Dosar tematic

Exemple, excepții și modele în protejarea patrimoniului cultural românesc

Dosar tematic

EXEMPLE, EXCEPȚII ȘI MODELE ÎN PROTEJAREA

PATRIMONIULUI CULTURAL ROMÂNESC

text: Sergiu NISTOR

Click for English version

În 2002, un studiu al ICOMOS România arăta că, în opinia specialiștilor, cauza fundamentală a amenințărilor asupra monumentelor istorice era nepăsarea proprietarilor, a administratorilor de monumente istorice și a autorităților. La 10 ani după această analiză, situația s-a schimbat: amenințarea principală asupra patrimoniului construit a fost între timp dată de presiunea speculativă, acționând nu lent și insidios, precum neglijența ori nepăsarea, ci brutal, brusc și total. Autoritățile publice locale, și chiar autoritățile publice de specialitate, cum sunt Ministerul Culturii ori, pentru anumite aspecte, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, nu par a mai dispune de capacitatea instituțională necesară pentru a impune eficient respectarea legii. Ne punem deseori întrebarea dacă, luând în calcul (in)eficaci­tatea autorităților, în România mai avem de-a face cu protejarea patrimoniului (respectiv, cu un sistem administrativ, presupunând instituții capabile să-și ducă la bun sfârșit misiunea) ori ne îndreptăm spre o „apărare” a patrimoniului exercitată de grupe izolate de gherilă (a se citi inimoși, specialiști sau ONG-uri). În acest peisaj, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, cu precădere prin Catedra de Istoria și teoria arhitecturii și Conser­varea patrimoniului, se plasează ca exemplu de elaborator de cadru metodologic și de formator al tinerilor specialiști.

Numărul monumentelor istorice, structuri arheologice și arhitecturale este astăzi, în Lista Monumentelor Istorice, de peste 29.0001.

Numărul inspectorilor Direcției de Patrimoniu Cultural din MCPN este de 5, cărora li se adaugă 3 pensionari reangajați. Ei sunt responsabili direct pentru 25% din cele 29.000 de monumente istorice. În Direcțiile Județene pentru Cultură (și patrimoniu național, cum se numeau până de curând), există, în medie, 1,7 specialiști pe județ, având în „păstorire”, fiecare dintre ei, în medie, 500 de monumente de importanță locală. În acest context, cu perspective deloc pozitive, de îmbunătățire, acțiunile ONG precum MET pot face deseori diferența și schimba cursul negativ al proceselor de distrugere a patrimoniului.

Dincolo de atacul speculatorilor privați, uneori chiar interesul autorităților locale pentru utilizarea unor fonduri europene a condus la realizarea unor proiecte de restaurare incorecte ori la marginalizarea monumentelor istorice în cadrul unor proiecte de dezvoltare urbană în care patrimoniul era utilizat doar pentru aducerea de puncte de eligibilitate. Acest lucru este probat prin „sugrumarea” monumentelor de reconstrucțiile ipotetice, demne de Disneyland, de asezonarea cetăților cu parcaje disproporționate sau plasate în chiar buza barbacanelor ori de ștergerea vestigiilor arheologice autentice de suprafețele noilor centre comerciale. Există însă și exemple de bună practică, precum lucrările Fundației MET, cele ale asociației ARA ori cele realizate de UAUIM la Dealu Frumos, ce păstrează intervenția la scara ambientului, în care se inserează cu mijloacele tehnice similare cu cele care au generat valorile pe care intervenția dorește să le protejeze. În această zonă a lucrărilor mai degrabă cu bugete reduse stă reperul adevărat al calității și raportului calitate cost în restaurarea monumentelor istorice.

Dacă boomul imobiliar al anilor 2004-2008 are și o parte pozitivă, ea stă într-o „redeșteptare” a interesului organizațiilor societății civile pentru protejarea patrimo­niului și pentru punerea sa în valoare în ultima vreme; avem tot mai multe semnalări ale încălcărilor legii făcute de ONG-uri, parcă pentru a compensa numărul din ce în ce mai redus de inspectori de pe teren. Corespunzător implicării crescânde a publicului, și media a preluat teme din acest domeniu, o recentă campanie a Digi 24 ori una mai de demult a Antenei 3 fiind exemple recente.

Titlul campaniei, „100 de locuri de salvat din România” poate fi oricând schimbat în „primele” 100 de locuri de salvat, întrucât numărul monumentelor istorice aflate în nevoie de intervenție în viitorul apropiat se ridică la min. 25% din stocul nostru patrimonial. La bugetele de până în 2013 ale MCPN, de cca. 12.000 euro/an, la ritmurile anuale ale încheierii restaurărilor (între 5% și 10% din numărul șantierelor) reducerea „morbidității și mortalității patrimoniale” este iluzorie, dacă nu vom lua în calcul multiplicarea actorilor implicați în protecția monumentelor istorice și creșterea bugetelor ori sporirea surselor de finanțare. Aceste două aspecte, precaritatea stării de conservare a unei importante părți a patrimo­niului și ritmul redus al restaurării sale - ca urmare a acțiunii autorităților publice implicate conturează nu profilul unei probleme, ci al unei crize. Spre deosebire de o problemă, a cărei rezolvare stă în mecanismele și resursele interne ale sistemului care a produs-o, o criză nu se rezolvă până nu este schimbată paradigma schemei ce a generat-o.

Rezolvarea crizei patrimoniului cultural construit poate porni de la trei întrebări și este structural similară sistemului sanitar:

Cum putem să asigurăm o stare de sănătate generală corespunzătoare „populației” patrimoniului nostru cultural?

Cum putem face ca atunci când monumentele istorice au probleme de sănătate acute ele să nu se cronicizeze sau, mai rău, să evolueze malign? și:

Cum putem institui un sistem de „medicină de urgență”, în care să găsim, ca în cazul SMURD, o colaborare interinstituțională care să neutralizeze factorii agresivi și să asigure o intervenție curativă oportună și eficace?

Să le luăm pe rând.

I. Și-ar constitui vreo societate un sistem sanitar care ar ignora importanța prevenției, a medicinii de familie, asumându-și doar misiunea tratării unor bolnavi din ce în ce mai numeroși? Răspunsul la prima întrebare stă în implementarea unui sistem de responsabilizare a proprietarilor și administratorilor de monumente istorice pentru starea de conservare a acestora. Or, în România de astăzi, o astfel de responsabilizare se lovește de două mari obstacole:

- o carență de educație a publicului, a proprietarilor și administratorilor de monumente istorice, care îi face să nu sesizeze potențialul și valorile, inclusiv de ordin economic, ale patrimoniului, și

- un sistem ineficient de sprijinire și incitare la continua întreținere a monumentelor. Exceptarea de la plata impozitului pe construcții și a terenului ocupat de monumente, precum și scutirea de taxa de autorizare pentru lucrările de reparații nu-și ating scopul pentru care au fost instituite.

Cei care nu se ocupă de monumentele pe care le administrează și care nu utilizează disponibilitățile generate de aceste scutiri nu sunt, per a contrario, taxați. Schimbarea de paradigmă trebuie să modifice sistemul scutirilor și pe cel al facilităților către unul cu o geometrie variabilă, în care angajamentul proprietarului să fie premiat mai consistent, printr-un mecanism de sprijin financiar operativ, iar acolo unde, dimpotrivă, există/apare o abdicare de la exercitarea responsabilităților legale, să se practice o sancționare direct proporțională.

Este în „înmugurire” o colaborare pe linia educării tinerilor, încă din învățământul primar, prin atenția MECTS și MC, astfel încât la momentul Bacalaureatului o serie de valori patrimoniale să facă parte din „registrul vizibil” la care tinerii să fie receptivi.

II. Încă de la începutul anilor 1990 când - postrevoluționar - au fost deschise primele șantiere de restaurare, durata intervențiilor a fost excesiv de lungă. S-a ajuns ca, din cauza discrepanței dintre bune intenții și bugete, o restaurare să se încheie uneori și la 15 ani de la debut. Atunci când șantierul nu este abandonat fără a fi încheiat! Programarea multianuală - dar nu prea multianuală - este cheia rezolvării celei de-a doua întrebări: cum putem însănătoși eficient monumentele în suferință? Pentru că în Franța, de exemplu, un șantier de restaurare nu se deschide înainte de a-i fi asigurată finanțarea până la încheierea lucrărilor și durează, de regulă, maximum patru ani. Un Program Național de Restaurare cu 300 de obiective, din care câteva zeci nu au finanțare, nu este ceva lăudabil, nu este decât o iluzie de rezolvare a problemei. Dincolo de a fi o amăgire, este și o importantă sursă de amenințări pentru monumentele istorice cărora, precum unui bolnav dus la masa de operație, li se deschide „toracele”, după care chirurgul fuge la patul altui bolnav. La costurile actuale (cca 2.000 euro/mp), Programul Național de Restaurare poate să asigure anual încheierea lucrărilor complexe de consolidare și restaurare doar la aproximativ 20 de obiective din cca. 300 mp/ACD, adică o biserică turn clopotniță sau casă egumenească. Pentru a fi eficientă, terapia trebuie să fie aplicată în concentrația necesară și la momentul oportun. În actualul sistem, menținând bugetul actual al restaurărilor, chiar optimizând organizarea șantierelor și concentrând resursele, nu putem obține decât o castă de monumente privilegiate (cca. 50-60) care să aibă șantiere deschise preconizate să se desfășoare pe o perioadă de patru ani, cu o rată de noi șantiere de cca. 15 obiective/anual. Este însă evident că o Românie cu unul sau două șantiere de restaurare pe județ nu este calea de rezolvare a crizei. Schimbarea de paradigmă stă în restrângerea utilizării fondurilor Ministerului Culturii doar la conser­varea, consolidarea și restaurarea structurilor arheologice și arhitecturale direct și nemijlocit purtătoare a valorilor culturale și în cofinanțarea de către parteneri a lucrărilor suplimentare precum extinderi, completări sau amenajări.

III. A treia abordare a crizei stă în multiplicarea acțiunii actorilor implicați în gestiunea, monitorizarea, conservarea și punerea în valoare a patrimoniului construit. Aceasta se face, pe de o parte, prin colaborare interinstituțională, iar pe de altă parte, prin dezvol­tarea competențelor și angrenarea în domeniu a cât mai multor specialiști din domenii vecine sau transversale patrimoniului. Nu s-a găsit până acum un rol corespunzător și o schemă de colaborare cu primăriile orașelor și municipiilor, precum și cu Consiliile Județene, instituții care au atribuții legale, au chiar și servicii de specialitate utilizabile în gestiunea și monitorizarea patrimoniului. Pe de altă parte, scăderea personalului de specialitate din Direcțiile Județene de Cultură a mutat centrul de greutate al activității acestor servicii către activitatea de birou sau, în anumite cazuri, s-a redus la aspecte administrative interne. În condițiile previzibile ale persistenței crizei economice, cu consecințele sale în planul resurselor umane disponibile în instituțiile publice, numai o nouă schemă de colaborare interinstituțională poate aduce măcar o minimă eficiență în monitorizarea respectării legii în domeniul monumentelor istorice.

Pe de altă parte, legislația și administrația patrimonială trebuie să urmărească, precum în jiu -jitsu, întoarcerea forțelor economiei și ale pieței de la atacul asupra patrimoniului, o folosire a intereselor și proceselor de sorginte economică în scopul cointeresării investitorilor în protejarea patrimoniului.

În domeniul specializării profesionale implicate în conservarea și restaurarea monumentelor istorice, astăzi numărul specialiștilor și experților atestați face ca într-o treime din județele țării să nu existe experiența necesară conducerii proiectelor de restaurare, iar în domeniul meseriilor tradiționale, să ducem o acută lipsă de meseriași. Pe de altă parte, desființarea registrului firmelor acreditate în domeniul restaurării de monumente istorice, cerută de aplicarea Directivei Servicii a UE, a dat cale liberă către contracte bănoase de restaurare firmelor fără experiență în domeniul monumentelor istorice. Logicii atestării de către MCIN a unei expertize preexistente la arhitectul, inginerul, restauratorul ce bate la porțile domeniului trebuie să-i ia locul o schemă pro-activă, educațională și formativă, care să transforme generalistul în specialist, prin cursuri și practică pe șantierele INP și nu numai.

O criză se perpetuează și prin pesimismul celor cuprinși de ea. De aceea, rolul inițiativelor și proiectelor-pilot este esențial în testarea soluțiilor și în recăpătarea încrederii în existența și eficiența soluțiilor. Gravele probleme ale patrimoniului trebuie abordate cu viziune pe termen lung și cu soluții inovative, transformând experiențele pozitive în povești de succes, urmărind reproductibilitatea acestora la scara teritoriului. De aceea, este important exemplul unor ONG-uri pentru a arăta că se poate, și el se poate reproduce. Marile teme patrimoniale, cele cuprinse în programele de guvernare, nu pot înlocui înțelegerea de către actorii patrimoniului cultural, autorități publice, în primul rând, a raportului dintre conservare și dezvoltare, între moștenire, creație și (re)creație. În valorizarea moștenirii culturale pentru generația prezentă și viitoare, în poziționarea corectă din punctul de vedere al strategiilor de acțiune, în conservarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural, nu există actori importanți și figuranți, cum nu sunt ierarhii prestabilite: în cartea de onoare a celor care au salvat ori au dat viață patrimoniului, acțiunea antreprizelor conștiente de nevoia formării cadrelor, la o extremă, ori inițiativele mai modestelor ONG, învățământul formal din UAUIM sau cel non-formal realizat prin școlile de vară, toate pot sta în galeria celor mai merituoase exemple. Stă în acțiunea și în eforturile noastre ca toate acestea să nu rămână în rândul excepțiilor.


NOTĂ

1 Structura Listei Monumentelor Istorice (2010): 29.542 poziții, din care 9.662 poziții sunt din clasa I (structuri sau straturi arheologice) și 19.880 sunt structuri arhitecturale. Din acestea din urmă cca. 85%, adică aprox. 17.000 sunt clădiri sau construcții clasate în virtutea meritului lor istoric, urbanistic și arhitectural, iar cca. 3.000 sunt construcții comemorative sau de for public. Cca. 25% sunt de grupa A și 75% de grupa B.

Extras din volumul „Confluențe culturale” - In Honorem Professoris Nicolae Lascu, Colecția ACADEMIA, pag. 233-236, Editura Ozalid, 2018.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.4-5/2018

De Patrimonio