Viața nesigură a monumentelor din București

text: Alexandru PANAITESCU

Statuia Libertății sau „România deliverată” de Constantin Daniel Rosenthal, 1848

Încercând o privire retrospectivă asupra situației monumentelor de for public din București din ultimii circa 100 de ani se constată o realitate nefirească, caracterizată de multe ori prin nesiguranță sau/și improvizație. Faptul este determinat, în general, de două categorii principale de motive care, funcție de caz, s-au manifestat fie separat, fie au acționat conjugat. În primul rând este vorba de influența, uneori brutală, a politicului, expresia discreționară a acestuia, nu numai în cazul guvernărilor autoritare sau totalitare, dar și a celor pretins democratice, care s-au manifestat în mod radical mai ales la schimbarea unui regim politic cu altul, situații care au afectat profund evoluția recentă a societății românești. Însă, pe de altă parte, nu de puține ori precaritatea amplasării unor monumente a fost generată și de imprecizia soluțiilor de dezvoltare urbană a unor spații publice reprezentative din București, care fără excepție încă n-au o conformare definită coerent și nu sunt pregătite să integreze corespunzător monumente importante.
O prefigurare a atitudinii brutale față de monumente, cât și a situației lor uneori nesigure a constituit-o existența scurtisimă a primei statui de for public din București. Este vorba de statuia Libertății sau „România deliverată”, de Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), inaugurată la 23 iunie 1848 și care reflecta spiritul revoluționar al momentului. La mai puțin de o săptămână de la montare, va fi distrusă pe 28 iunie, din ordinul caimacamului conservator Emanoil Băleanu, adept al regimului politic impus prin Regulamentul Organic. Într-o manieră specifică epocii, tema patriotic-revoluționară a statuii era exprimată alegoric, printr-o femeie îmbrăcată în togă, cu o cunună de lauri pe cap, lanțul care o încătușase era rupt, iar într-o mână ținea o cruce și-n cealaltă balanța justiției. Pe soclul statuii era așezat un tablou cu aceeași temă, distrus odată cu statuia. Astfel s-a consumat de timpuriu „... un prim moment din succesiunea faptelor de vandalism, de distrugeri de statui și monumente din România. Gesturi de același tip vor fi întâlnite peste o sută de ani, într-un context similar de răsturnări politice”².
Din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, când începe o perioadă caracterizată și printr-un efort de modernizare a centrului Capitalei, până la începutul celui de al Doilea Război Mondial, se va da o atenție din ce în ce mai mare ridicării unor monumente de for public, atât din inițiativa autorităților, dar mai ales a societății civile, cu fonduri strânse prin colecte publice de către comitete de inițiativă constituite în aceste scopuri. Monumentele omagiau personaje istorice emblematice, începând cu Mihai Viteazul (1876, sculptor Carrier Belleuse)³, dar și unele personalități politice care au avut un rol determinant în modernizarea României. Multe dintre statuile acestora din urmă au avut o existență nesigură, influențată de schimbările politice, majoritatea cazurilor fiind prezentată în continuare.
Dacă unele acțiuni urbanistice nesigure au afectat înainte de 1940 amplasamentul unor monumente din București, în 1948 s-a consumat momentul cel mai dificil în existența acestora, când regimul comunist, instalat deplin la putere după abolirea monarhiei, a declanșat o agresivă campanie de distrugere a statuilor dedicate personalităților istorice pe care le considera ca indezirabile din punct de vedere politic. Fără excepție, acestea erau valoroase opere de artă care marcau puncte de interes din București.

Monumentul lui Ion C. Brătianu, ridicat în 1903 și demolat în 1948 / Sculptor: Ernest-Henri Dubois. Soclu

În primul rând, a fost vorba de monumentul lui Ion C. Brătianu din Piața Universității (1903, sculptor Ernest-Henri Dubois, soclu arh. Petre Antonescu)⁴, cât și de două opere ale sculptorului croat Ivan Meštrović, cu existențe efemere: statuia ecvestră a Regelui Carol I din fața Palatului Regal (1939) și impunătorul monument dedicat Regelui Ferdinand I (1940), format din statuia ecvestră a acestuia, flancată de patru coloane din granit roșu, fiecare purtând câte o statuie alegorică a Victoriei și care era ridicat pe partea vestică a primului rond al Șoselei Kiseleff.

Statuia Regelui Carol I a fost demolată cu tancurile în noaptea de 30/31 decembrie 1947 din ordinul lui Constantin Doncea, unul dintre liderii PCdR din acel moment și viceprimar al Bucureștiului. Mai ales după anul 2000 s-au făcut o serie de demersuri pentru reconstituirea statuii lui Carol I după macheta executată de Ivan Meštrović și care se află la Zagreb, Croația. În urma eșuării acestor tentative, Primăria București a comandat sculptorului Florin Codre un monument relativ asemănător cu cel original, care a fost inaugurat în 6 decembrie 2010 pe același loc de vizavi de fostul Palat Regal. Chiar dacă nu are puternica vigoare artistică a lucrării inițiale, statuia de astăzi este o binevenită și necesară reparație istorică.

Referitor la monumentul Regelui Ferdinand I trebuie amintit că amplasarea lui a fost marcată de multă indecizie și a tulburat, în 1940, existența altor trei sculpturi. Inițial, s-a dorit așezarea sa în Piața Victoriei, pe locul aflat între Șos. Kiseleff și Bdul Aviatorilor ocupat, din 1930, de Monumentul Eroilor Corpului Didactic sau Monumentul Legionarilor⁵ (sculptori Ion Jalea și Cornel Medrea, în colaborare cu pictorul Arthur Verona). Acesta a fost demontat în 1940, urmând să se găsească un alt loc, decizie amânată din cauza războiului și apoi a condițiilor din primii ani ai regimului comunist, dar în timp piesele componente au dispărut (!). Întrucât până la urmă s-a constatat că locul din Piața Victoriei era prea mic pentru grandiosul monument regal, acesta s-a montat la repezeală pe partea vestică a primului rond de la Șosea. Vizavi se găseau Monumentul Infanteriei (1936, sculptor Ion Jalea, arhitect Nicolae Georgescu) și bustul lui Barbu Delavrancea (sculptor Cornel Medrea). Acestea au fost demontate și ele în 1940, în primul rând pentru că soldații ilustrați în Monumentul Infanteriei ar fi avut armele ațintite spre monumentul Regelui Ferdinand, situație inacceptabilă. Piesele din bronz ale primului au fost duse tot la Muzeul Militar, de unde ulterior și ele au dispărut (!), iar bustul lui Delavrancea a fost amplasat pe una din aleile Parcului Kiseleff. În anul 2000, pe același loc, din partea estică a primului rond de la Șosea,s-a ridicat alt monument dedicat infanteriei române, sculptor Ioan Bolborea, lucrare de mari dimensiuni, executată integral din bronz, dar care se profilează pe un fundal masiv de verdeață, cu care se confundă, fiind astfel lipsită practic de vizibilitate. Pe amplasamentul Monumentului Regelui Ferdinand, pentru scurt timp a fost expusă statuia ecvestră a generalisimului rus Alexander V. Suvorov (sculptor Marius Butunoiu), înainte de inaugurarea sa în 1959 la Dumbrăveni, între Râmnicu Sărat și Focșani. În a doua jumătate a anilor 1980 aici a fost așezat pentru câțiva ani și Monumentul Ostașului Sovietic. Ultimul beneficiar al acestui loc este bustul poetului, matematicianului și astronomului persan Hakim Omar Khayyam (1048-1131), montat aici în 2001 din inițiativa ambasadei Iranului, lucrare de mici dimensiuni, improprii cu amplasamentul.
Din 2012 au parcurs cursul sinuos al avizărilor studiile pentru amplasarea în Piața Victoriei a unui nou monument ecvestru al Regelui Ferdinand (sculptor desemnat Florin Codre). Aceasta suscită controverse între specialiști în lipsa unui plan coerent de amenajare a zonei, chiar dacă în 2018 decizia este precipitată de aniversarea Centenarului Marii Unirii. Pentru același spațiu s-a discutat la un moment dat și amplasarea unei copii a Columnei lui Traian (!).
Distrugerea precipitată de către regimul comunist a celor două monumente regale s-a înscris într-o acțiune vastă pentru ștergerea imediată a tuturor însemnelor monarhice aflate în locuri publice sau în orice instituție, desfășurată la începutul anului 1948.

De pe Arcul de Triumf (1922, 1936, arh. Petre Antonescu), dedicat victoriilor armatei române în Primul Război Mondial, au fost distruse efigiile Regelui Ferdinand și Reginei Maria, fiind înlocuite cu medalioane florale. Tot atunci s-au distrus și proclamațiile regale aflate pe părțile laterale ale monumentului, s-au acoperit stemele regale ale României, dar și denumirea Budapesta din șirul de localități în care s-a distins armata română și care sunt enumerate pe intradosul arcului, la care s-a mai adăugat distrugerea unor detalii mai mărunte care puteau aminti de regimul anterior.

Într-o primă formă⁶, din 1922, construită în mare grabă cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand și Reginei Maria, Arcul de Triumf, a fost conceput într-o formă clasică, cu o singură deschidere, cu o structură din beton armat, soclu placat cu granit, dar în rest era finisat provizoriu cu materiale perisabile, care în scurt timp s-au degradat. În această variantă, decorația de factură neoromânească era mai bogată și cuprindea o serie de statui impunătoare executate din ipsos care flancau în grupuri de câte două fiecare față a pilonilor arcului, ilustrând istoria militară a românilor. Pe partea nordică, un grup era format dintr-un soldat roman (sculptor Frederic Storck) împreună cu un soldat dac (sculptor Oscar Späthe), iar celălalt grup asocia un soldat din timpul lui Mircea cel Bătrân (sculptor Cornel Medrea) cu un oștean al lui Ștefan cel Mare (sculptor Dimitrie Paciurea). Pe partea sudică, un grup era alcătuit dintr-un soldat al lui Mihai Viteazul (sculptor Alexandru Severin) și un pandur al lui Tudor Vladimirescu (sculptor Ion Jalea), iar ultimul grup reunea un dorobanț din Războiul de Independență (sculptor Ion Iordănescu) și un ostaș din Primul Război Mondial (sculptor Dumitru Mățăuanu).

Arcuri de Triumf în București: (1) decembrie 1878, în cinstea victoriei în Războiul de Independență; (2) decembrie 1918, cu ocazia revenirii din refugiu a suveranilor României; (3) forma provizorie a Arcului de Triumf de la Șosea ridicat cu ocazia încoronării regilor României, 1922; (4) Arcul de Triumf, în jurul anului 1975; (5) Arcul de Triumf după restaurarea din 2014-2016

În 1935-1936, cu ocazia refacerii cu placaje din piatră de talie de la Turcoaia, Câmpulung, Bașchioi, Bamporoc și Rușchița, se adoptă o decorație mai reținută, tot de influență neoromânească, dar simplificată în sens modern și se renunță la marile grupuri statuare. Principalele elemente sculptate sunt medalioanele cu efigiile regale (sculptor Alexandru Călinescu) așezate pe partea sudică a monumentului, la care se adăugau patru basoreliefuri cu reprezentări simbolice ale Victoriei (sculptori Constantin Baraschi, Mac Constantinescu, Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei), câte două pe fiecare față a Arcului, și medalioane cu reprezentări ale Credinței (sculptor Constantin Baraschi) și ale Bărbăției (sculptor Ion Jalea), pe partea nordică. Restul decorației sculptate este relativ discretă, subordonată unei concepții arhitecturale sobre și foarte impunătoare. În forma finală, Arcul de Triumf are înălțimea de 27 m la cornișă, la bază cu lățimi de 25 m pe partea frontală și de 11,5 m pe cea laterală, iar arcul central are deschiderea de 9,5 m și înălțimea de 16 m. În 1992, într-o tentativă foarte limitată de revenire la forma originală, pe Arcul de Triumf au fost reașezate replici din bronz ale medalioanelor cu portretele celor doi suverani. În cadrul unor lucrări ample de restaurare din anii 2014-2016, efigiile regale au fost refăcute din piatră și s-au completat toate părțile distruse în perioada comunistă, s-au reconstituit inclusiv panourile cu proclamațiile Regelui Ferdinand, aflate pe părțile laterale ale monumentului.

De asemenea, la începutul anului 1948, la Ateneul Român, cele cinci medalioane din mozaic (autor Costin Petrescu) reprezentând domnitori români, mari ctitori culturali - Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, la care, în centru, se adăuga și Regele Carol I - aflate în partea superioară a porticului de intrare, au fost acoperite cu zugrăveală, fără să fie distruse. În sala de concerte, o draperie din pluș vișiniu a ascuns fresca monumentală, de 75 m lungime și 3 m înălțime (inaugurată la 26 mai 1938, pictor Costin Petrescu), ilustrând istoria poporului român, printre numeroasele personaje figurând și regii Carol I, Ferdinand I și reginele Elisabeta și Maria. Existența lucrării n-a fost liniștită de la început. La scurt timp după abdicarea la 6 septembrie 1940 a Regelui Carol al II-lea, ultima secvență a frizei în care erau reprezentați acesta și Marele Voievod de Alba Iulia Mihai a fost ștearsă din dispoziția conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, la sugestia căruia a fost amplificată scena dedicată Primului Război Mondial, Marii Uniri și cuplului regal Ferdinand I și Maria. Acoperirea picturii la începutul anului 1948 a fost grăbită și de desfășurarea la Ateneu, între 21-23 februarie 1948, a congresului PCdR care, prin absorbția PSDR, a devenit Partidul Muncitoresc Român. Friza pictată din sala de concerte, cât și medalioanele exterioare vor fi din nou expuse public în 1966. Gestul poate fi interpretat ca unul dintre primele semnale, este adevărat că foarte discret, privind treptata orientare naționalistă a regimului comunist care, pe moment, a avut un ecou pozitiv în rândul populației, cu precădere a celei intelectuale.

Statuia lui Ionel I. C. Brătianu, demolată în 1948 și reamplasată în 1991 pe același loc.

Tot Ivan Meštrović este autorul statuii din granit negru a lui Ionel I. C. Brătianu (1938), demontată în 1948. Din fericire, aceasta a supraviețuit perioadei comuniste numai cu minime stricăciuni, fiind mai întâi aruncată în parcul Palatului Mogoșoaia, dar ulterior păstrată cu grijă în grădina muzeului de la Golești, Argeș. În 1991, statuia a fost reamplasată pe același loc din Bdul Dacia, în părculețul din spatele Așezămintelor Brătianu. Pentru aceasta a fost demolat un bust modest din bronz (sculptor Nestor Culluri⁷) care îl reprezenta pe Ilie Pintilie - lider din ilegalitate al PCdR, mort la Doftana în timpul cutremurului din 1940 - care ocupase locul statuii lui I. I. C. Brătianu în perioada comunistă.

La sfârșitul anilor ’40 s-a mai distrus bustul lui Eugeniu Carada⁸ (1924, sculptor Ernest-Henri Dubois), aflat lângă Banca Națională, în str. Lipscani colț cu str. Eugeniu Carada. În 2013, la peste șase decenii și jumătate de la desființare, acesta a fost reconstituit într-o formă relativ schematică, cvasi-asemănătoare cu originalul (sculptor Ioan Bolborea).

Statuia lui Pache Protopopescu, ridicată în 1895 și demolată la începutul regimului comunist. Sculptor: Ion Georgescu

În aceeași epocă de la începutul regimului comunist a fost demolată și statuia din bronz a lui Emanoil Pache Protopopescu⁹ (1895, sculptor Ion Georgescu), aflată pe bulevardul cu același nume, în piața din apropierea Bisericii Grecești. Pe locul statuii lui Pache Protopopescu s-a amenajat o fântână arteziană care a existat până în 2007. Aceasta a fost înlocuită neinspirat cu statuia trei sferturi a lui Nicolae Bălcescu (sculptor Mircea Spătaru), probabil pentru a completa o axă a pașoptiștilor, care începe cu statuia lui Mihail Kogălniceanu (1936, sculptor Oscar Han), din piața cu același nume, cu un corespondent în statuia lui C. A. Rosetti (1902, Wladimir Hegel), însă lipsindu-i piesa principală, monumentul lui Ion C. Brătianu, care a existat în Piața Universității.

Grota Giganților din Parcul Carol: (1) ansamblul inițial din perioada 1906-1958; giganții amplasați pe aleea principală a Parcului Carol din 1963 - sculptori Frederic (Fritz) Storck (2) și Dimitrie Paciurea (4); nimfa din Parcul Herăstrău (3) - sculptor Filip Marin

În 1958, pentru construirea panteonului liderilor comuniști (finalizat în 1963, arh. Horia Maicu, Nicolae Cucu) în Parcul Carol (denumit atunci Parcul Libertății), a fost desființată Grota Giganților, care ilustra legenda „Jepii” din volumul Povestea Peleșului, de Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României), monumentul fiind amenajat cu ocazia Expoziției Jubiliare din 1906. Acesta era dispus la baza cornișei pe care se ridica fostul Muzeu Militar, inițial Palatul Artelor (1906, arh. Victor Ștephănescu, Ștefan Burcuș), demolat la începutul anilor ’40 ca urmare a unui incendiu. Conceptul ansamblului sculptural din grotă i-a aparținut lui Dimitrie Paciurea¹⁰, cele trei piese componente fiind realizate însă separat de sculptorii Dimitrie Paciurea, Frederic Storck (giganții) și Filip Marin (nimfa). După distrugerea grotei, giganții sunt reamplasați în 1963 pe aleea principală a parcului, iar nimfa a fost așezată mai târziu în Parcul Herăstrău, după un popas, probabil, în Parcul Tineretului (Valea Plângerii).

Mormântul Eroului Necunoscut, refăcut în 2006 aproximativ pe locul inițial. Fotografie din 2018

Tot în 1958 a fost mutat pe ascuns la Mărășești și Mormântul Eroului Necunoscut, amenajat în 1923 pe platforma aflată deasupra grotei. Acesta va reveni în Parcul Carol în 1991, când va fi amplasat impropriu la intrarea în parc, pentru ca abia în 2006 să fie mutat pe locul inițial.

În jurul anului 1960 s-a mai adăugat demolarea fără rost a impozantului monument dedicat importantului om politic Take Ionescu (1858-1922) și care se afla pe Bdul Magheru, în apropierea Pieței Romane. Statuia din bronz a acestuia era ridicată pe un soclu înalt, înconjurat de un altorelief și de statui alegorice (1931, sculptor Ernest-Henri Dubois, soclu arh. Paul Smărăndescu). Trebuie precizat că proiectul blocului realizat în zonă în 1958-1959 avea în vedere păstrarea monumentului¹¹, care până la urmă a fost totuși distrus.

La începutul anilor 1960, statuia lui Lascăr Catargiu (1907, sculptor Antonin Mercié) din mijlocul Pieței Romane a fost demontată tot într-un moment considerat, în general, că nu se mai caracteriza prin acțiuni de acest tip. Elementele din bronz ale monumentului s-au păstrat numai parțial, acesta fiind refăcut (sculptor Ioan Bolborea) până la urmă în 2011 și așezat însă nepotrivit pe un alt amplasament aflat pe Bdul Lascăr Catargiu, la intersecție cu Str. Povernei, într-o stație de autobuz/troleibuz, încadrat stânjenitor de două refugii pentru călătorii, acoperite cu reclame multicolore.
Pentru că amintea de multe localități din Basarabia și Cadrilater, la începutul perioadei comuniste (1952) a mai fost distrus și Monumentul Kilometrului 0 (1936-1938, arh. Horia Creangă, Ștefan Niculescu, sculptor Constantin Baraschi) din vecinătatea Bisericii Sf. Gheorghe Nouă. Inițial se prevedea ca monumentul să cuprindă și statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, propunere respinsă de Patriarhie fiind vorba de un „chip cioplit”, practică condamnată de ortodoxie. În anii 1996-1998 a fost reconstituit după proiectul arhitectei Alexandra Chiliman-Juvara și al sculptorului Ioan Bolborea. Ulterior, fiind vandalizat, probabil de practicanții comerțului ilicit cu metale neferoase, a fost necesară o altă refacere a elementelor din bronz.

În 1983, pentru realizarea Casei Poporului, a fost demontat Monumentul Eroilor Pompieri (1901, sculptor Wladimir Hegel), aflat pe Dealul Spirii, la intersecția străzilor Uranus și Fonteriei. Imediat după 1989 va fi refăcut în fața Hotelului Marriott din Calea 13 Septembrie. În iureșul lucrărilor din centrul politic, în august 1988, a putut fi salvată totuși statuia Domnița Bălașa (sculptor Carol Storck) prin mutarea sa cu 20 m față de locul inițial, fiind scoasă din imediata vecinătate a unui bloc care se construia pe Splaiul Independenței.
Din păcate, istoria se repetă, iar regimurile politice care se schimbă prea des la noi se răzbună frecvent și pe statui. Unele monumente ridicate de puterea comunistă și dedicate personalităților sale tutelare au avut un destin asemănător cu cele anterioare anului 1948.

Monumentul imens al lui I. V. Stalin (1951, sculptor Dumitru Demu, soclu arh. Marcel Locar), cu înălțimea totală de 19 m, din care statuia din bronz avea 9 m, amplasat la intrarea în Parcul Herăstrău¹², va avea o viață scurtă, fiind distrus la începutul anului 1962, ca urmare a destalinizării formale a regimului comunist. Aici se aflase din 1939 Aleea Restaurației, astăzi numită Aleea Cariatidelor, flancată de 20 de statui din piatră artificială, câte 10 pe fiecare parte, alternând două tipuri de tinere țărănci, din Muscel și Mehedinți, purtând pe cap ulcioare, unite printr-o arhitravă. Ansamblul se încheia în ax cu fântâna încununată de statuia din bronz a Modurei¹³, realizată, ca și cariatidele, de sculptorul Constantin Baraschi cu ocazia expoziției Luna Bucureștilor, eveniment pentru care spre lac se mai construise și un complex de pavilioane (arh. Horia Creangă, Haralamb Georgescu, Mihai Ricci, Stere Niculescu). Toate vor fi demolate la începutul anilor ’50 pentru amplasarea statuii lui I. V. Stalin. În 2005 Cariatidele au fost reconstituite de către sculptorul Ionel Stoicescu după matrițele originale și a unor fragmente păstrate, iar Modura a fost găsită în Cimitirul Bellu și remontată pe locul inițial. Aproximativ acolo unde s-a aflat monumentul lui I. V. Stalin s-a ridicat, în anul 2006, expresiva statuie a generalului Charles de Gaulle (sculptor Mircea Spătaru).

Aleea Restaurației (Cariatidelor) și Fântâna Modura din Parcul Herăstrău în 1939 – sculptor Constantin Baraschi – reconstituite în 2005

Statuia lui V. I. Lenin (inaugurată în 1960, sculptor Boris Caragea), cu înălțimea totală de 9 m, din care 6,15 m statuia, așezată pe esplanada din fața Casei Scânteii (soclu și sistematizarea amplasamentului arh. Horia Maicu, Nicolae Cucu, Iulian Nămescu), în elanul postrevoluționar va fi demontată în primăvara anului 1990 și depozitată multă vreme în parcul Palatului Mogoșoaia, apoi în curtea unui depozit de lângă pepiniera Toboc-Petricani, în apropierea Lacului Plumbuita. Soclul statuii a fost în anii 1990 obiectul mai multor concursuri sau încercări de utilizare, multe fantezist-ironice.

Statuia lui V. I. Lenin, inaugurată în 1960 și demolată în 1990 Sculptor: Boris Caragea. Soclul și sistematizarea amplasamentului

În final, din inițiativa Asociației Foștilor Deținuți Politici din România și pe baza unui concurs din 1999, s-a realizat monumentul Aripi (inaugurat în 30 mai 2016, sculptor Mihai Buculei), dedicat rezistenței anticomuniste 1945-1989. Bine dimensionat în raport cu spațiul urban în care se află, monumentul cu înălțimea de peste 20 m este format din trei aripi impozante din inox matizat, cu o modelare împlinită artistic.

Monumentul Aripi, inaugurat în 2016, amplasat pe locul statuii V. I. Lenin /Sculptor Mihai Buculei

O soartă similară cu cea a statuii lui Lenin a avut-o și cea a lui Petru Groza (inaugurată în 1971, sculptor Romul Ladea), care s-a aflat până în 1990 la intersecția Bdului Eroilor cu Bdul Eroilor Sanitari. Pe locul statuii lui Petru Groza, în 10 noiembrie 1993, s-a inaugurat Monumentul Eroilor Artileriști, realizat din bronz de sculptorul Teodor Zamfirescu, lucrare de o modernitate incertă și o simbolistică discutabilă.

Statuia lui Petru Groza, ridicată în 1971 și demolată în 1990

Un traseu sinuos l-a avut și Monumentul Ostașului Sovietic (1945, sculptor Constantin Baraschi, soclu arh. Mihai Ricci) amplasat mai întâi în Piața Victoriei, între Șos. Kiseleff și Bdul Aviatorilor, pe locul rămas liber din 1940 în urma demontării Monumentului Eroilor Corpului Didactic. Sub pretextul lucrărilor pentru stația de metrou din Piața Victoriei, la mijlocul anilor ’80, ca o expresie tardivă a procesului de desovietizare, din dispoziția lui Nicolae Ceaușescu, monumentul a fost mutat lângă primul rond al șoselei Kiseleff¹⁴, pe fostul loc al Monumentului Regelui Ferdinand, pentru ca după 1989 să fie amplasat în Cimitirul Ostașilor Sovietici din Șos. Pipera, având însă un soclu mult mai mic față de cel inițial, care avea înălțimea de 12 metri.
Deși aceste monumente simbolizează perioada dictaturii comuniste, iar realizarea lor artistică este discutabilă, reflectând realismul socialist, ele fac parte totuși dintr-o istorie care nu trebuie uitată, iar expunerea lor ar fi contribuit la aceasta.

La sfârșitul anilor ’70, o abordare corectă s-a adoptat în cazul Monumentului Eroilor Sanitari (1932, sculptor Raffaello Romanelli, arh. Statie Ciortan) aflat în Piața Operei, la intersecția Bulevardului Eroilor Sanitari cu Splaiul Independenței. Monumentul a trebuit demontat pentru lucrările de la stația de metrou Eroilor, dar după finalizarea acestora, în 1979, a fost refăcut imediat prin grija arh. Ioan Novițchi. Având în vedere contextul politic al epocii, este paradoxal sau un noroc că acest monument nu a fost distrus sau cel puțin mutilat, având în vedere că pe friza din bronz care înconjoară soclul este reprezentată Regina Maria în uniformă de soră de caritate, ca „Mama răniților”. Tot pentru lucrările de la rețeaua de metrou, de data aceasta la stația Gara de Nord, în 1983, a fost demontat și refăcut după 1987 monumentul lui George I. Duca (1924, sculptori Dimitrie Paciurea și Filip Marin, arh. Ștefan Burcuș), amplasat în Piața Gării de Nord, colț cu Calea Griviței.
Ceva mai bine a traversat schimbarea de regim politic din 1989 monumentul de factură realist-socialistă dedicat răscoalei din 1907, conceput în 1957 (sculptor Naum Corcescu) și montat în 1972 în Parcul Obor. Din cauza construirii sediului Primăriei Sectorului 2 în această zonă, în 2004 statuia a fost demontată, restaurată atent și bine reamplasată, în anul 2007, în Parcul Florilor din Cartierul Pantelimon.

Trecerea în revistă, chiar dacă succintă, a monumentelor distruse sau mutate în ultimele șapte-opt decenii conduce inevitabil la concluzia că două zone ale Bucureștiului concură pentru poziția preferată de toate regimurile pentru amplasarea monumentelor care să le reprezinte: Piața Victoriei, inclusiv vecinătatea imediată a acesteia, și intrarea în Parcul Herăstrău. De la începutul anilor ’30 până în anii ’80, aceste locuri s-au dovedit însă cele mai nesigure pentru existența unor monumente, periclitate de ambiția fiecărei guvernări de a se legitima cu efigii impunătoare amplasate în zonele respective. Situație favorizată și de lipsa din București a unor spații bine definite urbanistic care să fie pregătite să primească importante monumente de for public.

O excepție este Monumentul Eroilor Patriei (1957, sculptori Marius Butunoiu, Zoe Băicoianu, T. N. Ionescu și I. Dămăceanu) din fața Academiei Militare (1939, arh. Duiliu Marcu). Chiar dacă plastic, monumentul este o ilustrare a realismului socialist (evidentă, mai ales, în tratarea statuii centrale), prin dimensiunile bine armonizate cu cele ale clădirii pe care se profilează, cât și prin amenajarea atentă a esplanadei din fața grupului statuar, exploatând abil diferența de nivel a terenului. Întregul ansamblu constituie unul dintre principalele repere ale orașului. Sistematizarea pieței din fața Academiei Militare și amenajările arhitecturale aferente monumentului s-au executat după proiectul elaborat de arh. Constantin Gr. Ionescu, Adrian Corvătescu, Irina și Constantin Ghițulescu, în colaborare cu Aurelia și Gheorghe Spanilli, se pare cu girul arh. Octav Doicescu. Anterior se organizase și un concurs pe această temă, desfășurat în două etape, dar care nu a condus la un răspuns convenabil pentru organizatori, iar despre participanți și soluțiile propuse nu se dețin date. Dintr-o discuție a autorului prezentului articol cu sculptorul Marius Butunoiu, reiese că arh. Duiliu Marcu nu a fost de acord cu soluția monumentului. În proiectul inițial pentru Academia Militară acesta propunea dispunerea pe corpurile laterale a unor grupuri statuare impozante, sub forma unor care de luptă romane.

Dar atât timp cât piețele mari ale orașului (cum sunt cele ale Revoluției, Victoriei, Charles de Gaulle, Unirii și chiar Piața Universității, dar și altele) sunt departe de a avea o formă finalizată coerent, amplasarea în cadrul acestora a unor monumente va sta în mod inerent sub semnul nesiguranței. Simptomatic este cazul Pieței Revoluției, unde, în două decenii, după 1990, în lipsa unui plan urbanistic de amenajare definitivă a zonei, s-au amplasat totuși cinci monumente de factură total diferită, un mic monument dedicat Revoluției din 1989 în fața Ministerului de Interne, statuia lui Iuliu Maniu (sculptor Mircea Spătaru), bustul lui Corneliu Coposu (sculptor Mihai Buculei) de lângă Biserica Kretzulescu, obeliscul dedicat Eroilor Revoluției din 1989 (2005, sculptor Alexandru Ghilduș) și ecvestra lui Carol I. Dintre acestea, numai două, statuile Iuliu Maniu și Corneliu Coposu, sunt apreciate ca împliniri artistice, puse atent în valoare și prin amplasament. În ansamblu însă, Piața Revoluției (fostă a Palatului Regal) a devenit astăzi, practic, un depozit de statui, monumentul cel mai controversat ca amplasament și formă fiind cel dedicat Eroilor Revoluției din 1989, denumit oficial Memorialul Renașterii, dar în limbajul comun ținta multor ironii.
Trebuie semnalat și cazul monumentului Crucea Secolului, sculptor Paul Neagu (1938-2004), amplasat în 1997 în centrul Pieței Charles de Gaulle, pentru ca în 2011, cu titlu declarat ca provizoriu, să fie mutat câteva sute de metri mai la nord, în zona Bordei, pe Bdul Aviatorilor/Bdul Beijing. Mutarea monumentului a fost motivată de intenția realizării în subteranul Pieței Charles de Gaulle a unui pasaj rutier asociat cu un parcaj și un centru comercial, investiție foarte controversată la care municipalitatea a renunțat până la urmă, fără ca statuia să revină pe locul inițial. Tot răul spre bine, pentru că se încadrează mai bine în spațiul noului amplasament.

Trebuie semnalat și cazul monumentului Crucea Secolului, sculptor Paul Neagu (1938-2004), amplasat în 1997 în centrul Pieței Charles de Gaulle, pentru ca în 2011, cu titlu declarat ca provizoriu, să fie mutat câteva sute de metri mai la nord, în zona Bordei, pe Bdul Aviatorilor/Bdul Beijing. Mutarea monumentului a fost motivată de intenția realizării în subteranul Pieței Charles de Gaulle a unui pasaj rutier asociat cu un parcaj și un centru comercial, investiție foarte controversată la care municipalitatea a renunțat până la urmă, fără ca statuia să revină pe locul inițial. Tot răul spre bine, pentru că se încadrează mai bine în spațiul noului amplasament.
Odiseea monumentelor bucureștene nu poate omite cazul statuii Lupa Capitolina, cea mai plimbată statuie din București, care într-un secol a făcut practic turul orașului, fiind mutată de șase ori pe cinci amplasamente diferite, de fiecare dată din motive conjuncturale, fără conotații politice. În 1906, mica statuie din bronz a fost primită în dar de la Primăria Romei cu ocazia Expoziției Jubiliare din Parcul Carol, fiind expusă mai întâi în cadrul acesteia. În 1908, a fost montată, cu titlu „definitiv”, în capătul străzii Lipscani, într-o piațetă denumită tot atunci Piața Romei. Datorită lărgirii Bdului Colței (denumit apoi Bdul Brâncoveanu, în perioada comunistă Bdul 1948, astăzi Bdul I. C. Brătianu), la începutul anilor ’30, statuia a fost mutată pe Dealul Mitropoliei, în fața turnului-clopotniță de la Patriarhie.

După 1965, s-a aflat în parcul din centrul Pieței Dorobanților. Aici, în vreo două rânduri, i s-a furat unul din copiii care sug la sânii lupoaicei. În 1997, a fost mutată din nou, de această dată în capătul Bdului Lascăr Catargiu dinspre Piața Romană. După mai puțin de 15 ani, în 2010, a fost mutată iarăși pe locul pe care mai fusese așezată cu circa 100 de ani în urmă, din capătul străzii Lipscani, relativ vizavi de Biserica Sf. Gheorghe Nouă.

Odiseea statuii 1906-2010: (1) vizavi de Biserica Sf. Gheorghe Nouă (Piața Roma), din 1908; (2) pe Dealul Mitropoliei, din 1931; (3) în Piața Dorobanților, din 1965; (4) în Piața Romană, din 1997; (5) din nou vizavi de Biserica Sf. Gheorghe Nouă, în capătul străzii Lipscani, din 2010

În 2012 a stârnit vii controverse curajoasa amplasare pe treptele MNIR a statuii Imperator Traianus (sculptor Vasile Gorduz). Lucrarea se remarcă printr-o simbolistică subtilă, având o compoziție de foarte bună calitate artistică, de expresie modernă, care folosește însă cu abilitate un modelaj de factură clasică. Aceasta este o replică a unei statui amplasate inițial la Sevilla în 1993, o altă copie fiind montată în 1994 și-n grădina de la Accademia din Romania din Roma. Monumentul apreciat de mulți a fost însă și criticat vehement și mai ales ironizat de un grup de contestatari, foarte vocal pe rețelele de socializare, format din cei șocați de amplasament, cât și de ineditul compoziției, dintre ei nu puțini fiind și pudibonzi, care nu reușesc să înțeleagă și să accepte reprezentările nud ale corpului uman bărbătesc.

Statuia împăratului Traian de pe treptele Muzeului Național de Istorie a României, inaugurată în 2012. Sculptor: Vasile Gorduz. Fotografii din noiembrie 2012 și din august 2018, cu soclul său rămas gol

Până la urmă, statuia a fost „vandalizată”(?) în septembrie 2017 și a fost demontată sub pretextul reparațiilor. Surprinzător, în octombrie 2018 s-a pus în discuția Comisiei Tehnice de Urbanism mutarea monumentului în Parcul Floreasca, pe un amplasament derizoriu care-i afectează grav valoarea, inițiativă care sperăm să nu se materializeze.

Statuia lui Mihail Eminescu din fața Ateneului Român, inaugurată în 1966. Sculptor: Gheorghe Anghel. Fotografie din 2018

Interesul regimului comunist pentru realizarea de monumente de for public în București s-a manifestat mai ales în primele sale două decenii, reflectând dorința noii puteri de a se legitima și prin mari lucrări de artă. Atunci s-au ridicat ori au fost inițiate monumentele pomenite mai sus (Ostașul Sovietic, I. V. Stalin, Eroii Patriei, V. I. Lenin, 1907, Petru Groza), toate concepute în maniera realismului socialist.
În condițiile de relativă liberalizare culturală din anii 1960, un caz aparte l-a constituit dezbaterea din 1965 privind realizarea statuii lui Mihai Eminescu, care avea însă ca miză renunțarea la realismul socialist în favoarea abordărilor moderne. Macheta cu forme vetuste ale statuii propuse de Constantin Baraschi, expusă un timp în fața Cercului Militar Național, a stârnit critici vehemente în presa culturală a vremii. În final, a fost preferată statuia sculptorului Gheorghe Anghel, întruchipând un Eminescu într-o poziție hieratică, cu chipul îngândurat și melancolic, lucrare ridicată în fața Ateneului Român. Pentru așezarea aici a statuii lui Eminescu a fost mutat grupul statuar Alergătorii (1912, sculptor Alfred de Boucher), reamplasat pe Calea Victoriei, în spațiul verde de lângă Ministerul Economiei.

Tot la începutul anilor 1960, Constantin Baraschi a mai propus și o statuie a lui Ion Luca Caragiale¹⁵ care, de asemenea, nu a convins, în 1976 fiind montată dosnic în curtea Editurii Cartea Românească din str. G-ral Berthelot (în perioada comunistă, denumită strada Popov, apoi Nuferilor). Abia în 1992 statuia a fost amplasată inspirat într-un mic parc din str. Maria Rosetti. Dar nici aici efigia din bronz a lui I.L. Caragiale nu a avut o viață liniștită. În 2002 a fost mutată ilegal în fața Teatrului Național din inițiativa lui Dinu Săraru, directorul TNB din acel moment, fapt contestat vehement în presa culturală a vremii. Până la urmă, în 2006, în alt context guvernamental, dar în primul rând politic, a revenit pe soclul din str. Maria Rosetti. În 2010, în fața Teatrului Național s-a ridicat alt ansamblu monumental dedicat lui I. L. Caragiale, „Căruța cu paiațe” (sculptor Ioan Bolborea), de o bună valoare artistică. Amplasarea acestuia s-a făcut într-un moment când începuseră demersurile pentru reamenajarea Pieței Universității într-o formă generală încă nedefinitivată.

Cu toate că în țară, în a doua jumătate a anilor 1960 și mai ales în anii 1970, s-au ridicat numeroase monumente comemorative sau cu temă istorică, în București nu s-au mai realizat importante monumente de for public până în 1989. Printre puținele excepții se pot menționa trei lucrări de dimensiuni medii ale sculptorului Ion Irimescu: Constantin Brâncuși (1967) din Parcul Herăstrău, statuia trei sferturi din bronz a lui Dimitrie Cantemir (1973) din Bdul D. Cantemir colț cu Bdul Mărășești, cât și statuia trei sferturi din piatră a lui Nicolae Titulescu (1982) din Șos. Titulescu colț cu Bdul Banu Manta. Alături de acestea nu trebuie uitată statuia din bronz reprezentându-l cu multă sensibilitate pe George Enescu (1971, sculptor Ion Jalea), amplasată în fața Operei Naționale.
Paralel cu lucrările pentru noul centru politic al orașului, Nicolae Ceaușescu a inițiat în anii ’80 și proiectarea unor monumente impozante cu expresii care aminteau de proletcultism, lucrări care, din fericire, n-au mai apucat să fie executate. În 1989, se aflau în faze incipiente de concepere sau chiar realizare Monumentul Unirii care trebuia ridicat în Piața Bucur Obor (pentru care aici s-a construit la mijlocul anilor 1980 și o machetă la scară naturală), Monumentul Victoria Socialismului în Piața Alba Iulia¹⁶ și Monumentul Independenței, pentru care în Piața Romană se executase deja un soclu circular din beton armat, demolat la mijlocul anilor ’90.

Variantă a propunerii din anii 1980 făcută de sculptorul Marius Butunoiu pentru Monumentul Unirii, care ar fi trebuit să fie ridicat în Piața Bucur Obor

NOTE

1 Articolul, revizuit și completat, dezvoltă capitolul „Agitata existență a monumentelor din București” din volumul autorului De la Casa Scânteii la Casa Poporului, patru decenii de arhitectură în București 1945-1989, Editura Simetria, 2012, p. 238-246. Surse bibliografice și ale ilustraților: Ioana Beldiman, Sculptura franceză în România (1848-1931), Editura Simetria, București, 2005; Anca Benera și Alina Șerban editori, București. Materie și Istorie. Monumentul public și distopiile lui, Editura Institutului Cultural Român, București, 2011; Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, București, Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București, 1978; Valentina Bilcea și Angela Bilcea, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, Editura Meronia, București, 2009; Cezar Petre Buiumaci, Ieri și astăzi în București - Then and now in Bucharest, Editura Muzeului Municipiului București, 2016; Șerban Caloianu și Paul Filip, Monumente bucureștene, Tipărit la Monitorul Oficial RA, București, 2009; Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Editura Sport-Turism, București, 1979; Alina Ioana Șerbu, Marius Butunoiu, Editura Meridiane, București, 1983; site-ul hhtp://ro.wilkipedia.org, accesat la 29.07.2018. Credite fotografice: arh. Rodica Panaitescu, arh. Alexandru Panaitescu.
2 Cf. Ioana Beldiman, op. cit. p. 146.
3 În urma finalizării în anul 2012 a unui parcaj subteran în Piața Universității, prin reamenajarea neinspirată a suprafeței, cele patru statui de aici, după ce au fost mutate un timp în Parcul Izvor, acum plutesc într-un deșert din beton, urmare și a unui concurs de arhitectură cu rezultate prost aplicate, astfel că statuia lui Mihai Viteazul este flancată de două refugii pentru transportul în comun (vezi și cazul statuii lui Lascăr Catargiu).
4 În ianuarie 2014, Consiliul General al Municipiului București a aprobat o hotărâre privind ridicarea în Piața Universității a altui monument dedicat lui Ion C. Brătianu, fără efecte concrete până în prezent.
5 Denumire fără legătură cu Mișcarea Legionară.
6 Arcul de Triumf de la Șosea finaliza monumental un șir de mai multe încercări conjuncturale, executate la repezeală în diverse locuri din București și având caracter provizoriu, prilejuite de celebrarea unor evenimente politice sau succese militare, cum a fost în 1848, 1878, după câștigarea Războiului de Independență, în 1906, cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani de domnie a Regelui Carol sau în decembrie 1918, când suveranii și guvernul României devenite Mari s-au reîntors în Capitală după tragicul refugiu la Iași. Prin anii 1980, ca expresie a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, s-a ridicat un mare arc, un fel de poartă „triumfală”, la intrarea în EREN (astăzi Romexpo) din Piața Presei (atunci Piața Scânteii), realizat penibil cu un schelet din metal și lemn, îmbrăcat în pânză de sac vopsită ocru și cu câteva decorații pseudo-folclorice. Această alcătuire inabilă numită „Arcul” a avut o existență foarte scurtă, fiind distrusă într-o noapte de un incendiu, presupus sabotaj anticomunist.
7 În anii ’50-’60 ai secolului trecut, Nestor Culluri a predat noțiuni de sculptură și modelaj la IAIM.
8 Eugeniu Carada (1832-1910), prieten apropiat al lui I. C. Brătianu și unul din cei mai influenți lideri ai Partidului Liberal. Întreaga sa activitate este legată de înființarea și dezvoltarea Băncii Naționale, fiind considerat unul din principalii ctitori ai acesteia. A inițiat construirea Palatului BNR și a coordonat direct lucrările de realizare.
9 Apreciat ca unul din cei mai eficienți primari ai Bucureștiului, Emanoil Protopopescu - Pache (1845-1893), a inițiat într-un mandat foarte scurt (1888-1891) numeroase lucrări urbanistice și edilitare importante, cum au fost: începerea realizării celor două mari bulevarde centrale, pe axa est-vest (Carol-Regina Elisabeta) și nord-sud (Colțea-Brătianu), la care s-au adăugat alinierea a numeroase străzi, introducerea iluminatului electric pe unele străzi principale, realizarea primei linii de tramvai electric, îmbunătățirea alimentării cu apă, construirea de numeroase școli ș.a.
10 Vezi „Gânduri despre ansamblul statuar al Grotei Giganților din Parcul Carol”, de Ioana Beldiman, în volumul Confluențe arhitecturale, Editura Ozalid, București, 2018.
11 Cf. unei perspective publicate în revista Arhitectura nr. 10-11/1958.
12 În anii 1950, până la începutul anului 1962, Parcul Herăstrău se numea Parcul de Cultură și Odihnă I. V. Stalin, după ce, în anii 1930 până în septembrie 1940, s-a numit Parcul Național Regele Carol al II-lea, regele fiind inițiatorul amenajării acestuia. Din ianuarie 2018 a fost redenumit Parcul Regele Mihai I.
13 Cf. propagandei monarhice din anii 1930, la 6 iunie 1930 avionul cu care revenea din exil principele Carol a fost obligat să aterizeze pentru realimentare pe un câmp de lângă satul Vadu Crișului din Bihor. Aici o tânără, cu numele de familie Mudura sau Modura, i-a oferit viitorului rege Carol al II-lea (1930-1940) să bea apă rece dintr-un ulcior. Gestul, apreciat de bun augur pentru noua domnie, a fost ulterior larg popularizat, întâmplarea sau chipul tinerei Modura fiind subiectul unor reprezentări artistice, inclusiv pe o monedă de aur din 8 iunie 1940.
14 Vezi și mărturia fostului arhitect-șef al Bucureștiului, Alexandru Budișteanu, în dialog cu Flori Bălănescu - Între istorie și judecata posterității, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2010, p. 179.
15 Cu titlul de anecdotă, neconfirmată documentar, pomenim zvonul din lumea artistică conform căruia statuia lui I. L. Caragiale este de fapt macheta din bronz pentru monumentul lui V. I. Lenin propusă la sfârșitul anilor ’50 de Constantin Baraschi. În urma pierderii comenzii în favoarea lui Boris Caragea, sculptorul Baraschi, din dorința de a-și valorifica totuși lucrarea, ar fi înlocuit capul lui Lenin cu cel al marelui dramaturg.
16 După 2007, în Piața Alba Iulia s-a propus ridicarea unui monument dedicat Marii Unirii, sculptor Ioan Bolborea. Lucrarea foarte controversată și extrem de scumpă a determinat municipalitatea să renunțe în ultimul moment la realizarea sa, planificată să se finalizeze în 2018.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.4-5/2018
DE PATRIMONIO