Dosar tematic

Frustrări patrimoniale

text și foto: Irina POPESCU-CRIVEANU

Click for English version

Au trecut aproape trei decenii de când credeam că, după șocul perioadei socialiste, se va putea naște un front al salvării memoriei naționale și că drumul către libertate va trece, negreșit, prin recuperarea onoarei pierdute.

La început, lumea părea să se îndrepte. După Dumitru Popescu, Miu Dobrescu și Suzana Gâdea venise, ca ministru al culturii, Andrei Pleșu. Alături de el, la Culte, fusese numit Nicolae Stoicescu. Prima Comisie a monumentelor era condusă de Grigore Ionescu. Greu de găsit, în acel moment, persoane mai respectabile și mai adecvate acestor funcții.

Nu a durat, însă, prea mult. La Cultură, a urmat o listă nesfârșită de persoane și personalități1, care în regulă, care nu, întreruptă, providențial, pentru patru ani, de Ion Caramitru, care a făcut mai mult pentru patrimoniu decât toți ceilalți la un loc, poate și pentru că a avut timp (și oameni). În anii aceia, încă bodogăneam, crezând că micile defecte ale lumii patrimoniale sunt perfectibile. Mai târziu, am tăcut, bodogăneala lăsând loc disperării. Micile momente de speranță care au urmat s-au înecat în lungile perioade de tristețe.

Ce scriu acum este un „diagnostic” parțial al problemelor patrimoniului românesc al începutului de secol XXI. Selectez câteva idei extrase relativ curând2 din prea multele texte rămase (sper) în sertarele miniștrilor pierduți și ale ministerelor de profil. De aceea, nu sunt interesante decât ca mărturie a existenței obiective a unor preocupări patrimoniale, undeva la București. Din fericire, nu sunt singurele.

Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate.

Sistemul românesc de protecție a patrimoniului construit este bazat pe legislația aferentă monumentelor istorice și patrimoniului arheologic. Zonele protejate sunt sumar și neclar legiferate, iar protecția peisajului, inexistentă.

Legislația de protejare a patrimoniului arheologic nu este corelată cu cea a monumentelor istorice, observându-se consecințele acestui fapt (de pildă, cercetările arheologice - care reprezintă intervenții asupra monumentelor istorice - nu urmează procedura de avizare aferentă acestora din urmă, fără ca o astfel de excepție să fie menționată în lege; în sens invers, slăbiciunea sistemului de evidență a patrimoniului arheologic face posibile numeroase intervenții care conduc la distrugerea structurilor protejate).

Obiectivul de protejare a vecinătăților monumentelor istorice, a centrelor istorice ale orașelor, a patrimoniului construit, a patrimoniului rural - care reprezintă sau ar trebui să reprezinte zone construite protejate - nu se atinge, întrucât lipsesc instrumentele urbanistice speciale, care stabilesc servituți în ceea ce privește desființarea construcțiilor, modul de construire, diminuarea schimbărilor, controlul activităților umane, realizarea echilibrului între elementele păstrate și cele noi permise.

*Zonele protejate nu au un regim juridic explicit în legislație; inexistența unei legi speciale face ca protejarea acestora reală să fie opțională. Obligativitatea, nenuanțată, a obținerii avizului Ministerului Culturii în ceea ce privește intervențiile în zonele protejate nu ține loc de protecție. De altfel, în absența unor reglementări solide, desființarea construcțiilor care nu sunt clasate în Lista Monumentelor Istorice este posibilă și în interiorul acestor zone.

*Rareori, aceste zone sunt reglementate prin Planuri Urbanistice Zonale, care trebuie să obțină, pentru aprobare, avizele miniștrilor care se ocupă de cultură și de urbanism. Obținerea acestora nu certifică, însă, justețea regulilor din interior, date fiind condițiile superficiale de avizare; este cazul, de pildă, al celor 98 de zone protejate construite din București, în care condițiile de construibilitate nu sunt bine adaptate obiectivelor de protecție a zonelor respective.

*Fapt îmbucurător, de aproape un deceniu, opinia publică - prin vocea unor ONG-uri din domeniu - începe să conștientizeze necesitatea unui sistem de protecție a zonelor cu valori istorice, arheologice, peisagere, fără însă să militeze suficient pentru crearea unui cadru legislativ solid.

Monumentele istorice sunt bunuri imobile semnificative pentru istoria, cultura și civilizația națională și universală; regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile în Lista Monumentelor Istorice.

*Protectorul monumentelor istorice este statul român, reprezentat prin Ministerul Culturii și, mai puțin explicit, de ministerul însărcinat cu problemele de urbanism. Protecția monumentelor istorice se realizează prin metode specifice directe și, indirect, prin instituirea în jurul acestora a unor zone de protecție.

*Obligația privind folosința monumentului istoric, care însoțește actele de proprietate, de concesiune sau de închiriere pe tot parcursul existenței imobilului se întocmește de către protector și reprezintă actul prin care sunt precizate condițiile și regulile de utilizare sau de exploatare și de întreținere a bunului imobil în cauză; „este servitute constituită în folosul imobilului” și se înscrie în Cartea Funciară de către proprietar. Obligația de folosință este întocmită numai într-o mică parte din cazuri, iar rolul său este înțeles în mod limitat.

*Delimitarea și instituirea zonei de protecție trebuie, conform legii, să fie realizată simultan cu clasarea bunului imobil ca monument istoric, ceea ce nu se petrece decât într-o mică parte din cazuri Monumentele istorice sunt încadrate în trei categorii (monument, ansamblu și sit) și în două grupe valorice.

*Conceptele utilizate - monument, ansamblu și sit - sunt preluate din Convenția patrimoniului mondial (1972) care, la rândul său, este inspirată din Carta de la Veneția - 1964. Deși asigură o anumită conexiune a legislației românești cu cea europeană și mondială, consecința operațională a includerii în aceeași categorie juridică a unor clase de construcții, amenajări și combinații dintre acestea diferite după natură, caracteristici și necesități de conservare - în absența unor clarificări metodologice - a fost lipsa diferențierii în ceea ce privește valorile conținute de aceste monumente, ansambluri și situri și, implicit, a înțelegerii modului specific de conservare a acestora.

*În categoriile „ansambluri” și „situri” sunt incluse teritorii de mai mici sau mai mari dimensiuni care, după caz, sunt sau nu protejate. Protecția urbanistică necesară a acestora nu poate fi realizată de protectorul monumentelor istorice - Ministerul Culturii, iar protecția caracteristică monumentelor izolate (cum ar fi, de exemplu, Ateneul Român) este imposibilă în cazul siturilor de tipul „cartierul UCB” sau „siturile” I și II ale Municipiului București, care cuprind suprafața orașului dezvoltată până în 1831. Implicit, în cazul ansamblurilor și majorității siturilor, obligațiile de folosință ar trebui să ia forma regulamentelor urbanistice, ceea ce nu se petrece.

*Încadrarea în grupe valorice nu este la baza unui sistem de finanțare diferit, numai competențele de avizare a intervențiilor realizându-se diferențiat, în cadrul Ministerului Culturii pentru monumentele de grupă valorică A și în cadrul direcțiilor județene pentru cele de grupă valorică B.

Aplicarea legislației are probleme majore de eficiență, în condițiile unui aparat public subdimensionat grav, ale unei Liste a monumentelor istorice nerevizuite în fond de peste 20 ani (care nu acoperă toate valorile de patrimoniu care necesită protecție) și, mai ales, ale unui context economic, social și politic care desconsideră problemele patrimoniale, uneori cu prețul nerespectării angajamentelor internaționale.

Categoriile patrimoniale a căror protecție este deficitară sunt următoarele:

*Patrimoniul arheologic în general, care este expus unor distrugeri mari: vandalizări, furturi, exploatare agricolă, exploatare industrială, construire;

*Arhitectura minoră și peisajul istoric urban (țesutul istoric urban, compus din trama stradală istorică - străzi, bulevarde, piețe, spații plantate stradale - din sistemul parcelar și din modul tradițional de amplasarea a clădirilor pe parcelă și din dimensiunile volumelor construite).

*Patrimoniul vernacular și peisajul rural - întregul sistem de economie rurală, modul de folosire a materialelor locale, tehnicile tradiționale de construire;

*Construcțiile cu destinație diferită față de cele reprezentative: clădiri industriale, porturi și diguri, căi ferate normale și înguste, gări și anexe ale acestora, drumuri istorice și treceri prin pasuri montane - poduri, mine, saline, lucrări edilitare cu instalații aferente, lucrări de geniu militar, iazuri piscicole istorice, iazuri pentru mori ș.a.;

*Drumurile istorice de toate tipurile și sistemele de transport: mocănițe, linii ferate industriale, tramvaie, bacuri, funiculare;

*Spațiile plantate publice situate în interiorul localităților, spații plantate decorative sau gospodărești de pe parcele, cimitire, cursuri de apă din interiorul localităților;

*Elemente componente: anexe gospodărești ale locuințelor, împrejmuiri, statui, fântâni, troițe, cruci, elemente de mobilier urban, pavaje, semne ale instalațiilor edilitare, împrejmuiri, porți;

*Componentele artistice ale clădirilor, picturile interioare, icoanele, mobilierul, obiectele de cult, a căror protecție trebuie să facă obiectul unor proceduri speciale;

*Denumirile tradiționale ale satelor, ale cetăților, ale străzilor, ale spațiilor publice, ale locurilor istorice; organizarea istorică sau tradițională a locuirii și a celorlalte funcțiuni urbane; organizarea administrativ-teritorială;

*Obiceiurile și suma elementelor legate de patrimoniul imaterial, inclusiv în aspectele lor teritoriale sau peisagere (rute de pelerinaj, locuri istorice, coerență a unor arii de mari dimensiuni etc.).

Raportul dintre drepturile și obligațiile proprietarilor nu este echilibrat, drepturile fiind nesemnificative, iar obligațiile, numeroase. Invers, obligațiile statului nu sunt îndeplinite, sistemul de sancțiuni fiind ineficient.

*Administrația publică locală se implică în foarte puține cazuri în acțiuni de protecție a patrimoniului pe care îl administrează. *Acțiunile concrete, prilejuite de sistemul de finanțare din fonduri naționale și, mai ales, europene, reprezintă operațiuni de reabilitare a clădirilor de învățământ, a primăriilor și a altor monumente istorice din domeniul public de interes local.

*Acțiunile locale de anvergură întreprinse în zonele urbane sunt puțin numeroase. Cele mai vizibile sunt cele din centrul istoric Sibiu și de la Alba Iulia, orașe în care turismul a explodat3, iar cifrele arată impactul economic important. Alte exemple pot fi cele ale centrelor orașelor Cluj, Timișoara, Baia Mare sau Sfântu Gheorghe. În general însă, acțiunile duse de administrația publică sunt puține, se desfășoară în ritm lent și nu se transformă în activități de valorificare a patrimoniului construit.

*Privilegierea în achizițiile publice a criteriilor legate de prețul cel mai mic sau de termenul cel mai scurt, fără stabilirea precisă a performanțelor așteptate, conduce la realizarea unor documentații tehnice și a unor intervenții de slabă sau foarte slabă calitate, care afectează iremediabil fondul construit valoros.

*Acele persoane private care posedă clădiri monument istoric și care nu consideră valorificarea patrimoniului ca pe o cheltuială inutilă, au acțiuni cu rezultate destul de bune. Aceste persoane sunt, în primul rând, proprietarii unor imobile situate, în general, în cartierele istorice ale orașelor și, în al doilea rând, diferitele culte, care își întrețin, în anumite cazuri corespunzător, lăcașurile de cult.

*Exagerările „gospodărești” ale administratorilor acestor lăcașuri sunt similare cu ale celorlalți proprietari, publici sau privați, dar mai vizibile: modificări de învelitori, de tâmplării, vopsitorii de ulei pe piatră sau tencuială, instalații electrice în interioarele pictate sau în exterior, mobilier și candelabre la modă, arbori tăiați, plantări neadecvate, împrejmuiri modificate, alte intervenții în curți (de la văruitul arborilor la vopsitul statuilor).

*Reducerea sau suprimarea etapelor inițiale de studii, de cercetare și de proiectare științifică, în beneficiul creșterii vitezei de execuție, reprezintă o problemă a tuturor tipurilor de investiții, publice sau private.

*Există acțiuni de protecție a patrimoniului întreprinse de organizații private sau de persoane private care se remarcă prin fundamentarea științifică, prin folosirea tehnicilor de lucru tradiționale și prin mediatizare (acțiunile finanțate de Prințul de Wales în satele din Ardeal, acțiunile Fundației Pro Patrimonio, Transylvania Trust, OAR ș.a.)

*Un caz particular este „operațiunea Roșia Montană”, în care investitorul privat desfășoară acțiuni de mare amploare, fundamentate științific, constând din cercetări arheologice și restaurări de clădiri; cercetările arheologice, însă, nu sunt destinate punerii în valoare a patrimoniului arheologic din zonă, ci descărcării de sarcină arheologică a majorității teritoriului, ceea ce nu corespunde valorii istorice remarcabile a zonei respective.

Sprijinirea de către stat a protecției patrimoniului ia aspecte total diferite, în funcție de tipul proprietarului monumentului istoric: eficiență în rezolvarea problemelor și sprijin necondiționat în cazul proprietății publice administrate de instituții ale statului; sprijin dependent de criterii politice în ceea ce privește patrimoniul în proprietate publică a administrațiilor locale; lentoare, piedici și uneori atitudine ostilă în cazul proprietarilor privați. Astfel, se poate vorbi de administratori publici care beneficiază de sprijin activ, fără a fi controlați suficient, și de proprietari privați care beneficiază de control activ, fără sprijin suficient4, ceea ce creează o situație inegală, aproape discriminatorie.

Consecința principală a acestor atitudini este slaba protecție a patrimoniului, indiferent de proprietar: slabei protecții a patrimoniului în proprietate publică i se adaugă acțiunile proprietarilor privați care încearcă să se debaraseze de sarcinile pe care le incumbă protecția patrimoniului (practici de eludare a legislației sau de distrugere intenționată a bunurilor pe care le au în proprietate). Sancțiunile par ineficiente și în acest caz.

Implicarea statului și a autorităților administrației publice locale în executarea unor lucrări este foarte slabă din cauza bugetării slabe a domeniului. Tendința de slăbire a acțiunilor statului în domeniul protecției patrimoniului, de neangajare în anumite procese și acțiuni se combină cu preferința proprietarilor privați sau a administratorilor din partea statului de a nu se angaja în activități sau acțiuni de restaurare a valorilor patrimoniale.

Sistemul de protecție exercitat de stat se bazează pe un eșafodaj științific de calitate (dar lacunar), care se exercită în mod greoi printr-un aparat format din prea puțini specialiști. Controlul este ineficient, monitorizarea lipsește, finanțările sunt insuficiente; domeniul este vizat de descentralizarea serviciilor publice, cu pierderea controlului la nivel central.

Sistemul de proiectare-avizare-autorizare este, prin natura problemelor, complex și îndelungat; la acestea se adaugă, fie complicațiile administrative datorate actelor normative, fie unele complicații rezultate din tendințele subiective ale persoanelor care lucrează în sistemul de avizare-autorizare, fie unele dificultăți apărute prin exagerarea atributelor dreptului de proprietate.

Slaba reprezentare a persoanelor specializate în protejarea patrimoniului cultural în instituțiile și serviciile publice de la nivel județean și local precum și în firmele cu activitate în domeniul patrimoniului construit are consecințe negative în ceea ce privește mecanismele de protecție și cele de valorificare a patrimoniului cultural.

Profesiunile necesare protecției patrimoniului au decăzut, întrucât nu se mai formează nici arhitecți restauratori, nici constructori sau ingineri restauratori și nici meșteri specializați. Învățământul de specialitate este limitat de percepția eronată asupra domeniului, iar formarea unui mic număr de meșteșugari în tehnici tradiționale se face numai prin slabele mijloace ale unor intelectuali cultivați. Astfel, cele mai multe dintre intervenții sunt de slabă calitate din toate punctele de vedere, de la principiile de restaurare la detaliile de execuție. Invazia materialelor noi, incompatibile cu cele anterioare și al căror comportament în timp nu este cunoscut suficient, dăunează majorității structurilor vechi.

Deși pare că problema patrimonială afectează întreaga lume urbană și rurală, teritoriul protejat este de numai 0,5% din teritoriul național5, insuficient (de menționat faptul că densitatea monumentelor istorice este deosebit de mică în comparație cu nivelul altor țări europene)6. Patrimoniul rural este subreprezentat (în special în ariile caracterizate de o densitate mare a așezărilor și de o vitalitate mare a populației), iar cel urban, suprareprezentat; centrele urbane și rurale nu beneficiază de protecție (sistemul zonelor protejate nu este legiferat, fiind susținut în mod exclusiv și în puține cazuri prin practica urbanistică).

Discrepanțele mari la nivel regional și local în ceea ce privește tipul, categoriile imobilelor protejate, numărul acestora și suprafețele protejate sunt cauzate de lipsa - în ultimii 60 de ani și cu precădere după 1990 - a cercetării îndreptate către identificarea elementelor specifice și a celor de valoare din teritoriu (este de reamintit că Lista Monumentelor Istorice se bazează în parte pe cea de dinainte de 1989 și în parte pe cea realizată imediat după Revoluție, fără o bază metodologică modernă și fără cercetare serioasă).

Acest fapt este cu atât mai grav cu cât, în ultimii 20 de ani, dezvoltarea s-a realizat cu sacrificarea unei mase mari de construcții considerate vetuste, parte din ele meritând protecție. Lipsa de corelare a obiectivelor de conservare a valorilor teritoriale cu cele de dezvoltare, slăbiciunile sistemului de avizare a documentațiilor de urbanism și de amenajare a teritoriului, lipsa de corelare a legislației privind dezvoltarea, toate conduc la situația actuală, de distrugere continuă a patrimoniului. Știm, cu toții, că un astfel de/ proces este ireversibil.

Ultimele vești sunt departe de a fi îmbucurătoare. Refuzul (fie și temporar) al statului român de a înscrie Roșia Montană în Lista Patrimoniului Mondial, în pofida părerilor mediului de specialitate, național și internațional, nu este decât imaginea cea mai puternică, din ultimii ani, a îndepărtării acțiunii publice față de lumea științifică și intelectuală. Privit ca miză economică sau politică și departe de a căpăta un rol social, patrimoniul pare, astăzi, mai fragil decât ieri.

Eheu!

NOTE

1. Spiess, Golu, Sălcudeanu, Maior, Sorescu, Mărginean, Zanc, Theodorescu, Muscă, Paleologu, Hunor, Diaconu, Hasotti, Barbu, Hegedüs, Vulpescu, Alexandrescu, Șuteu, Romașcanu, Știrbu, Ivașcu, în total (cu cei doi miniștri citați în text, cu interimatul Costoiu și cu cel de-al doilea mandat al ministrului Hunor) - 25 de mandate în 28 de ani.

2. Texte extrase din: Irina Popescu-Criveanu, dr. arh. Sergiu Nistor, arh. urb. Șerban Popescu-Criveanu, urb. Alexandra HAJNŠEK (Quattro Design), Protecția monumentelor istorice și a patrimoniului construit, în: Agora Est Consulting, Quattro Design, Strategia de Dezvoltare Teritorială a României Studii de fundamentare, beneficiar: MDRAP, 2014, http://sdtr.ro/upload/STUDII/20.%20Raport_Protectia%20monumentelor%20istorice%20si%20a%20patrimoniului%20construit_.pdf

3. Proiectul „Sibiu - Capitală Europeană 2007”, inițiat sub ministeriatul Caramitru (2002 - parteneriatul cu Luxemburg), a fost aprobat în 2004 de Consiliul și Parlamentul UE. Numărul de turiști a crescut de la 220.000 (2005) la 700.000 (2008); au fost derulate 337 de proiecte, însumând 2.062 de evenimente; valoarea finanțărilor alocate pentru proiectele culturale din anul 2007: cca 13.400.000 de euro - cf. Sabina-Adina Luca, „Rolul programului Sibiu 2007 - Capitală Culturală Europeană în dezvoltarea socioeconomică urbană”, În: Calitatea vieții, XX, nr. 1-2, 2009, p 171-178. Capacitatea turistică din oraș (exprimată în locuri-zile) a crescut de 1,4 ori din 2001 până în 2008 și de 2,4 ori din 2008 până astăzi (creșterea totală fiind, din 2001 până în 2018, de 3,2 ori); o creștere similară se remarcă și în cazul județului Sibiu. în județul Alba, capacitatea turistică din 2017 este de 4,15 ori mai mare decât cea din 2005 (cu o creștere spectaculoasă după 2011); în teritoriul național, în același interval, cifra a crescut de 1,6 ori (Tempo Online).

4. Este de notat că patrimoniul bisericilor (confesiunile principale) este sprijinit de stat într-un mod deosebit de activ; în cazul BOR, sprijinul financiar ajunge din mai multe surse, ajutorul masiv fiind însă cel pentru construirea de lăcașuri de cult noi.

5. Estimare a suprafeței monumentelor istorice împreună cu zonele acestora de protecție precum și a zonelor construite protejate (Quattro Design, 2013). Prin comparație, ariile naturale protejate ocupă circa 30% din teritoriul național.

6. România se poziționează în ultima treime (poziția 15 din 19 țări analizate) într-un clasament al densității patrimoniale în țările europene, fie aceasta calculată în raport cu suprafața, fie în raport cu numărul de locuitori. Vezi analiza lui Sergiu Nistor în Quattro Design, op. cit., cap. 3.1.5.a. și Sergiu Nistor, Irina Ioana Călinescu, „Patrimoniofobia: falsa dilemă a conflictului dintre dezvoltarea și conservarea patrimoniului”, în Arhitectura, nr. 2 (644) 2013, p. 20-21. Calculul ia în considerare cele 19.880 poziții de monumente istorice înscrise în capitolul II - arhitectură al LMI (2010). Situația nu a evoluat în mod semnificativ în ultimii ani, chiar dacă Lista Monumentelor Istorice a fost republicată în 2016.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.4-5/2018

De Patrimonio