Frustrări patrimoniale

Posted by arhitectura on vineri, decembrie 14, 2018 · Leave a Comment

Frustrări patrimoniale

text și foto: Irina POPESCU-CRIVEANU

Au trecut aproape trei decenii de când credeam că, după şocul perioadei socialiste, se va putea naşte un front al salvării memoriei naţionale şi că drumul către libertate va trece, negreşit, prin recuperarea onoarei pierdute.
La început, lumea părea să se îndrepte. După Dumitru Popescu, Miu Dobrescu şi Suzana Gâdea venise, ca ministru al culturii, Andrei Pleşu. Alături de el, la Culte, fusese numit Nicolae Stoicescu. Prima Comisie a monumentelor era condusă de Grigore Ionescu. Greu de găsit, în acel moment, persoane mai respectabile şi mai adecvate acestor funcţii.
Nu a durat, însă, prea mult. La Cultură, a urmat o listă nesfârşită de persoane şi personalităţi1, care în regulă, care nu, întreruptă, providenţial, pentru patru ani, de Ion Caramitru, care a făcut mai mult pentru patrimoniu decât toţi ceilalţi la un loc, poate şi pentru că a avut timp (şi oameni). În anii aceia, încă bodogăneam, crezând că micile defecte ale lumii patrimoniale sunt perfectibile. Mai târziu, am tăcut, bodogăneala lăsând loc disperării. Micile momente de speranţă care au urmat s-au înecat în lungile perioade de tristeţe.
Ce scriu acum este un „diagnostic” parţial al problemelor patrimoniului românesc al începutului de secol XXI. Selectez câteva idei extrase relativ curând² din prea multele texte rămase (sper) în sertarele miniştrilor pierduţi şi ale ministerelor de profil. De aceea, nu sunt interesante decât ca mărturie a existenţei obiective a unor preocupări patrimoniale, undeva la Bucureşti. Din fericire, nu sunt singurele.

Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate.

Sistemul românesc de protecţie a patrimoniului construit este bazat pe legislaţia aferentă monumentelor istorice şi patrimoniului arheologic. Zonele protejate sunt sumar şi neclar legiferate, iar protecţia peisajului, inexistentă.
Legislaţia de protejare a patrimoniului arheologic nu este corelată cu cea a monumentelor istorice, observându-se consecinţele acestui fapt (de pildă, cercetările arheologice – care reprezintă intervenţii asupra monumentelor istorice – nu urmează procedura de avizare aferentă acestora din urmă, fără ca o astfel de excepţie să fie menţionată în lege; în sens invers, slăbiciunea sistemului de evidenţă a patrimoniului arheologic face posibile numeroase intervenţii care conduc la distrugerea structurilor protejate).
Obiectivul de protejare a vecinătăţilor monumentelor istorice, a centrelor istorice ale oraşelor, a patrimoniului construit, a patrimoniului rural – care reprezintă sau ar trebui să reprezinte zone construite protejate – nu se atinge, întrucât lipsesc instrumentele urbanistice speciale, care stabilesc servituţi în ceea ce priveşte desfiinţarea construcţiilor, modul de construire, diminuarea schimbărilor, controlul activităţilor umane, realizarea echilibrului între elementele păstrate şi cele noi permise.
*Zonele protejate nu au un regim juridic explicit în legislaţie; inexistenţa unei legi speciale face ca protejarea acestora reală să fie opţională. Obligativitatea, nenuanţată, a obţinerii avizului Ministerului Culturii în ceea ce priveşte intervenţiile în zonele protejate nu ţine loc de protecţie. De altfel, în absenţa unor reglementări solide, desfiinţarea construcţiilor care nu sunt clasate în Lista Monumentelor Istorice este posibilă şi în interiorul acestor zone.

*Rareori, aceste zone sunt reglementate prin Planuri Urbanistice Zonale, care trebuie să obţină, pentru aprobare, avizele miniştrilor care se ocupă de cultură şi de urbanism. Obţinerea acestora nu certifică, însă, justeţea regulilor din interior, date fiind condiţiile superficiale de avizare; este cazul, de pildă, al celor 98 de zone protejate construite din Bucureşti, în care condiţiile de construibilitate nu sunt bine adaptate obiectivelor de protecţie a zonelor respective.
*Fapt îmbucurător, de aproape un deceniu, opinia publică – prin vocea unor ONG-uri din domeniu – începe să conştientizeze necesitatea unui sistem de protecţie a zonelor cu valori istorice, arheologice, peisagere, fără însă să militeze suficient pentru crearea unui cadru legislativ solid.

Monumentele istorice sunt bunuri imobile semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală; regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile în Lista Monumentelor Istorice.
*Protectorul monumentelor istorice este statul român, reprezentat prin Ministerul Culturii şi, mai puţin explicit, de ministerul însărcinat cu problemele de urbanism. Protecţia monumentelor istorice se realizează prin metode specifice directe şi, indirect, prin instituirea în jurul acestora a unor zone de protecţie.
*Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric, care însoţeşte actele de proprietate, de concesiune sau de închiriere pe tot parcursul existenţei imobilului se întocmeşte de către protector şi reprezintă actul prin care sunt precizate condiţiile şi regulile de utilizare sau de exploatare şi de întreţinere a bunului imobil în cauză; „este servitute constituită în folosul imobilului” şi se înscrie în Cartea Funciară de către proprietar. Obligaţia de folosinţă este întocmită numai într-o mică parte din cazuri, iar rolul său este înţeles în mod limitat.
*Delimitarea şi instituirea zonei de protecţie trebuie, conform legii, să fie realizată simultan cu clasarea bunului imobil ca monument istoric, ceea ce nu se petrece decât într-o mică parte din cazuri Monumentele istorice sunt încadrate în trei categorii (monument, ansamblu şi sit) şi în două grupe valorice.

*Conceptele utilizate – monument, ansamblu şi sit – sunt preluate din Convenţia patrimoniului mondial (1972) care, la rândul său, este inspirată din Carta de la Veneţia – 1964. Deşi asigură o anumită conexiune a legislaţiei româneşti cu cea europeană şi mondială, consecinţa operaţională a includerii în aceeaşi categorie juridică a unor clase de construcţii, amenajări şi combinaţii dintre acestea diferite după natură, caracteristici şi necesităţi de conservare – în absenţa unor clarificări metodologice – a fost lipsa diferenţierii în ceea ce priveşte valorile conţinute de aceste monumente, ansambluri şi situri şi, implicit, a înţelegerii modului specific de conservare a acestora.
*În categoriile „ansambluri” şi „situri” sunt incluse teritorii de mai mici sau mai mari dimensiuni care, după caz, sunt sau nu protejate. Protecţia urbanistică necesară a acestora nu poate fi realizată de protectorul monumentelor istorice – Ministerul Culturii, iar protecţia caracteristică monumentelor izolate (cum ar fi, de exemplu, Ateneul Român) este imposibilă în cazul siturilor de tipul „cartierul UCB” sau „siturile” I şi II ale Municipiului Bucureşti, care cuprind suprafaţa oraşului dezvoltată până în 1831. Implicit, în cazul ansamblurilor şi majorităţii siturilor, obligaţiile de folosinţă ar trebui să ia forma regulamentelor urbanistice, ceea ce nu se petrece.
*Încadrarea în grupe valorice nu este la baza unui sistem de finanţare diferit, numai competenţele de avizare a intervenţiilor realizându-se diferenţiat, în cadrul Ministerului Culturii pentru monumentele de grupă valorică A şi în cadrul direcţiilor judeţene pentru cele de grupă valorică B.

Aplicarea legislaţiei are probleme majore de eficienţă, în condiţiile unui aparat public subdimensionat grav, ale unei Liste a monumentelor istorice nerevizuite în fond de peste 20 ani (care nu acoperă toate valorile de patrimoniu care necesită protecţie) şi, mai ales, ale unui context economic, social şi politic care desconsideră problemele patrimoniale, uneori cu preţul nerespectării angajamentelor internaţionale.

Categoriile patrimoniale a căror protecţie este deficitară sunt următoarele:
*Patrimoniul arheologic în general, care este expus unor distrugeri mari: vandalizări, furturi, exploatare agricolă, exploatare industrială, construire;
*Arhitectura minoră şi peisajul istoric urban (ţesutul istoric urban, compus din trama stradală istorică – străzi, bulevarde, pieţe, spaţii plantate stradale – din sistemul parcelar şi din modul tradiţional de amplasarea a clădirilor pe parcelă şi din dimensiunile volumelor construite).
*Patrimoniul vernacular şi peisajul rural – întregul sistem de economie rurală, modul de folosire a materialelor locale, tehnicile tradiţionale de construire;
*Construcţiile cu destinație diferită faţă de cele reprezentative: clădiri industriale, porturi şi diguri, căi ferate normale şi înguste, gări şi anexe ale acestora, drumuri istorice şi treceri prin pasuri montane – poduri, mine, saline, lucrări edilitare cu instalaţii aferente, lucrări de geniu militar, iazuri piscicole istorice, iazuri pentru mori ş.a.;
*Drumurile istorice de toate tipurile şi sistemele de transport: mocăniţe, linii ferate industriale, tramvaie, bacuri, funiculare;

*Spaţiile plantate publice situate în interiorul localităţilor, spaţii plantate decorative sau gospodăreşti de pe parcele, cimitire, cursuri de apă din interiorul localităţilor;
*Elemente componente: anexe gospodăreşti ale locuinţelor, împrejmuiri, statui, fântâni, troiţe, cruci, elemente de mobilier urban, pavaje, semne ale instalaţiilor edilitare, împrejmuiri, porţi;
*Componentele artistice ale clădirilor, picturile interioare, icoanele, mobilierul, obiectele de cult, a căror protecţie trebuie să facă obiectul unor proceduri speciale;
*Denumirile tradiţionale ale satelor, ale cetăţilor, ale străzilor, ale spaţiilor publice, ale locurilor istorice; organizarea istorică sau tradiţională a locuirii şi a celorlalte funcţiuni urbane; organizarea administrativ-teritorială;
*Obiceiurile şi suma elementelor legate de patrimoniul imaterial, inclusiv în aspectele lor teritoriale sau peisagere (rute de pelerinaj, locuri istorice, coerenţă a unor arii de mari dimensiuni etc.).

Raportul dintre drepturile şi obligaţiile proprietarilor nu este echilibrat, drepturile fiind nesemnificative, iar obligaţiile, numeroase. Invers, obligaţiile statului nu sunt îndeplinite, sistemul de sancţiuni fiind ineficient.
*Administraţia publică locală se implică în foarte puţine cazuri în acţiuni de protecţie a patrimoniului pe care îl administrează. *Acţiunile concrete, prilejuite de sistemul de finanţare din fonduri naţionale şi, mai ales, europene, reprezintă operaţiuni de reabilitare a clădirilor de învăţământ, a primăriilor şi a altor monumente istorice din domeniul public de interes local.
*Acţiunile locale de anvergură întreprinse în zonele urbane sunt puţin numeroase. Cele mai vizibile sunt cele din centrul istoric Sibiu şi de la Alba Iulia, oraşe în care turismul a explodat³, iar cifrele arată impactul economic important. Alte exemple pot fi cele ale centrelor oraşelor Cluj, Timişoara, Baia Mare sau Sfântu Gheorghe. În general însă, acţiunile duse de administraţia publică sunt puţine, se desfăşoară în ritm lent şi nu se transformă în activităţi de valorificare a patrimoniului construit.
*Privilegierea în achiziţiile publice a criteriilor legate de preţul cel mai mic sau de termenul cel mai scurt, fără stabilirea precisă a performanţelor aşteptate, conduce la realizarea unor documentaţii tehnice şi a unor intervenţii de slabă sau foarte slabă calitate, care afectează iremediabil fondul construit valoros.

*Acele persoane private care posedă clădiri monument istoric şi care nu consideră valorificarea patrimoniului ca pe o cheltuială inutilă, au acţiuni cu rezultate destul de bune. Aceste persoane sunt, în primul rând, proprietarii unor imobile situate, în general, în cartierele istorice ale oraşelor şi, în al doilea rând, diferitele culte, care îşi întreţin, în anumite cazuri corespunzător, lăcaşurile de cult.
*Exagerările „gospodăreşti” ale administratorilor acestor lăcaşuri sunt similare cu ale celorlalţi proprietari, publici sau privaţi, dar mai vizibile: modificări de învelitori, de tâmplării, vopsitorii de ulei pe piatră sau tencuială, instalaţii electrice în interioarele pictate sau în exterior, mobilier şi candelabre la modă, arbori tăiaţi, plantări neadecvate, împrejmuiri modificate, alte intervenţii în curţi (de la văruitul arborilor la vopsitul statuilor).

*Reducerea sau suprimarea etapelor iniţiale de studii, de cercetare şi de proiectare ştiinţifică, în beneficiul creşterii vitezei de execuţie, reprezintă o problemă a tuturor tipurilor de investiţii, publice sau private.
*Există acţiuni de protecţie a patrimoniului întreprinse de organizaţii private sau de persoane private care se remarcă prin fundamentarea ştiinţifică, prin folosirea tehnicilor de lucru tradiţionale şi prin mediatizare (acţiunile finanţate de Prinţul de Wales în satele din Ardeal, acţiunile Fundaţiei Pro Patrimonio, Transylvania Trust, OAR ş.a.)
*Un caz particular este „operaţiunea Roşia Montană”, în care investitorul privat desfăşoară acţiuni de mare amploare, fundamentate ştiinţific, constând din cercetări arheologice şi restaurări de clădiri; cercetările arheologice, însă, nu sunt destinate punerii în valoare a patrimoniului arheologic din zonă, ci descărcării de sarcină arheologică a majorităţii teritoriului, ceea ce nu corespunde valorii istorice remarcabile a zonei respective.

Sprijinirea de către stat a protecţiei patrimoniului ia aspecte total diferite, în funcţie de tipul proprietarului monumentului istoric: eficienţă în rezolvarea problemelor şi sprijin necondiţionat în cazul proprietăţii publice administrate de instituţii ale statului; sprijin dependent de criterii politice în ceea ce priveşte patrimoniul în proprietate publică a administraţiilor locale; lentoare, piedici şi uneori atitudine ostilă în cazul proprietarilor privaţi. Astfel, se poate vorbi de administratori publici care beneficiază de sprijin activ, fără a fi controlaţi suficient, şi de proprietari privaţi care beneficiază de control activ, fără sprijin suficient⁴, ceea ce creează o situaţie inegală, aproape discriminatorie.

Consecinţa principală a acestor atitudini este slaba protecţie a patrimoniului, indiferent de proprietar: slabei protecţii a patrimoniului în proprietate publică i se adaugă acţiunile proprietarilor privaţi care încearcă să se debaraseze de sarcinile pe care le incumbă protecţia patrimoniului (practici de eludare a legislaţiei sau de distrugere intenţionată a bunurilor pe care le au în proprietate). Sancţiunile par ineficiente şi în acest caz.
Implicarea statului şi a autorităţilor administraţiei publice locale în executarea unor lucrări este foarte slabă din cauza bugetării slabe a domeniului. Tendinţa de slăbire a acţiunilor statului în domeniul protecţiei patrimoniului, de neangajare în anumite procese şi acţiuni se combină cu preferinţa proprietarilor privaţi sau a administratorilor din partea statului de a nu se angaja în activităţi sau acţiuni de restaurare a valorilor patrimoniale.
Sistemul de protecţie exercitat de stat se bazează pe un eşafodaj ştiinţific de calitate (dar lacunar), care se exercită în mod greoi printr-un aparat format din prea puţini specialişti. Controlul este ineficient, monitorizarea lipseşte, finanţările sunt insuficiente; domeniul este vizat de descentralizarea serviciilor publice, cu pierderea controlului la nivel central.

Sistemul de proiectare-avizare-autorizare este, prin natura problemelor, complex şi îndelungat; la acestea se adaugă, fie complicaţiile administrative datorate actelor normative, fie unele complicaţii rezultate din tendinţele subiective ale persoanelor care lucrează în sistemul de avizare-autorizare, fie unele dificultăţi apărute prin exagerarea atributelor dreptului de proprietate.

Slaba reprezentare a persoanelor specializate în protejarea patrimoniului cultural în instituţiile şi serviciile publice de la nivel judeţean şi local precum şi în firmele cu activitate în domeniul patrimoniului construit are consecinţe negative în ceea ce priveşte mecanismele de protecţie şi cele de valorificare a patrimoniului cultural.
Profesiunile necesare protecţiei patrimoniului au decăzut, întrucât nu se mai formează nici arhitecţi restauratori, nici constructori sau ingineri restauratori şi nici meşteri specializaţi. Învăţământul de specialitate este limitat de percepţia eronată asupra domeniului, iar formarea unui mic număr de meşteşugari în tehnici tradiţionale se face numai prin slabele mijloace ale unor intelectuali cultivaţi. Astfel, cele mai multe dintre intervenţii sunt de slabă calitate din toate punctele de vedere, de la principiile de restaurare la detaliile de execuţie. Invazia materialelor noi, incompatibile cu cele anterioare şi al căror comportament în timp nu este cunoscut suficient, dăunează majorităţii structurilor vechi.

Deşi pare că problema patrimonială afectează întreaga lume urbană şi rurală, teritoriul protejat este de numai 0,5% din teritoriul naţional⁵, insuficient (de menţionat faptul că densitatea monumentelor istorice este deosebit de mică în comparaţie cu nivelul altor ţări europene)6. Patrimoniul rural este subreprezentat (în special în ariile caracterizate de o densitate mare a aşezărilor şi de o vitalitate mare a populaţiei), iar cel urban, suprareprezentat; centrele urbane şi rurale nu beneficiază de protecţie (sistemul zonelor protejate nu este legiferat, fiind susţinut în mod exclusiv şi în puţine cazuri prin practica urbanistică).

Discrepanţele mari la nivel regional şi local în ceea ce priveşte tipul, categoriile imobilelor protejate, numărul acestora şi suprafeţele protejate sunt cauzate de lipsa – în ultimii 60 de ani şi cu precădere după 1990 – a cercetării îndreptate către identificarea elementelor specifice şi a celor de valoare din teritoriu (este de reamintit că Lista Monumentelor Istorice se bazează în parte pe cea de dinainte de 1989 şi în parte pe cea realizată imediat după Revoluţie, fără o bază metodologică modernă şi fără cercetare serioasă).

Acest fapt este cu atât mai grav cu cât, în ultimii 20 de ani, dezvoltarea s-a realizat cu sacrificarea unei mase mari de construcţii considerate vetuste, parte din ele meritând protecţie. Lipsa de corelare a obiectivelor de conservare a valorilor teritoriale cu cele de dezvoltare, slăbiciunile sistemului de avizare a documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului, lipsa de corelare a legislaţiei privind dezvoltarea, toate conduc la situaţia actuală, de distrugere continuă a patrimoniului. Ştim, cu toţii, că un astfel de/ proces este ireversibil.

Ultimele veşti sunt departe de a fi îmbucurătoare. Refuzul (fie şi temporar) al statului român de a înscrie Roşia Montană în Lista Patrimoniului Mondial, în pofida părerilor mediului de specialitate, naţional şi internaţional, nu este decât imaginea cea mai puternică, din ultimii ani, a îndepărtării acţiunii publice faţă de lumea ştiinţifică şi intelectuală. Privit ca miză economică sau politică şi departe de a căpăta un rol social, patrimoniul pare, astăzi, mai fragil decât ieri.

Eheu!

NOTE

1. Spiess, Golu, Sălcudeanu, Maior, Sorescu, Mărginean, Zanc, Theodorescu, Muscă, Paleologu, Hunor, Diaconu, Hasotti, Barbu, Hegedüs, Vulpescu, Alexandrescu, Şuteu, Romaşcanu, Ştirbu, Ivaşcu, în total (cu cei doi miniştri citaţi în text, cu interimatul Costoiu şi cu cel de-al doilea mandat al ministrului Hunor) – 25 de mandate în 28 de ani.
2. Texte extrase din: Irina Popescu-Criveanu, dr. arh. Sergiu Nistor, arh. urb. Şerban Popescu-Criveanu, urb. Alexandra HAJNŠEK (Quattro Design), Protecţia monumentelor istorice şi a patrimoniului construit, în: Agora Est Consulting, Quattro Design, Strategia de Dezvoltare Teritorială a României Studii de fundamentare, beneficiar: MDRAP, 2014, http://sdtr.ro/upload/STUDII/20.%20Raport_Protectia%20monumentelor%20istorice%20si%20a%20patrimoniului%20construit_.pdf
3. Proiectul „Sibiu – Capitală Europeană 2007”, iniţiat sub ministeriatul Caramitru (2002 – parteneriatul cu Luxemburg), a fost aprobat în 2004 de Consiliul şi Parlamentul UE. Numărul de turişti a crescut de la 220.000 (2005) la 700.000 (2008); au fost derulate 337 de proiecte, însumând 2.062 de evenimente; valoarea finanţărilor alocate pentru proiectele culturale din anul 2007: cca 13.400.000 de euro – cf. Sabina-Adina Luca, „Rolul programului Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană în dezvoltarea socioeconomică urbană”, În: Calitatea vieţii, XX, nr. 1-2, 2009, p 171-178. Capacitatea turistică din oraş (exprimată în locuri-zile) a crescut de 1,4 ori din 2001 până în 2008 şi de 2,4 ori din 2008 până astăzi (creşterea totală fiind, din 2001 până în 2018, de 3,2 ori); o creştere similară se remarcă şi în cazul judeţului Sibiu. în judeţul Alba, capacitatea turistică din 2017 este de 4,15 ori mai mare decât cea din 2005 (cu o creştere spectaculoasă după 2011); în teritoriul naţional, în acelaşi interval, cifra a crescut de 1,6 ori (Tempo Online).
4. Este de notat că patrimoniul bisericilor (confesiunile principale) este sprijinit de stat într-un mod deosebit de activ; în cazul BOR, sprijinul financiar ajunge din mai multe surse, ajutorul masiv fiind însă cel pentru construirea de lăcaşuri de cult noi.
5. Estimare a suprafeţei monumentelor istorice împreună cu zonele acestora de protecţie precum şi a zonelor construite protejate (Quattro Design, 2013). Prin comparaţie, ariile naturale protejate ocupă circa 30% din teritoriul naţional.
6. România se poziţionează în ultima treime (poziţia 15 din 19 ţări analizate) într-un clasament al densităţii patrimoniale în ţările europene, fie aceasta calculată în raport cu suprafaţa, fie în raport cu numărul de locuitori. Vezi analiza lui Sergiu Nistor în Quattro Design, op. cit., cap. 3.1.5.a. şi Sergiu Nistor, Irina Ioana Călinescu, „Patrimoniofobia: falsa dilemă a conflictului dintre dezvoltarea şi conservarea patrimoniului”, în Arhitectura, nr. 2 (644) 2013, p. 20-21. Calculul ia în considerare cele 19.880 poziţii de monumente istorice înscrise în capitolul II – arhitectură al LMI (2010). Situaţia nu a evoluat în mod semnificativ în ultimii ani, chiar dacă Lista Monumentelor Istorice a fost republicată în 2016.