Eseu

Binarii și trinarii. O recapitulare a valorilor patrimoniale

Eseu

Binarii și trinarii.

O recapitulare a valorilor patrimoniale

text: Anca Sandu TOMASZEWSKI

© Daniela Puia

Inocență sau prea multă minte

În 1945, Le Corbusier propunea orașului Saint Dié un proiect de reconstrucție, funcțional și radical, cu zonificare, bulevarde și opt Unités d’Habitation, pe care, bineînțeles, l-a prezentat simultan și întregii lumi. Dar tocmai când suscita admirația arhitecților și politicienilor, comunitatea locală, provinciali neștiutori din munții Vosges, socialiști și nesocialiști, oameni ai tuturor claselor sociale, s-au apărat. Au respins proiectul in corpore și primarul s-a supus. Nimeni nu voia să locuiască în turnuri și să-și piardă mediul de viață moștenit. Pe Le Corbusier l-a consolat un tânăr industriaș, care l-a angajat să-i construiască, mai la o parte, o fabrică de bonete de damă.

Și bunul Palladio și-a dorit mult să înalțe un edificiu frumos, retoric, într-o piață largă, creată pentru el, în orașul istoric Veneția. La fel de retrograzi precum cei din Vosges, venețienii, obișnuiți cu scara medievală și gustul lor eclectic de negustori și marinari, l-au evitat constant. Nu-și doreau, se vede, o spărtură în țesutul urban, cu pierderile aferente, în schimbul unui palazzo cu unitate de stil, izometrizat în spațiu ca o biserică. L-au admis într-un final, la bătrânețe, dar tot în afara orașului, în zare, pe San Giorgio Maggiore și pe Giudecca.

Au fost deci, de la Renaștere încoace, și întâmplări fericite, în care bunul-simț al inocenților a învins ofensiva arhitecților-vedetă care-și supra-autorizau orbește propriile ideologii arhitecturale. Ca în vechiul joc de copii „Douăzeci de pitici voinici, în luptă cu doi arici”, uneori au câștigat piticii. Dar când decidenții politici s-au lăsat vrăjiți de arhitecții cu renume și tendințe hegemonice, au câștigat aricii. Barcelona, ca să se mândrească cu un produs Richard Meyer, l-a plantat în Bario Gotico în mijlocul unei piețe mari ca-n baroc, după ei, un spațiu demn de noul „monument”, dar nu și de țesutul medieval - după mine. A fost forma lor de a înțelege dialogul vechi-nou în spațiul urban istoric și o reverență lui Richard Meyer și dragostei lui pentru modernism.

Să nu ne înșelăm totuși nici asupra discernământului popular. Tot el a produs și distrugeri catastrofice ca dispariția unor civilizații, și pierderi precum cele mai recente din Orientul Mijlociu, dar și simple soluții nefericite. Comunitățile transilvane, care acum 25 de ani amenințau că incendiază biserica din lemn dacă nu li se permitea să o placheze cu una nouă și faină, câștigă în continuare partida. Au scăpat ele, bisericile vechi, de demolare, dar nu și de umilirea de către noile edificii din zid, mari și făloase, care se proțăpesc în continuare țanțoș în fața lor, la drumul național.

Totuși, în ultimul caz, nu piticii sunt răi. Nu ignoranța maselor cu privire la teoria estetică a autenticității, nici lipsa lor de afinitate cu propriile memorii ale locului nu sunt adevăratele vinovate, cum nici educația șubredă nu e vina lor, a maselor. Condamnabili sunt aricii, care impun tradiții depășite utilitarist în formă mumificată, fără alternativă, astfel că bieții oameni le percep ca obstacole în calea emancipării lor. În locul demagogiilor etnico-religioase și naționalist patriotarde, le trebuiau livrate soluții convenabile atât pentru interesul local, cât și pentru cel general. Prin flexibilitate intelectuală și abilitate administrativă se găseau. Astfel, ca și dogma corbusiană a funcționalității, nici mărinimoasa intenție a salvgardării patrimoniului nu a putut fi impusă oamenilor, împotriva circumstanțelor.

© Daniela Puia

De fapt, mințile luminate erau încă din vechime încredințate tacit că problema respectului față de martorii purtători de semnificații ai trecutului nu poate fi lăsată pe seama bunului simț popular și s-au preocupat personal de ea. Au căzut și personal în greșeală, promovându-și teoriile, pentru că unde e minte multă, e și… câte-o scăpare. Încă Herodot accentua valoarea vestigiilor trecutului, temându-se că or pieri și ele ca Atlantida, în vreun fel1. Mulți i-au fost și criticii. Apoi, nu chiar toți creștinii Evului Mediu au aprobat vandalizarea monumentelor păgâne. Clericii erudiți o deplângeau. Ei accentuau valoarea istorică a vestigiilor, ba chiar și a valorilor extraculturale, cum ar fi investiția de capital uman și material, dar erau prea puțin receptivi la valoarea estetică. Apoi patimile s-au ascuțit. Renașterea italiană s-a dăruit cu toată inima și mintea protecției monumentelor istorice, dar numai ale Antichității greco-romane, care o interesa acut. Au persecutat „goticul” pentru că era barbar și de prost-gust.

Angliei, în schimb, nu i-a trecut niciodată prin cap să-și abandoneze tradițiile, nici pe cea generic numită gotic, nici vernacularul. Au admis ei un Christopher Wren până la un punct, dar Pugin a sărit ca ars când s-a pornit potopirea mediului lor de viață cu clasicism, și nu doar cel compus de mâna unui Wren, ci și de mâna a doua și a treia, frizând… tot prostul gust2. Deci, de la englezi e bine să învățăm. Totuși, luați de valul pledoariei, au avut și ei mici scăpări. Chiar William Morris, întemeietorul Society for the Protection of Ancient Buildings, cel cu o admirabilă activitate în domeniu și autor al unor teze valabile și azi, era pregătit să demoleze arii întregi de țesut urban din perioada georgiană, cărora nu le vedea niciun merit. Are scuze. A și spus-o într-o ficțiune utopică3. Tot el spera că într-o zi „vom avea un stil arhitectural emanat din timpurile lui, dar conectat la istorie. Când va veni acea vreme, vom fi probabil capabili să judecăm și să găsim calea cea mai bună de a ne trata monumentele: acum solicit un armistițiu cu restauratorii și îi întreb dacă n-ar fi mai bine să fie ei prudenți și să aibă răbdare cu deciziile, până când va veni acea vreme; între timp să repare grijuliu comorile de artă și să le protejeze de infiltrații”4.

Bunul simț și dogma

Bref, de două secole încoace, Occidentul se muncește intensiv să producă soluții pentru protejarea arhitecturii trecutului. De dragul oamenilor, care par să aibă tot mai multă nevoie de o materialitate statornică, organică și de amintiri pe care să-și odihnească mintea istovită de atâta modernism, comunicare și ciber-space. „Putem trăi fără arhitectură, dar fără ea nu ne putem aduce aminte”5, spunea John Ruskin în „The Lamp of the Memory”. Nu suntem azi prea departe de atitudinea romantică a lui Ruskin și Morris, pe care efectele galopante ale industrializării îi alungau în trecut, în vernacular, înapoi la natură și în utopii nostalgice. (Cuvântul nostalgic n-are conotații negative.) Noțiuni ca monument istoric, patrimoniu, ambient, exercită azi o vrajă mai mare ca oricând. Toată lumea e de acord că arhitectura amintirilor trebuie prezervată, pentru că are o importanță fundamentală în menținerea unui continuum psihologic pe axa timpului.

Discuțiile încep atunci când, la punerea în practică, se pierde măsura lucrurilor, fie prin eroziunea bunului simț, fie prin opacități intelectuale. Devierile apar în formă de conduite exagerate și interpretări inadecvate. De aceea, „restauratorii” au formulat de două secole încoace o serie de sisteme de gândire, metode și procedee, pe care le-au tot flexibilizat în acord cu complexitatea situațiilor. Avem o întreagă istorie a evoluției acestor idei și se lucrează continuu la actualizări. Stăpânim o mulțime de criterii culturale, istorice și estetice, pentru evaluare și clasificare. Avem cercetări și discipline, abordări științifice, dar și euristice; avem și interpretări afective, filosofii și pledoarii literare, avem ierarhii și metodologii, clasificări axiologice și sistematizări epistemologice, avem convenții internaționale, teorii și alegorii. Avem, ce-i drept, și legitime aporii, paradoxuri, contradicții și „binarii”, cum ar zice Platon. Cu un astfel de formidabil instrumentar teoretic și după atâta investiție de inteligență și pasiune, s-ar crede că relația spațiului nostru construit cu trecutul funcționează într-o armonie paradisiacă. Dar nu e așa. Și nu vorbim aici nici despre vandali, nici despre talibani.

© Daniela Puia

Vorbim tot despre pandantul bunului simț: prea cerebrala supra-teoretizare. Poate că abuzul de teoretizare conduce spiritele secundare la erodarea intuiției. Ce altceva este dogmatizarea, decât îndepărtarea de la dreapta cumpănire multicriterială, în favoarea absolutizării unei perspective la un singur punct de fugă. Istoria marilor radicalizări culte începe cu adepți ai lui Ruskin și Viollet-le-Duc, care le-au aplicat teoriile antagonice împinse la extrem. Ea continuă cu tăvălugul modernist și culminează cu inexplicabilele demolări ale anilor ’60-’806. În confruntarea cu realitatea complexă și fluidă a ultimelor secole, nu mulțimile neștiutoare, ci bunele intenții ale restauratorilor și convingerile înfierbântate ale arhitecților au produs atât „muzeificările” exagerate, cât și cele două tipuri de vandalism cult, numite în secolul al XIX-lea distrugător și restaurator. Cel distrugător făcea loc noului urbanism al erei industriale. Cât despre cel restaurator - un fel de distrugător constructiv, un istoric al vremii susținea că „meritul demolatorilor este acela că cel puțin nu restaurează nimic”. (Era un non-intervenționist moderat.)7

Se poate vorbi o săptămână și despre interpretări neinspirate ale legislației, cu alte cuvinte despre relația distorsionată dintre sistemul de referință evaluare-clasificare și tipul de intervenție aplicată. De exemplu, e adevărat că adaosul trebuie să se distingă de original, dar nu orice șură trebuie completată cu sticlă. Nu trebuie uitat faptul că bunul simț, atunci când există, nu e o calitate doar a inocenților, ci și a inițiaților.

Mecanica funcționărească menită să aplice recomandări a prins a se exercita după instituționalizarea protecției monumentelor, adică după apariția legislațiilor și a comisiilor, la începutul secolului al XIX-lea8. N-au prea dus ei, funcționarii, grija faptului că impunerile neînțelese alimentează ocultările și răzvrătirile beneficiarilor și chiar ale proiectanților. Și pe urmă invers. Reacțiile particulare rebele determină noi restricții și indicații dogmatice, aplicate situațiilor superficial evaluate, cu ignorarea particularităților9. Un allez-retour cu efecte tot mai aberante. Cât despre tema corupției, nu vorbim deloc.

Deci, legislația și recomandările au caracter general, lăsând spațiu pentru interpretări punctuale. Care e calea cea bună între pericolul dogmatismului legislativ și cel al arbitrarului individual, nu știu, mai ales într-o țară ca a noastră, în care economicul dictează aproape nestânjenit și politicul are ultimul cuvânt. Poate că ar fi bine ca, până una-alta, să mergem pe mâna lui William Morris, adică să mai așteptăm până ne vom maturiza. Dar între timp să conservăm!

© Daniela Puia

Conservare-restaurare și revitalizare-modernizare

Blândul Hendrik van Loon deplângea pierderea unor capodopere de mâna lui Michelangelo, din cauza inconștienței nepotului său care le moștenise. Totuși, cu timiditate și prudență, mai reflecta și că astfel de întâmplări nefericite, ca și catastrofele naturale, ne mai ajută să împiedicăm pământul a deveni un depozit de anticariat.

A fost atunci o voce singulară. Ulterior însă, panica referitoare la inflația patrimonială s-a extins. Dacă pe vremea lui Viollet-le-Duc se protejau, în principiu, doar temple și biserici, castele și palate, oricum, nedepășindu-se Secolul Luminilor, cu timpul, criteriile de admitere a arhitecturii la protecție s-au extins și s-au diversificat. Patrimoniul cuprinde programe noi, până la cele mai prozaice. Ruskin îi ironiza pe cei care „se credeau filosofi, substituind adorația pentru zeița Vesta cu cea pentru gazul din cărbune”. (Cineva chiar spusese în epocă: „Gările sunt catedralele timpurilor noastre”.) Dar după aproape două secole, și gările, și unele clădiri care produceau gaz din cărbune au devenit monumente evocatoare ale unor vremuri eroice și ne stârnesc emoții. Se cuvine, deci, să le păstrăm.

Pe urmă, de când Carta de la Veneția a admis conceptele de sit și integrare, s-au mărit tot mai mult și ariile protejate, cuprinzând uneori localități întregi. Axa timpului s-a extins și ea. Docomomo protejează monumentele modernismului. Câteva pavilioane de la expo Shanghai 2010 vor rămâne permanente și pesemne că vor intra sub protecție. Pe de altă parte, grija pentru patrimoniul mondial merge până la marginile lumii, la culturi periferice, poate și la triburi - specialiste în autenticitate. S-a extins și aria axiologică, de la valoarea de monument clasificat la valoarea ambientală. Și dacă lucrurile continuă, există temerea că nu mai rămâne loc pentru dezvoltare și toți arhitecții vor deveni restauratori. Or, acest onorabil domeniu al restaurărilor nu prea consacră VIP-uri. E ca și cu traducătorii. Toată lumea le recunoaște munca, dar gloria tot la actul ontic al creației merge.

William Morris recomanda ca vechile monumente să fie conservate și lăsate în pace, iar noul să fie nou și să marcheze prezentul. Avea dreptate, evident, că doar nimeni n-o să restaureze Colosseumul sau Stonehenge, iar reconstituirile mimetice sunt rare și se aplică în cazuri speciale. Dar cu marcarea prezentului, modernismul a mers mult prea departe. A ridicat un zid până la cer între restaurare și arhitectura timpului prezent. Să se păstreze Nôtre Dame și Luvrul, treacă de la ei, dar restul să se radă pentru a face loc vieții moderne. Nu existau tente de gri între restaurare, demolare și arhitectura nouă. Să distrugi ca să construiești - ce fericire pe dezvoltatori! Doar că, de atunci, oamenii se tot înstrăinează de prezent și caută refugiu în trecut.

Un cor de voci autorizate milita, pe la sfârșitul anilor '80, pentru o nouă formă de intervenționism, diferită de cea a lui Viollet-le-Duc, care să salveze istoria. Și-au amintit de revival-urile secolului trecut: de Schinkel, care spusese pe la 1810 că „istoricism nu înseamnă să repeți arhitectura veche, pentru că asta ar distruge istoria. A proiecta într-o manieră legată de istorie înseamnă să introduci ceva nou, care în același timp să continue istoria”; de Ruskin, care iubea Goticul pentru că nu-și făurise canoane (compoziționale) care să împiedice adaosurile, permițând astfel arhitecturii să evolueze și să participe la viață. Urmele intervențiilor în timp pe o catedrală se văd de la dreapta la stânga, căci niciun turn nu e la fel cu celălalt, iar stilurile succesive se așază pe verticală, de la soclu la acoperiș, spunea el. Ba a mai spus și că „o clădire e o componentă a unui mare sistem în perpetuă transformare”10. Apoi, Carta de la Atena a admis folosirea materialelor moderne în restaurare, iar Carta de la Veneția a admis ca unele monumente să fie la nevoie completate. Și-apoi a fost Scarpa la Castelvecchio.

© Daniela Puia

Sprijinită pe astfel de referințe solide, a venit liberalizarea care a introdus veriga lipsă dintre restaurarea științifică și demolare, sub formă de transformări-modernizări, mai ales ale arhitecturii „minore”, cum ar fi cea industrială. În plus, conversiile și modernizările - fie și ale unei abații romanice devenite colegiu - dădeau de lucru mai mult arhitecților decât restauratorilor, aflați oricum în minoritate. Soluția îi mulțumea pe cei în piepturile cărora fremătau impulsuri avangardiste și care ani la rând se simțiseră stânjeniți de restauratori la fiecare cotitură. Cei cu sentiment conservatorist bombăne și acum despre voluntarismul insensibil al arhitecților atinși de ADHD, dar recunosc și ei că nu trebuie reprimat dreptul fiecărei generații de a amprenta spațiul urban. Altminteri, reprimările, cum a spus și Freud, te miri unde pot duce. Iar arhitecții fără apetit de anticari tot se mai plâng de comisiile monumentelor. E clar că paradisul pe pământ nu există.

De la inserții și conversii până la soluția lui Françoise Choay, argumentată heideggerian și exprimată tot alegoric, a ștergerii liniei de demarcație dintre arhitectura nouă și tratarea monumentelor, a mai fost un pas. Ea a numit-o „demuzeificarea patrimoniului” și a insistat asupra regăsirii „competenței noastre de a construi”. Putem proiecta clădiri noi cu aceeași sensibilitate ca și cum am restaura unele vechi (cu grijă față de context, de exemplu) și putem ocroti patrimoniul resuscitându-l prin reinterpretare și resemantizare11. Rescriem astfel istoria și o încărcăm cu tot ce poate oferi mai bun prezentul. Teza a fost lansată acum 26 de ani.

Îmi spunea un prieten că, deunăzi, după o comunicarea a lui cu o teză similară la un seminar științific, era să fie linșat.

Cultura și banii

Și totuși. Noi ne-am descurca între noi cu toate opozițiile, paradoxurile și binarele noastre contradictorii, dacă din înălțimile rarefiate n-ar trebui să coborâm pe pământ, să dăm socoteală contabililor și primarilor. Ei sunt cei doi arici din partida cu piticii, adică arhitecți și restauratori voinici, cu ajutoarele lor, istorici, artiști, filosofi… Doar Hegel - à propos - în loc să ne căineze, ne-a trimis la coadă tocmai pe acest motiv.

I-am suspectat de o oarecare naivitate pe arhitecții care s-au îmbarcat în arca lui Ruskin și Françoise Choay, a implicării arhitecturii istorice în viața noastră prezentă, crezând că mișcarea asta e profund culturală. În realitate, ea s-a putut realiza fiindcă e rentabilă. Sunt frumoase discursurile și alegoriile lor, dar ar fi rămas ezoterice cozerii academice, dacă refuncționalizările nu și-ar amortiza investițiile și centrele istorice n-ar aduce turiști.

Nici n-ar fi fost posibil ca restaurările-modernizările să aibă alt destin decât arhitectura curentă. Amândouă sunt prinse la mijloc, între scopul lor nobil de a crea valori culturale, pe de o parte, și obligația de a crea plusvaloare economică, pe de altă parte. Mai trebuie să răspundă și orientărilor politice, care invocă interesul social. Valorile binare au devenit trei.

Așadar, piticii luptă în numele valorii culturale, aricii în numele valorii economice și a valorii sociale. Și am văzut că, în acest joc, partida e câștigată când de pitici, când de arici. Deci, trecător, câte o valoare le domină pe celelalte.

Toți arhitecții au această experiență, anume că, de regulă, argumentele de succes în fața neprofesioniștilor sunt cele obiective, iar dintre ele prevalează cele cuantificabile. Arareori găsim pe cineva receptiv la explicațiile noastre abstracte legate de confort psihic, sentimente, senzații spațiale sau chiar interes social (din perspectiva noastră). Atunci, în cele mai multe cazuri, câștigătoare e valoarea economică.

Centrele istorice și inserțiile, cu semnificațiile lor, încălzesc însă prezentul și provoacă emoții, implicând o complicitate colectivă în rândul audienței. Succesul lor are valoare socială și se datorează valorii lor culturale. Care succes se poate număra și în bani.

În concluzie, dincolo de versiunile teoretice, arhitectura istorică este, în zilele noastre, cea mai minunată întâmplare a arhitecturii. Cu excepția cârcotașilor, ea strânge în jurul ei oameni, fapte și valori, pitici și arici, arhitecți, restauratori și public, economiști, primari și turiști, capra și varza.

Deci tot mai apare câte o rază de paradis și pe pământ.

Trecătoare.

NOTE

1 „De față sunt prezentate rezultatele investigațiilor efectuate de Herodotus din Halicarnas. Scopul lor este de a nu lăsa ca timpul să șteargă urmele evenimentelor omenirii, de a păstra faima remarcabilelor realizări ale grecilor și ne-grecilor…”, anunță el la începutul Istoriilor.

2 Augustus Pugin, Contrasts: or a parallel between the noble edifices of the middle ages, and corresponding buildins of the present days; shewing the present decay of taste.

3 William Morris, News from Nowhere.

4 Speranța lui într-o arhitectură care să satisfacă aspirațiile tuturor, să lege trecutul de viitor prin prezent, pare azi mai îndepărtată ca oricând, comentează Peter Davey în AR 1166.

5 Traducerea lui Kázmér Kovács, din citarea lui Françoise Choay în Alegoria patrimoniului, 1998.

6 Magazinul Schocken din Stuttgart, halele din Paris, Großes Schauspielhaus (Friedrichstadtpalast) din Berlin și altele. Cele din țările socialiste au explicații specifice.

7 Françoise Choay, L’Alegorie du patrimoine, 1992.

8 Calea instituționalizărilor moderne de după Renaștere s-a deschis în timpul Revoluției Franceze.

9 „Every case is a different case and for each we have to define our approach.” The UNESCO 1972 World Heritage Convention.

10 Peter Davey, în AR 1166.

11 În L’Alegorie du patrimoine, Françoise Choay ne înfățișează „competența de a construi” ca pe o ipostază a ființării, precum competența vorbirii sau a locuirii. Ea asemuiește patrimoniul muzeificat cu o oglindă în care adoratorii lui se tot contemplă precum Narcis. Dar această adorație l-a dus pe Narcis la moarte. Vezi și Kázmér Kovács, Oglinda lui Narcis, în Arhitectura 3-4/2001.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.4-5/2018

DE PATRIMONIO