Dosar tematic

Despre patrimoniul Roșiei Montane, cu speranță

Clădiri din centrul istoric Roșia Montană, 2018, foto Claudia Apostol

text: Claudia APOSTOL

Nucleul central al Roșiei Montane, văzut de pe Masivul Șulei

Dacă ne uităm la istoria noastră recentă, postdecembristă, constatăm cu amărăciune că putem număra pe degete momentele în care societatea s-a ridicat pentru apărarea patrimoniului. Este, pe de o parte, explicabil într-o țară din estul Europei pentru care distrugerea patrimoniului, a caselor și bisericilor vechi de secole devenise rutină zilnică. Mulți dintre noi am copilărit în cartiere care azi nu mai există și care au fost rase cu lama buldozerului pentru a face loc „progresului”. Supraviețuitoare a unei asemenea traume, societății i-a luat mult, neașteptat de mult, să facă trecerea de la mentalitatea banalității răului și a distrugerii la cea cu tradiție în ocrotirea și valorificarea moștenirii culturale. Mai mult, prinși cumva nepregătiți la acest capitol, cu simțurile și prioritățile netezite în 50 de ani de comunism, după revoluție am eșuat în a ne ridica la timp în apărarea multor clădiri sau situri valoroase, pierdute, culmea, tot în numele progresului și bunăstării.
La trei decenii distanță, deși lucrurile par de multe ori foarte sumbre și exemplele zilnice vin să întărească o astfel de percepție, e necesar să facem un pas înapoi și să ne uităm la societatea civilă românească din exterior, din afara granițelor mâhnirii noastre generalizate. Nu e mereu ușor, mai ales pentru cei implicați zi de zi într-o cursă contracronometru pentru salvarea vreunui petic de patrimoniu, dar este în egală măsură necesar. Iată ce spunea anul acesta reprezentanta celei mai mari federații pan-europene dedicate protecției patrimoniului: „Vreau să felicit societatea civilă din România deoarece cred că sunteți țara din estul Europei cu cel mai mare grad de conștientizare a importanței patrimoniului cultural în transformarea țării voastre” (Sneška Quaedvlieg-Mihailović, secretar Europa Nostra), în contextul conferinței „The Future is Heritage”, care a avut loc anul acesta la Berlin. Aceste declarații nu vin în necunoștință de cauză, ci din perspectiva unei federații de organizații profesionale implicate și conectate la realitățile din România.

Dacă încercăm același exercițiu în cazul Roșiei Montane și facem un efort să ne amintim care era percepția generală în legătură cu soarta patrimoniului valoros de aici, vom recunoaște același model: un patrimoniu aflat la un pas de distrugere iminentă în anii comunismului (când s-a demarat exploatarea în carieră deschisă și s-a distrus o importantă parte a masivului Cetate, odată cu o parte semnificativă a exploatărilor miniere romane localizate în acest masiv), lăsat apoi pradă unei investiții disproporționate în relație cu comunitatea, locul și patrimoniul său, dezinteres total din partea autorităților statului în raport cu patrimoniul, chiar negarea valorii lui și justificarea distrugerii prin tot soiul de argumente care nu au avut niciodată de-a face cu conservarea sau punerea în valoare și, totodată, nici cu grija față de comunitatea de aici, culminând, în ultimii ani 5 ani, cu o trezire fără precedent a societății civile pe acest subiect.

Clădiri din centrul istoric Roșia Montană, 2018, foto Claudia Apostol

Roșia Montană nu este primul exemplu de protest (indiferent cum înțelegem protestul, în oricare dintre formele sale) în apărarea unor monumente sau valori de patrimoniu, dar a fost, cu siguranță, cel mai relevant, mai vibrant și longeviv exercițiu de recuperare a ceea ce părea în bună parte deja pierdut pentru mulți dintre cei care s-au alăturat protestului.
Poate că efervescența cu care s-au mobilizat în 2013 organizații și cetățeni în apărarea acestui loc va putea fi explicată cândva și printr-o raportare la ceea ce pierdusem deja. Era prea mult, de nesuportat. Enough is enough, cum spune englezul, iar asta era valabil nu doar raportat la patrimoniu, ci și la dimensiunea socială, economică și la impactul asupra mediului pe care dezvoltarea proiectului minier mamut de la Roșia Montană le implica.

Despre ce fel de patrimoniu vorbim la Roșia Montană?

La Roșia Montană regăsim o multitudine de elemente valoroase care, împreună, formează un sit de excepție, un peisaj cultural fabulos. Chiar dacă există în zona Munților Apuseni și alte situri miniere istorice, niciunul dintre ele nu a conservat o rețea atât de bogată de vestigii importante, care datează din preistorie și până în perioadă modernă și contemporană și ilustrează în mod unic evoluția mineritului.
Dacă ne referim la arhitectura subterană, cea mai bună descriere (și cea mai abilitată) este cea oferită de ICOMOS (Consiliul Internațional al Monumentelor și Siturilor), forul expert al UNESCO, în evaluarea candidaturii Roșiei Montane pentru Lista Patrimoniului Mondial:
„Peisajul Cultural Minier Roșia Montană conține cel mai reprezentativ exemplu de minerit subteran aurifer roman din lume și demonstrează schimbul de valori, prin tehnici inovative dezvoltate de imigranți mineri iliro-dalmați pricepuți, pentru a exploata aurul prin căi potrivite caracteristicilor tehnice ale zăcământului. Camerele multiple ce adăposteau sisteme de drenaj din lemn cu roți de evacuare puse în funcțiune de mișcarea umană reprezintă o tehnică probabil adusă din Hispania în Balcani, în timp ce galeriile săpate, perfect trapezoidale în secțiune, puțurile elicoidale, galeriile de comunicație în pantă cu scări cioplite în stâncă și zonele de extracție verticală suprapuse unele peste celelalte, cu plafonul cioplit în trepte, se află într-o alăturare atât de specifică Roșiei Montane încât reprezintă foarte probabil aspecte de pionierat în istoria tehnică a mineritului.
Peisajul Cultural Minier Roșia Montană ilustrează controlul strategic și puternica dezvoltare de către Imperiul Roman a mineritului metalelor prețioase, esențial pentru longevitatea și puterea sa militară. După declinul mineritului în Hispania, Roșia Montană, localizată în Aurariae Dacicae (Dacia Romană, 106-272 d, H.) a fost singura nouă sursă semnificativă de aur și argint a Imperiului Roman, fiind, de asemenea, unul dintre probabilele motive cheie pentru cucerirea sa de către Traian”¹.

Despre patrimoniul construit conservat la Roșia Montană și despre cel industrial, descrierile care au însoțit dosarul de candidatură pentru UNESCO, întocmit de specialiștii Institutului Național al Patrimoniului, sunt poate cele mai lămuritoare:
„Satul Roșia Montană se mândrește cu un inventar impresionant ce ilustrează diversitatea de stiluri arhitecturale - influențe eclectice amestecate cu tradiția locală - o așezare cosmopolită ale cărei rădăcini și decor provin din exploatarea liberă a aurului. Clădiri caracteristice cu târnaț constituie o tipologie de fundal pentru o serie de alte trăsături distincte, preponderent decorative, ce au fost împrumutate din repertoriul arhitecturii baroce și clasice. Această structură, ce se distinge de asemenea prin ziduri masive și porți monumentale ce mărginesc drumuri șerpuinde, lasă progresiv loc în suburbiile industriale locuințelor minerești, clădiri cu parter de lemn și subsol de piatră, multe dintre acestea având ateliere de procesare a minereului cu bazine de apă alimentate de izvoare, ce puteau fi folosite chiar și în iernile cele mai friguroase.

Clădiri din centrul istoric Roșia Montană, 2018, foto Claudia Apostol

Mărturiile arheologice supraviețuiesc alături de moștenirea operațiunilor miniere subterane moderne, în timp ce peisajul prezintă dovezile felului în care a fost modificat treptat și din ce în ce mai intens de-a lungul timpului pentru a servi mineritului și modului de viață al comunităților sale, sub controlul succesiv al imperiilor și al statului”².

Cum s-a raportat statul român la problema patrimoniului Roșiei Montane, de-a lungul timpului?

Roșia Montană nu este pur și simplu un loc despre care spune societatea civilă că ar merita conservat, pentru că este valoros, nu! Încă din 1992, Roșia Montană figurează pe prima Listă a monumentelor istorice alcătuită după schimbarea regimului. Altfel, patrimoniul protejat astăzi prin lege la Roșia Montană era protejat și la 1906, în Lista monumentelor istorice din Imperiul Austro-Ungar. Dacă ne raportăm strict la momentul 1992, vorbim deja de zeci de ani de inacțiune din partea statului și, odată cu conturarea intențiilor de redeschidere a mineritului la scară mare, vorbim deja de complicitate, rea-credință și culpă. Niciodată, în cei 20 de ani de când se discută despre un potențial proiect minier gigant aici, soarta patrimoniului nu a fost o prioritate pentru autorități, ci, în contrasens cu legea și atribuțiile lor, cu excepția notabilă a înscrierii sitului pe Lista Indicativă a UNESCO3 și a depunerii dosarului la UNESCO, acțiuni realizate în mandatul domnului Vlad Alexandrescu și al doamnei Corina Șuteu, acțiuni care apoi au fost anihilate prin deciziile aceluiași minister. Reacțiile Ministerului Culturii de-a lungul anilor au variat de la o rușinoasă dar sănătoasă „spălare pe mâini”, practicată de Kelemen Hunor sau Puiu Hașotti, până la susținere fără rețineri pentru proiectul minier, cum au manifestat Răzvan Theodorescu sau Daniel Barbu. La nivel declarativ lucrurile au fost mereu mult mai agitate, însă în raport cu acțiunile de protejare sau salvare îndreptate către acest sit de excepție, situația este mult mai simplă: statul român nu a făcut nimic pentru patrimoniul Roșiei Montane. De altfel, singura mobilizare notabilă în acest minister în ultimii ani pe tema patrimoniului Roșiei Montane a fost „episodul UNESCO”, și ne referim aici la momentul susținerii candidaturii în fața Comitetului Patrimoniului Mondial, reunit la Bahrain în vara acestui an. Din păcate, mobilizarea nu s-a concentrat nici acum pe salvarea sitului, ci, din nou, pe sabotarea perspectivelor sale de dezvoltare și a recunoașterii valorii lui.
Pentru cei mai puțini familiarizați cu procedurile UNESCO, chiar specialiști în conservarea patrimoniului, cele întâmplate la Bahrain au lăsat multe semne de întrebare. România a depus un dosar excepțional, evaluat de experții Comitetului și încununat cu o binemeritată recomandare de înscriere pentru România. Ce a făcut însă statul român? Ei bine, a cerut returnarea dosarului.
Luările de poziție ale ministerului și ale ministrului culturii care au încercat să justifice decizia statului nu au ajutat deloc în clarificarea situației, ba, mai mult, au turnat gaz pe foc cu o importantă doză de manipulare. S-au vehiculat termeni tehnici și referiri la proceduri prea puțin stăpânite de cei care au redactat sau gândit comunicările Guvernului sau, mai grav, au fost folosite cu bună știință în mod eronat pentru a denatura adevăratul sens al celor petrecute în dezbaterea Comitetului. Întregul episod a fost comunicat triumfalist și populist de către autorități ca un mare succes, când, în fapt, pentru orice țară europeană, semnatară a Convenției Patrimoniului Mondial, ar fi fost o situație nu doar tristă, dar cu siguranță foarte jenantă. S-a jonglat cu termeni ca „amânare”, deși nu asta a cerut statul român. S-au făcut referiri la precedente (Canada și Franța-Belgia) care însă nu au elemente de comparație cu situația României. Mai mult, o sinteză a acestor cazuri ne arată o Românie incapabilă să țină pasul cu nivelul abordării și discuțiilor legate de patrimoniu la acest nivel: în urmă cu doi ani Canada cerea „referral” (returnarea dosarului către stat) pentru un dosar pentru care primise totuși recomandare de înscriere. Și aici se termină termenii de comparație, pentru că motivul cererii a fost acela că statul a dorit ca strategia de management asumată pentru situl imens cu care candidau să fie asumată și individual de fiecare dintre actorii angajați în aceasta, până la ultimul detaliu. Situația a fost una neprevăzută și a apărut ca urmare a decesului unuia dintre conducătorii coalițiilor de populații native care ceruseră includerea. Canadienii și-au dorit ca persoana care îi va lua locul la conducerea coaliției să preia, să participe activ și să își asume strategia și responsabilitățile. Or, pentru noi, românii, care suntem obișnuiți mai degrabă cu fuga de răspundere, o astfel de abordare este greu de înțeles și are în substrat un mod de asumare (instituțional și individual!) care nu își găsește corespondent în istoria noastră recentă legată de patrimoniu.

Casă parohială unitariană, restaurată în cadrul programului „Adoptă o casă”, ARA, 2018

Celălalt exemplu folosit ca „precedent”, dosarul Franța-Belgia, era în fapt o cerere de „amânare” (singura formulată vreodată în istoria dezbaterilor Comitetului) care a fost depusă de organismul evaluator, ICOMOS, nu de statul membru al Convenției! Mai mult, România nu a cerut amânare, ci returnare pentru modificări. Cam atât despre similitudinile dintre situația excepțională generată de România și cele două exemple amintite de ministrul Ivașcu.
În fapt, însă, România a cerut returnarea dosarului, printr-un amendament depus de Azerbaidjan, invocând argumente care nu au nicio legătură cu protejarea patrimoniului și soarta lui - singura temă de dezbatere a Comitetului. Odată depus, acest amendament a intrat în dezbaterea Comitetului, ai cărui membri nu puteau vota înscrierea împotriva voinței statului. Au considerat însă de cuviință să includă în decizie o serie de recomandări către statul român. La toate acestea nu se face referire nicăieri în luările de poziție ale Ministerului Culturii sau ale ministrului George Ivașcu, deși ele sunt foaia de parcurs pe care România trebuie să o respecte mai departe: plan de management, măsuri de protecție, colaborare cu organismul evaluator etc. Comunicatul Ministerului Culturii nu spune nimic nici despre reacțiile țărilor membre în Comitet care s-au arătat uimite de solicitarea statului și care au declarat că ar fi fost dispuse să voteze pentru includere (atât în Lista UNESCO, dar și în Lista Patrimoniului în Pericol), cum nimic nu am auzit din partea autorităților despre modul în care recomandările incluse în decizia Comitetului vor fi puse în aplicare.
În concluzie, acest episod, pe cât de trist - pentru că ar fi putut avea ca deznodământ includerea Roșiei Montane în Patrimoniul Universal - este însă punctul de plecare pentru ce avem de făcut mai departe noi, statul român, noi, specialiști sau persoane interesate de soarta patrimoniului, noi, societate civilă sau noi, simpli cetățeni. Este, cumva, o ușă pe care ne-am trântit-o singuri în nas, pentru moment, dar și un pas fundamental făcut spre recunoașterea valorii universale a acestui loc, intrată acum în vizorul celor mai abilitate foruri internaționale. Este, sperăm, și o ușă închisă în fața celor care până acum bagatelizau orice demers în sprijinul protejării și valorificării patrimoniului Roșiei Montane. Și aici lista este lungă: de la foști miniștri ai culturii, la specialiști angajați contractual în defăimarea valorii patrimoniului Roșiei Montane și până la prim-miniștri care, în declarații demne de mahala, emiteau fără rețineri scenarii prin care am putea să băgăm acest patrimoniu sub preș.

Situația actuală și ce ar putea urma

Într-o intervenție pe care a avut-o la Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov, ambasadorul României la UNESCO, dl Adrian Cioroianu, spunea: „În zona minelor romane, nu cred că se va mai putea face vreodată exploatare minieră. Recomandările care s-au dat și evaluarea realizată de către ICOMOS sunt atât de clare, încât cineva care ar încerca o exploatare acolo își asumă niște riscuri foarte mari. În evaluare se spune foarte clar: sunt lucruri unice în lume!”. Afirmația Domniei Sale este foarte optimistă în raport cu istoria recentă a Roșiei Montane, dar și în contextul politic din România, un factor de risc permanent de care nu putem dezlega nicio dezbatere, evaluare, strategie pe termen scurt sau lung legate de patrimoniu. Dacă reușim însă să facem abstracție de asaltul recent și înverșunat asupra reglementărilor ce țin de domeniul autorizării construcțiilor, al protecției patrimoniului cultural și natural, afirmațiile domnului ambasador ilustrează însă o stare de fapt care ar putea defini normalitatea. Însă aceste lucruri nu sunt suficiente!
Nu este suficient să „nu ne atingem” de acest sit, ba, din contră, Roșia Montană are nevoie de intervenție rapidă și consistentă. Dacă angajamentele luate de România, prin reprezentantul său, în fața Comitetului Patrimoniului Mondial sunt reale, atunci ar trebui să vedem în foarte scurt timp o mobilizare fantastică din partea statului pentru salvarea de facto a acestui patrimoniu: măsuri directe și corespunzător finanțate de restaurare a celor mai importante obiective cultural-istorice din zonă, măsuri concrete pentru deblocarea reglementărilor de urbanism locale (Plan Urbanistic General nu există de ani buni, a fost anulat în instanță, iar elaborarea unui nou plan, obligatorie prin lege, este blocată consecvent de Primăria Roșia Montană) și includerea unor prevederi clare legate de patrimoniu, măsuri de încurajare reale îndreptate către proprietarii de imobile monument istoric, măsuri imediate dedicate rețelei de galerii istorice - iar lista poate continua. Aceste măsuri sunt solicitate de chiar decizia Comitetului UNESCO, în fața căruia statul român s-a angajat că se face luntre-și-punte pentru a-și proteja moștenirea culturală.

Strada Brazi, ulița Siciliană, 2018, foto Claudia Apostol

În mod evident și trist, nu ar fi nici prima, nici ultima declarație neonorată a statului român în raport cu patrimoniul pe care îl are în grijă. Însă, spre deosebire de alte dăți, aceste angajamente s-au luat în fața celui mai important for dedicat protecției patrimoniului, către care România are responsabilități, dar și către care cotizează anual. Și, e bine să punctăm de câte ori avem ocazia: sperăm că s-a trecut totuși de perioada în care reprezentanți ai statului își permiteau să ia în derâdere patrimoniul Roșiei Montane, clasat și protejat prin lege și prin angajamentele luate la nivel internațional.

Dincolo de monitorizarea acestor acțiuni, care va intra în bună parte tot în grija societății civile la care făceam referire mai sus, este cert însă că atât timp cât măsurile concrete întârzie să apară, rolul de actor activ în încurajarea acestei protejări și a tentativelor de dezvoltare care au la bază patrimoniul ca resursă va reveni tot în sarcina societății civile.

Fie că vorbim de măsuri concrete, cu implicarea cetățenilor activi, în renovarea caselor valoroase (așa cum se întâmplă din 2012 prin programul „Adoptă o Casă”) sau prin încurajarea turismului cultural în zonă (organizare de evenimente, sprijinirea localnicilor activi etc.), este necesar ca Roșia Montană să se bucure din nou în anii ce urmează de susținerea societății civile. Este o picătură într-un ocean, sunt măsuri disperate în raport cu necesitățile și valoarea sitului, dar ele sunt sămânța pentru ceva consistent și susținut pe care împreună, cetățeni, specialiști, organizații, actori politici etc. trebuie să îl definim și în care să ne implicăm constant. Din păcate, când vine vorba de patrimoniu nu mai este suficient să protestăm în stradă, să monitorizăm și să reacționăm public, deși trebuie spus că fără marile proteste din 2013, fără reacțiile consecvente ale societății civile, manifestate inclusiv în instanță, azi ar fi fost puțin probabil să mai vorbim de Roșia Montană și, cu atât mai puțin, de includerea sa în Lista Patrimoniului Mondial. Cel puțin în acest caz, s-a dovedit că salvarea unui colț de patrimoniu este o luptă de anduranță, epuizantă de multe ori, consumatoare de energie și timp. Însă, pentru cei sceptici, este necesar să reamintim că astfel de măsuri dau rezultate. Ele se multiplică și vedem azi gesturi similare și coagulări de energii fără precedent și în cazul altor situri sau monumente.
Iar asta, chiar și doar asta, este poate un semn că societatea civilă românească dovedește un mare grad de conștientizare a importanței patrimoniului cultural în transformarea țării și are, într-adevăr, potențialul de a-și recupera și valorifica patrimoniul.