2017. We reproduce it below. (...) A.S.T.: Yes, noblesse oblige, but it was just a matter of personal honor. There was a distinct love and gratitude for the magazine and distinctively for what it meant for the guild in tough times and this continued all the time. And perhaps especially in the dark years of 1980s. I felt the need to do something about it, to support the magazine when the need was high. It was not easy in the early 1990s, when all the relevant people, as you say, were busy to carve out a new career. But the magazine found ways. (...) F.P.: It was hard to quit a job that I learned gradually how you do it. At least having a successor in the current system, which does not have to take everything from the beginning again would have helped. And finally, I did not gave up because I felt a discreet protection from someone who loved the magazine – as I did – and that I consider not to disappoint.
A.S.T.: N-aveai experiență în chestiuni de management? Fuseseși un nou-născut aruncat în apă, să se descurce? F.P.: Stai să vezi că nici apă nu era. Atunci a fost un alt moment de luciditate care mi-a eradicat cheful de glumă. A.S.T.: Nu și umorul, niciodată. Deci, ai deschis ușa să-ți iei jobul în primire și ai găsit o cameră goală. F.P.: Cu un computer și o doamnă. Și în computer nimic, niciun contact, niciun partener, niciun contract, niciun nume, nicio adresă – pentru tipografie, publicitate, distribuție, schimburi culturale, vreun furnizor de materiale și servicii, vreo bibliotecă sau arhivă. Nicio substanță din care să încep însăilarea unei reviste. Și, mai ales, lipseau colaboratorii revistei; nu era acolo niciun grafician, nicio persoană relevantă care să scrie. A.S.T.: Nu erau în calculator, dar ei existau în realitate. Deci, tu trebuia să redescoperi sursele de apă și să construiești canale de aducțiune. Te-ai descurcat, bineînțeles, pentru că noi toți avem în gene și descurcatul, și veșnica luare de la început. F.P.: Da, pas cu pas: doi pași înainte, unul înapoi. Am reluat legăturile revistei prin metode primare și am răsuflat când m-am asigurat cu un profil de conținut pentru vreun an și cu o tipografie. A.S.T.: Dar ce se întâmplase cu moștenirea vechii redacții? Pe vremea mea, Ștefan Radu Ionescu (Fică) deși rănit, după mine nemeritat, a lăsat totul în bună rânduială când s-a retras cu demnitate, în 1990. F.P.: În 2010 însă, ruptura de UAR a echipei Ghenciulescu-Goagea a fost percepută de ambele părți ca un război. Urmare a acestei supărări, a fost declanșată o sciziune în rândul vechii țesături de relații din jurul revistei; colaboratorii s-au trezit în situația de a alege să fie aliați cu una sau alta din părți și, automat, inamici ai celeilalte. A.S.T.: „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră”, cum ar fi. Îmi amintesc situația ingrată în care am fost puși, fără nicio vină. Orice am fi făcut, eram implicit trădători. Eu dădusem deja un articol revistei „Arhitectura” când am aflat că, în felul acesta, semnasem o adeziune și mă auto-exclusesem din cealaltă falangă. Nu mi-a trecut nici în ziua de azi uimirea și tristețea pentru felul în care s-a pus problema. Dar tu ai depășit blocajul. F.P.: Cred că a fost, în primul rând, meritul revistei, care coagulase breasla în jurul ei de peste o sută de ani, la vremea aceea. Acum sunt 110. Datorită devotamentului arhitecților față de revistă, am bătut, în majoritatea cazurilor, la porți deschise. [gallery link="file" columns="2" size="medium" ids="19627,19628"] A.S.T.: A fost extraordinară coeziunea breslei în jurul revistei, am constatat și eu în 1990. În 2010 însă, iată-ne împărțiți în categoria fidelii-de-toate-vârstele-ai-revistei-„Arhitectura” și categoria tinerii-de-la-„Zeppelin”. Neplăcut, pentru că unii dintre noi am fi vrut să rămânem imparțiali, ca tot elvețianul. Oricum, am fost și atunci de părere că autonomizarea vechii redacții a fost pentru ei pasul înainte de după șutul în fund și se vede cât de bine a evoluat revista „Zeppelin”. De ce nu se pot petrece la noi aceste necesare schimburi fără tensiuni interumane, lezări nedrepte și facerea lumii de la început? F.P.: De aia, că nu suntem elvețieni… A.S.T.: Cine a asigurat finanțarea revistei? F.P.: Uniunea singură, pentru început. Am avut un sediu OK, am angajat oameni, la un moment dat am putut renunța să mai lucrez la revistă pe laptopul personal. Doar că, după un timp, au început presiunile – să restrângem, să renunțăm, să economisim. A.S.T.: Și echipa redacțională? F.P.: Când, în fine, am avut una, a venit recomandarea să reducem salariile.

Minas Tirith. Extras din seria cinematografică „The Lord of the Rings”, © New Line Cinema, Wingnut Films, The Saul Zaentz Company

A.S.T.: Vai, ce importantă e echipa, atunci când omul-orchestră chiar nu mai prididește. Tu ai reușit marea performanță de a nu pierde ritmul de apariție a revistei. Prețul a fost că n-ai putut controla întotdeauna chiar toate detaliile, care au rămas pe seama membrilor echipei. Le identificam cu ușurință. F.P.: Știu. De exemplu, nu se poate obține un layout de calitate dacă nu asimilezi conținutul textelor, ci lucrezi doar pe baza criteriilor grafice. A.S.T.: Da, mi s-a întâmplat să-mi văd articolul ilustrat pe criteriul rezoluției pozelor, și astfel mesajul din text era diluat, iar ierarhia ideilor răsturnată. La fel se întâmplă când faci o corectură ori o traducere doar pe baza criteriilor lingvistice. M-am amuzat când am citit despre o biserică transformată în columbarium, că a devenit columbărie, ceea ce aduce a hulubărie. F.P.: Sau condiționezi competența ori gradul de implicare de dimensiunea salariului. Am dus dorul unor oameni care să-și fi asumat împreună cu mine, responsabil, gestionarea intelectuală a revistei. Când începuseră a se fi format, i-am părăsit. A.S.T.: Împotriva voinței tale, că așa a vrut destinul. Vrei să ne povestești? F.P.: Nu. Vreau să uit. A.S.T.: Tu ai reușit să plătești și onorarii colaboratorilor, ceea ce era plăcut, chiar dacă la noi n-a scris nimeni niciodată pentru bani, ci doar din interesul de a-și comunica ideile și, eventual, pentru o oarecare recunoaștere publică, ce nu-i strică nimănui. „Scriem ca să fim iubiți”, spunea Berthold Brecht. F.P.: Așa cum spui, și eu, ca și tine, ca și toți redactorii de până la noi, am beneficiat de suportul necondiționat al colaboratorilor de toate vârstele. Cel puțin colegilor noștri cadre didactice, cu care vrând-nevrând dădeam nas în nas în școală, le crăpa obrazul de rușine dacă întârziau cu un articol – era o chestiune de onoare.

Alexander Brodsky & Ilya Utkin, Wandering Turtle, In a maze of a big city. A style for the year 2001, Central Glass Co., Japan Architect competition, 1984-90. © prin amabilitatea Bureau Alexander Brodsky

A.S.T.: Da, noblesse oblige, dar nu era doar o chestiune de onoare personală. A fost tot timpul iubire pentru revistă și recunoștință pentru tot ce însemnase ea pentru breaslă în vremuri grele, adică toată vremea. Și, poate, mai ales în întunecații ani '80. Simțeau nevoia să facă ceva pentru ea, s-o sprijine când avea și ea nevoie. Nu le era ușor la începutul anilor '90, când toți oamenii relevanți, cum spui tu, erau ocupați să-și croiască o nouă carieră. Dar pentru revistă își găseau timp. F.P.: Și uite cum și eu, la rândul meu, am simțit nevoia să nu profit la modul bourgeois de noblețea autorilor și am făcut un efort organizatoric, ca să acredităm revista la Consiliul Național al Cercetării Științifice. S-a obținut astfel avantajul ca articolele publicate să capete un punctaj mai bun la evaluările activității. A.S.T.: Și te-ai simțit mai înseninată. Ai început să râzi de tine și de vechile îngrijorări, ai revenit la lejeritatea ta aparentă. Revista era cumpărată, citită și „risca” să devină tot mai bună. Se zvonea însă că în rândul Uniunii erau nemulțumiri. F.P.: Passe-parole. Mi-ar plăcea și mie să știu exact ce se întâmpla, de fapt, și de ce. Dar să știi că lejeritatea mea era într-adevăr aparentă, pentru că nu-mi permiteam să mă relaxez. Sistemul de lucru pe care-l inventasem, cu mintea mea de autodidact improvizat în ale managementului redacțional, presupunea un permanent control riguros. A.S.T.: Nu prea stă în firea noastră, a arhitecților, care ne vrem artiști.

Monument istoric Hala Matache Măcelaru, poziția 451, cod B-II-m-B-18182, construit în 1887, coperta revistei „Arhitectura” nr. 2/2013, © Adrian Florin Bălteanu

F.P.: Cred că mi se trage de la cunoașterea sistemelor de operare ale calculatoarelor. Îmi imaginam intrările informațiilor, locul lor în revistă, procesarea, ieșirea și supravegheam concentrată funcționarea acestui mecanism. A.S.T.: Și nu ți s-a bușit niciodată sistemul. Dar de ce nu ți-ai luat lumea în cap atunci când, ca urmare a primelor rezultate bune și greu obținute, ai fost răsplătită cu reduceri de salariu, de personal și de cheltuieli, plus critici? F.P.: Cred că din același motiv pentru care n-ai făcut-o nici tu când ți-a fost greu, adică, toată vremea. Din vreo trei motive. Mai întâi, pentru că m-am bucurat de o deplină libertate în ceea ce privește conținutul revistei. Tu nu? A.S.T.: Ba da, și eu. Chiar prea multă și nu numai cu privire la conținut. Eram liberi să ne aducem mopul, topul de hârtie, agrafele și ce ne mai dădea administrația, cu sacoșa, de la Casa Presei. Mi-l amintesc pe Lucică (n.red.: Lucian Mihăescu) în ușa redacției cu o geantă de voiaj care nu se închidea din cauza găleții și în mâna cealaltă cu mătura. Era agitat că fusese și aglomerație în autobuz. Eu eram liberă și să-mi aleg prietenii personali pe care să-i rog să-mi copieze câte ceva la xerox și în curând urma să fim liberi să tipărim singuri revista cu ce bani vrem noi și să luăm tirajul la subraț să-l vindem pe la cine vrem noi. Ca voluntari. F.P.: Îmi explici, te rog? A.S.T.: Revista era a Uniunii Arhitecților, dar ea n-avea nici bani pentru a ține revista, nici un serviciu administrativ suficient pentru a se ocupa și de gestionarea ei. De mulți, mulți ani, exista un contract, un protocol sau așa ceva, cu un serviciu din Ministerul Culturii, care finanța și administra publicații cu natură culturală: asigura tipărirea și difuzarea revistelor, plătea salariile, îi aproviziona pe fotografi cu substanțe etc. Era un fel de serviciu personal-administrativ-financiar-contabil pus la dispoziția editurilor, dar și asociațiilor și uniunilor. F.P.: Și asta a fost bine sau rău? A.S.T.: A fost o soluție care a funcționat. Dar după ’90, când am preluat revista, acel sistem de întrajutorare socialistă între instituții de cultură a devenit tot mai anacronic. O vreme a mers totul ca înainte, doar cenzura dispăruse. Cu timpul însă, mecanismul se tot gripa și-mi amintesc că mergeam la ministrul Pleșu și apoi la Spiess în audiență, ca să obțin finanțarea numerelor. În interiorul Uniunii apăruse un curent care dorea desprinderea revistei de acel serviciu, pentru că Ministerul Culturii era perceput ca o instituție comunistă, numai că redacției nu i se prezenta nicio soluție alternativă realistă. Noi, în redacție, eram trei: un fotograf, un tânăr secretar de redacție și eu. Au existat câteva inițiative din partea unor arhitecți independenți de a ajuta cu finanțarea, dar la Uniune au apărut probabil suspiciuni și temeri, așa că nu s-a întâmplat nimic. Până la urmă, desprinderea s-a înfăptuit în 1993, spre marea relaxare a Ministerului Culturii, care dorea de mult să scape de noi. După patru luni fără salariu, am înțeles și noi că trebuie să plecăm. Domnul Dumitru, fotograful, a ieșit oficial la pensie. F.P.: Și cum s-a descurcat revista în continuare, în aceste condiții, fără redacție? A.S.T.: Eu nu știu, că nu mai eram. Probabil nu prea ușor, bănuiesc, dar cel mai bine știe Augustin Ioan. Pe urmă, din 2000, Uniunea a încredințat revista unei echipe tinere, alcătuită din George Harpău, Constantin și Cosmina Goagea, iar ei au alcătuit din nou o redacție, cu un sistem; revista a putut să-și reia, în fine, un ritm normal de apariție. Am colaborat foarte bine cu ei. Dar rămăsesem la motivele pentru care n-ai abandonat tu, atunci când ți s-au scurtat aripile. N-o să vrei să-mi spui, cred, despre finalul brusc și regretabil – zice lumea – al acestei experiențe. F.P.: Mi-a fost greu să las baltă o treabă la care mă înhămasem, acum, când învățasem cum s-o fac. Cel puțin să fi avut un continuator, la curent cu sistemul, care să nu fie nevoit să ia încă o dată totul de la început. Și, în fine, n-am renunțat pentru că am simțit în spatele meu o protecție discretă din partea cuiva care iubea revista și pe care nu voiam să-l dezamăgesc: domnul Derer.

Aldo Rossi, Theatro del Monde, Venise 1979-1980, © Centre Pompidou, Musée national d'art moderne. Courtesy Fondazione Aldo Rossi

A.S.T.: În cazul meu, cred că îngerul păzitor al revistei a fost Alecu Beldiman. A putut, tot discret, să-i asigure existența, în acei trei ani străbătuți continuu de tot felul de mișcări telurice. Iar domnul Derer a avut și în destinul meu personal un rol crucial, legat de revistă: el a fost cel care, primul, mi-a cerut un articol pentru revista „Arhitectura”, la începutul anilor '80; așa a început „mariajul” meu cu ea. F.P.: Care din ei te-a propus pentru locul vacant, în ianuarie 1990? A.S.T.: A fost Ștefan Radu Ionescu, care a trebuit atunci să facă, „la vremuri noi… un pas înapoi”. Fusese redactorul revistei de prin 1975, cred, până în 1989 – o etapă pe cât de ingrată, pe atât de lungă. Nu știu de ce se vorbește atât de puțin despre faptul că a menținut revista la calitatea maximum posibilă atunci, în acele condiții sumbre, și asta cu eforturi pe care le depășea râzând. Pentru acea generație de arhitecți damnați de socialism, revista a constituit atunci un reper și un refugiu. Și azi îi îndrum pe studenți să se documenteze din ea. F.P.: Cum de s-a acceptat propunerea unui om căzut atunci în dizgrație revoluționară? A.S.T.: Păi, erau cu toții arhitecți, nu barbari. Existau conveniențe. Probabil că Fică avea totuși o autoritate și, tacit, probabil că îl apreciau. Nu știu. Bănuiesc că s-a întâmplat ca în nuvela lui Damian Stănoiu „Alegere de stareță". Acolo, taberele, cu protejatele lor bine verificate, s-au neutralizat reciproc în lupte interne, așa că, în cele din urmă, o măicuță tânără, naivă și devotată, străină de intrigi și prezumptiv capabilă să facă față misiunii, s-a trezit învingătoare. Dată fiind inocența candidatei, această soluție de tip deus ex machina le-a fost convenabilă tuturor. Acum, între noi fie vorba, eu zic că atât în viesparul acela monahal, cât și în mica lume a Uniunii, miza era și ea destul de inofensivă, cu toate spiritele inflamate. Pe tine de ce te-au ales? F.P.: Din disperarea de a umple un gol. Dar pe mine, de bine de rău, mă mai cunoșteau. A.S.T.: Din școală. F.P.: Da, pe de o parte. Dar și din propunerea mea pentru structurarea Centrului de Cultură Arhitecturală, care se prefigura ca instituție din 2009 și care acum funcționează în strada Calderon. A.S.T.: Pe mine, la drept vorbind, Fică Ionescu mă cunoștea mai mult din texte. Când deschideai ușa redacției, mai întotdeauna te întâmpina sociabilul domn Dumitru, căruia îi lăsam, de obicei, articolul și plecam. Nu știu cum de au avut curajul să mizeze pe mine. F.P.: Unii te credeau manipulabilă. A.S.T.: Eram tânără, de un metru șaizeci, eram și cam naivă. F.P.: I-ai păcălit pe aceia, ha, ha. Dar unde își avea sediul revista? A.S.T.: I-oi fi păcălit, nu știu, oricum fără intenție. Eram concentrată pe un singur scop: să pot continua, pe moment, drumul moștenit al revistei. Să trecem peste momentul de cumpănă. Sediul revistei era în școală, din timpuri imemoriale, în primul atelier pe dreapta, la etajul I. Din capătul scării, la stânga, era sediul Uniunii. Să știi că era un mare avantaj amplasamentul – știi cum e cu principiul vecinătății într-o comunitate. În redacție era ca pe peronul gării, așa îi învățase Fică Ionescu pe colaboratori. El dezvolta șuete cu toți vizitatorii și obiceiul se păstrase. Trecea lumea, în drumurile ei, pe lângă ușa redacției, băga un cap, apoi intra să facă un chat. Nu mai era Fică, eram eu, bine și așa. E adevărat că era ruinător pentru lucrul la revistă și trebuia, de fapt, să lucrez acasă, noaptea, dar n-aș fi schimbat niciodată situația. E atât de amuzant să-i cunoști pe arhitecți, oamenii ăștia care pe atunci erau atât de interesanți, care veneau cu prietenie pentru un moment de comunicare deconectantă. Tu știi asta, odată ce s-a mutat la tine acasă centrul de socializare intelectuală. F.P.: Doar că la tine veneau atunci zilnic și arhitecți pe care nu-i cunoșteai. Înseamnă că era bine și frumos pe vremea ta. Sau te simțeai amenințată? Cine te ajuta? A.S.T.: Amenințată nu, doar din când în când obstrucționată. Să-ți spun cum am receptat eu lucrurile? Nu mă plâng, dar ție, între noi, pot să-ți spun sincer: simțeam clar că cineva, cu o putere nevăzută, intervenea ca munca mea să fie un eșec. Am simțit și că școala era de partea revistei, și toți arhitecții, dar n-aveau cum să intervină. Iar cel care mă ajuta efectiv, zilnic, era domnul Dumitru, veteranul, angajat al revistei ca fotograf de pe vremea lui Mircea Lupu. Era un om cumsecade, manierat, cu școala vieții, care cunoștea pe toată lumea. A jucat un rol benefic în conectarea mea cu arhitecții țării, îmi spunea pe cine să mă bazez, îmi sugera pe cine să solicit, mă învăța de bine. Ulterior, am realizat că era exponentul grupării majoritare, care nu dorea destabilizarea revistei. Dacă n-ar fi fost așa, sigur eșuam, oricât aș fi muncit eu cu zel. F.P.: Dar ce motiv ar fi avut cineva să dorească destabilizarea revistei? Erau aproape o sută de ani de existență editorială, de fapt, o mărturie a istoriei breslei. A.S.T.: Știi că Haydn și-a petrecut toată viața pe domeniul Esterházy, departe de zumzăiala lumii și era tot timpul foarte ocupat, așa că a rămas cam naiv în cele lumești. La pensie, i s-au organizat turnee în Anglia, dar acolo tot timpul i se întâmplau lucruri ciudate. Ca un făcut, mai mereu se închidea sala cu două zile înainte de concert. Impresarul îi spunea că așa e în marile orașe, există interese. Dar Haydn întreba, candid ca și tine: dar de ce, nu le place muzica lui? Atunci de ce l-au invitat? Cum să aibă cineva interes să nu se cânte o muzică pe care el a făcut-o ca să-i bucure pe oameni? Cât privește revista noastră, nu voia nimeni s-o omoare. O fi fost pe de o parte doar o biată dorință omenească de a-mi lua locul, pe de altă parte, la un moment dat, am avut impresia că, tot izolat, a mai fost și iluzia că revista ar putea să se implice și în domenii extra-arhitecturale, măcar puțin. O deturnare în sens politic nu i-ar fi reușit niciodată nimănui, de asta sunt absolut sigură. Doar că momentul era agitat, iar eu eram tentantă: păream, se vede, ușor de împiedicat. Vreau să spun că au venit și oferte de a mă lăsa cumpărată, de aceea îmi permit să fac speculații. Apoi, dacă n-a mers cu binele, am simțit răul – discreditări aiurea, încercări de a-i alunga pe colaboratori. F.P.: Aveai semne concrete? A.S.T.: Da. Am fost uluită, nu mai trăisem niciodată astfel de ciudățenii. Era o lume nouă – cu care, între timp, ne-am obișnuit. La drept vorbind, n-am știut niciodată precis de ce și cine făcea asta, că l-aș fi întrebat. Oricum – ce să vezi? – revista n-a fost lipsită de apărare, din partea Uniunii, bineînțeles.

Chipboard City 2007, © Tegmark pentru OMA

F.P.: Plăteați colaborările? A.S.T.: Cu sume simbolice. Nu erau bani. Uite, dintotdeauna, revista a avut un redactor-șef, până când a preluat-o Ștefan Radu Ionescu. El n-a fost niciodată numit redactor-șef, habar n-am de ce. Timp de 8 ani (n.r.) a avut salariu de redactor de rubrică, deși, practic, făcea revista singur. Tradiția inaugurată cu el s-a păstrat și la mine. Amintesc că salariul ni-l plătea Ministerul Culturii, dar probabil că nu de capul lui. Apoi, după mine, au revenit redactorii-șefi, cum era și normal, dar în noua conjunctură, Uniunea te lăsa să te recomanzi cum vrei, pentru că titlul nu se mai lega de un salariu, ca pe vremuri. Trebuie că atunci a fost mai mult o problemă de bani. Sau știu și eu? F.P.: Păcat însă că a existat întotdeauna ceva, un drăcușor, în uniunile de creație românești, care a făcut ca unii redactori să-și părăsească cu un gust amar locul în care au muncit cu drag. Și tatăl meu, François Pamfil, a fost redactor-șef al revistei „ARTA”, până când a fost silit să plece, aproape ca un „element dușmănos”, fără o vorbă de mulțumire. Nici Uniunii noastre, draga de ea, nu i-a fost dat să scape de drăcușor. Și-mi amintesc cât de emoționată am fost când am intrat în UA! Am simțit și la tine umbra amară. Una peste alta, ți-a părut rău că ai trecut prin toate astea? A.S.T.: Cea mai nemeritată amărăciune a simțit-o, cred, Ștefan Radu Ionescu, și apoi și alții. Dar nu cred că a regretat vreodată cineva această experiență, cu toate culisele ei bântuite. Eu cel puțin, când a trebuit să plec, nu m-am despărțit de revistă cu supărare. F.P.: Mai spune-mi un singur lucru: de ce n-a fost atunci antrenată revista în manifestările care aveau loc sub egida Uniunii? A.S.T.: M-a întrebat și Monica Lotreanu. Din punctul meu de vedere, ar fi fost o imposibilitate obiectivă: dacă mă implicam și în alte activități, revista cine o mai făcea? Mai mult nu știu. F.P.: Sigur ai tu o idee, dar n-o să-mi spui niciodată. Sau ai și spus. A.S.T.: Păi, și așa cred că dialogul acesta al nostru sună ca văicăreala a două orfeline, care au găsit acum prilejul să-și exorcizeze frustrările. Mă gândesc că era poate mai cuminte să scriem un raport septic și călduț. Ce dacă ne adormeau cititorii? F.P.: Acum tu te alinți cu întrebări retorice. Știi bine că nu. Sincerele noastre confesiuni făcute aici, la gura sobei, vor rămâne niște consemnări, ușor condimentate, înăuntrul revistei. A.S.T.: Sau poate și în afara ei – dacă or interesa vreodată pe cineva.