Dosar tematic

Modernitatea patrimoniului construit

text: Kázmér KOVÁCS

Villa Müller de Adolf Loos, Praga (1928-1930), a fost folosită în perioada comunistă ca locuință de lux pentru nomenclatura de partid și de stat. Mobilierul și amenajările au supraviețuit în mare parte, chiar dacă nu au fost întreținute adecvat. În prezent restaurată, dar nelocuită, Villa Müller e obiectiv turistic

Vechimea e o calitate esențială pentru un monument istoric. Cu toate acestea, întregul fenomen patrimonial² poate fi - și trebuie să fie - văzut în termenii modernității³.

Mai întâi, pentru că orice abordare teoretică sau practică dedicată păstrării și studierii moștenirii culturale se adresează unor obiecte imaginate și produse înaintea vremurilor prezente. Însă perspectiva istorică⁴ ce mediază o asemenea abordare este prin definiție modernă. În al doilea rând, deoarece criteriile care determină dacă o clădire este sau nu monument istoric sunt strict condiționate de valori pe care le prețuim astăzi. În al treilea rând, pentru că în timp ce tehnicile folosite pentru menținerea sau restaurarea unei clădiri vechi sunt (sau ar fi bine să fie) similare cu cele folosite pentru construirea sa, în cele mai multe cazuri, pentru a-i prelungi existența fizică, trebuie implicată cea mai recentă tehnologie. În sfârșit, indiferent de vârsta sa, o clădire trebuie locuită în prezent pentru a rămâne o piesă de arhitectură și nu un simplu artefact între altele.
Astfel, e cât se poate de clar că atunci când discutăm vreun aspect specific al atitudinilor contemporane față de patrimoniul construit, ne găsim inevitabil „de partea modernă”. Cu atât mai surprinzătoare par acuzațiile de nostalgie sau paseism, pronunțate de cei mai mulți dintre cei care, confruntați cu restricțiile impuse de legislația de conservare, nu-și fac scrupule în legătură cu reînnoirea necontenită a mediului construit. Cele două „tabere” sunt în mod obișnuit văzute ca ireconciliabile. Însă, cele două poziții distincte față de patrimoniul construit - cea a păstrătorilor devotați și cea a constructorilor de nou neînfricați (pe care ceilalți îi etichetează de regulă drept demolatori) - sunt, de fapt, două părți complementare ale uneia și aceleiași atitudini moderne față de activitatea edificatoare. Cel mai simplu argument pentru susținerea acestei afirmații stă în recunoașterea poziției referențiale ocupate de patrimoniul construit în relație cu arhitectura cea mai recentă, chiar și atunci când aceasta din urmă e într-adins concepută ca o negare a celei dintâi.

Cel care a identificat „valoarea de vechime” a arhitecturii este Alois Riegl, în contextul a ceea ce el a denumit „cultul modern al monumentelor istorice”. Tot el a avut și intuiția importanței pe care valoarea de vechime urma s-o dobândească în ochii generațiilor următoare. Ideea de vechime asociată cu termenul deja prezent în titlul cărții sale: cult⁵, relevă o calitate oarecum bolnăvicioasă a fenomenului patrimonial, vizibilă încă de la începuturile sale. În rezonanță cu Sigmund Freud⁶, Françoise Choay analizează dimensiunile „neurotice” ale fenomenului patrimonial. Într-o lume seculară, în care monumentele istorice preiau o parte a rolului cultural jucat dintotdeauna de monumente (artefactele cu funcție memorială), temerile noastre iraționale și angoasele culturale tind să-și găsească un remediu contemplându-se în „oglinda narcisistă”⁷ a mediului construit istoric. Disconfortul civilizației moderne, așa cum l-a văzut Freud, își are originile în schimbările de fond produse ca urmare a revoluției industriale și corespunde incertitudinilor arhitecturii contemporane. În plus, cultul fără precedent al patrimoniului construit - denumit de Choay în spiritul aceluiași jargon psihanalitic „sindrom patrimonial” - completează imaginea unei „competențe de a edifica” aflate azi la ananghie. În zilele noastre, valoarea de vechime s-a dizolvat oarecum într-o mai complexă „funcție identitară”⁸ a patrimoniului construit. De acum, întregi zone urbane, cu construcțiile, străzile și peisajul lor, au devenit obiect al preocupărilor conservatoare. În cursul deceniilor din urmă, odată cu creșterea masei de construcții noi, nevoia de a păstra mediul construit istoric a devenit imperioasă. Astăzi îl conservăm cu orice preț, chiar și sub forma unor copii autentice - o practică ce ar fi fost de neimaginat înaintea distrugerilor cauzate de-al Doilea Război Mondial. Totuși, această practică de „edificare a iluziilor” e mult mai veche⁹. Bunăoară, în timp ce stilurile istorizante - „neo” - se mulțumeau să îmbrace în fațade specifice programele moderne de arhitectură¹⁰, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mișcarea Arts and Crafts din Marea Britanie și-a propus în mod explicit să redea demnitatea lucrului tradițional al artizanilor. Se insista pe autenticitatea structurilor și materialelor de construcție, în opoziție fată de tratarea suprafețelor, practicată de istoricism. E interesant de remarcat că experimentul a dat greș atât pe plan economic, cât și ideologic. Pe de o parte, țesăturile sau mobilierul fabricate manual erau scumpe. Astfel, ele nu puteau concura cu produsele industriale; mai mult, într-un chip ironic, clientela firmei Morris & Co. se recruta cu precădere dintre membrii înstăriți ai noii clase de mijloc industriale¹¹. Pe de altă parte, fiind proiectate până la cel mai mic detaliu, realizările Arts and Crafts - arhitecturale sau de artă decorativă - erau condamnate să rămână artă și arhitectură „cultă”, oricât ar fi fost de „populară” sursa lor de inspirație. Cu toate acestea, experimentele de acest soi continuă și în zilele noastre, așa cum o dovedesc, bunăoară, încercările de a reinventa un stil național în arhitectura maghiară a ultimelor decenii¹². „Numeroase politici de reglementare a proiectării [în zonele urbane protejate] forțează unitatea de stil în mod explicit, mergând până la a copia sau pastișa detaliile vernaculare existente”¹³. Astfel, de pildă, reglementările urbane ale orașului Charlottesville, Virginia, au interzis până recent orice construcție în zona centrală care nu ar fi folosit paramentul de cărămidă roșie și ornamentele albe din piatră ale arhitecturii lui Thomas Jefferson, care a dat un caracter inconfundabil peisajului urban.

Bastionul Pescarilor și absida bisericii Matei, Budapesta. Opere ale lui Frigyes Schulek (1873-1902), decorul urban neoromanic și fațada neogotică a bisericii medievale compun azi una dintre imaginile emblematice ale capitalei ungare

Trei aspecte ale patrimoniului construit

Evoluția conceptului de patrimoniu construit e departe de a se fi încheiat. Subiectul nu e menținut în actualitate doar de gâlceava fără sfârșit dintre cei care susțin păstrarea necondiționată a arhitecturii vechi și cei care ar dori să curețe terenul pentru arhitectura veșnicului prezent. Se poartă dezbateri aprinse și în interiorul taberei conservatoare, în jurul problemelor complexe ale conservării. Controversa a devenit cu adevărat publică odată cu înfruntarea, în Anglia, dintre non-intervenționiști (ca John Ruskin) și restauratorii libertini (asemenea lui George Gilbert Scott)¹⁴. Ea continuă și azi, în termeni mai nuanțați, dar cu aceeași pasiune, între partizanii reconstrucției și cei ai intervenției minime, între campionii autenticității materiale și cei ai continuității semantice, între „puriștii” tehnologici și promotorii celor mai noi structuri constructive¹⁵. Ar fi greu de prezis cum va evolua pe mai departe monumentul istoric, sau unde va ajunge: fiind un fenomen istoric, e de presupus că într-o bună zi va dispărea, cum s-a întâmplat și cu alte „invenții” culturale înaintea sa. Ceea ce apare însă cu puterea evidenței este că întregul sindrom patrimonial e un fenomen modern în plină ebuliție.
Îmi propun să discut modernitatea patrimoniului construit în trei dintre multele sale aspecte. Acestea reprezintă fațete destul de diferite ale problemei, adresându-se unor niveluri distincte de manifestare a sa. Le-am ales astfel tocmai pentru a sublinia natura compozită și marea întindere a fenomenului, pe de o parte, pe de alta, din nevoia de a-l aborda din mai multe unghiuri.
1. Ideea de monument istoric este în sine „modernă”, fiind vorba de o invenție relativ recentă. În timp ce monumentele „intenționale”¹⁶ au toate trăsăturile unui fenomen cultural universal¹⁷, monumentele istorice (sau, la Riegl, „neintenționale”) au fost descoperite în substanța mediului construit antic doar începând cu Renașterea și doar în Europa. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, „două demersuri originale proprii umaniștilor și, respectiv, artiștilor” au contribuit la recunoașterea „istoriei ca disciplină și artei ca o activitate de sine stătătoare”¹⁸. Procesul făcea parte din cuprinzătoarea schimbare de mentalitate pe care o parcurgea concepția europeană a istoriei, o adevărată „mutație”, care implică o percepție detașată a trecutului, descoperirea sensului anacronismului, apariția unui „scepticism sănătos” privitor la autenticitatea unor documente antice¹⁹; cu alte cuvinte, începea să se structureze un nou sens al diferenței în relație cu trecutul.

Astfel, întreaga carieră a monumentului istoric este intim legată de apariția a ceea ce este în mod curent denumit modernitate. Deși manifestări mai timpurii ale unor atitudini ce ar putea fi luate drept conservatoare nu au lipsit, acestea duc lipsa uneia sau alteia dintre trăsăturile esențiale care definesc azi teoria și practicile patrimoniului construit. Desigur, înaintea vremurilor moderne, nicio tentativă nu a fost făcută pentru a inventaria monumentele istorice pe baza unor valori patrimoniale specifice. Și mai puțin a fost făcut pentru a stabili conceptul de monument istoric ca statut legal, cu scopul de a organiza protecția, întreținerea și restaurarea sa. Însă odată început, procesul a continuat neîntrerupt (dar nu și nestingherit). E de la sine înțeles că de-a lungul legiferării patrimoniului istoric a apărut nevoia de a conceptualiza o mulțime de detalii tehnice, între care stabilirea unui inventar nu reprezintă decât prima, chiar dacă nu și cea mai simplă dintre sarcini.

Biblioteca Națională de la Paris a fost construită relativ recent (1992-1996). Printr-o confuzie de sensuri simptomatică pentru prezent, arhitectul Dominique Perrault și-a hărăzit edificiul încă din faza de proiectare unui destin patrimonial

2. Domeniul patrimoniului construit s-a extins în așa măsură, încât azi până și clădiri din anii ’50 și ’60 ai secolului al XX-lea sunt clasate ca monumente istorice. Dacă în secolele al XIV-lea și al XV-lea, la începutul evoluției sale, categoria monumentului istoric însemna doar vestigiile Antichității grecești și romane, în momentul instituirii legale a conservării patrimoniului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el includea deja și monumentele Antichității mediteraneene timpurii, și pe cele reprezentative ale arhitecturii medievale.
O expansiune majoră urma să se petreacă după al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, distrugerile fără precedent care au transformat în moloz orașe istorice întregi au edulcorat regula de fier care interzicea reconstrucția. Pe de altă parte, scara tot fără precedent a construcțiilor noi care au urmat a indus reducerea dramatică a numărului relativ de clădiri istorice. Drept rezultat, azi, la începutul secolului al XXI-lea, ne găsim în neobișnuita situație de a trăi într-un mediu în întregime „monumentificabil”. După ce a înghițit perioadele - mai devreme disprețuite - ale barocului și stilului Rococo, ca și teritoriul încă și mai puțin respectabil al arhitecturii istorizante a secolului al XIX-lea european, domeniul patrimoniului cultural a regăsit gustul stilului „de prost-gust” Art Nouveau, Jugendstil sau Secession. Integrând practic toate stilurile arhitecturii culte, monumentul istoric a preluat ulterior categoriile arhitecturii minore sau vernaculare și nu s-a dat în lături de la a-și extinde frontierele asupra siturilor industriale și chiar a peisajelor.
Din aceste motive, azi nimeni nu ar mai pune sub semnul îndoielii legitimitatea clasării realizărilor arhitecturale ale părinților fondatori ai funcționalismului. E destul de ironic faptul că Le Corbusier, al cărui Plan Voisin pentru restructurarea Parisului ar fi ras o mare parte a centrului istoric, „a inițiat, în viață fiind, protecția lucrărilor sale dintre care astăzi 11 sunt declarate monumente, iar 14 sunt înscrise în inventarul suplimentar”²⁰.
Poate nu e de mirare că în vara anului 2001 erau simultan două expoziții Mies van der Rohe la New York²¹, dar în aceeași perioadă putea fi văzută și o spectaculoasă expoziție a vieții și operei lui Frank O. Gehry la Guggenheim, arhitect activ și în prezent²². De această parte a oceanului, arhitectul Bibliotecii Naționale de la Paris pretinde dreptul de a interzice orice modificare a clădirii sale, inclusiv atârnarea tablourilor pe pereți, „în numele respectului pentru integritatea artistică (garantat prin contract)”²³, ca și cum edificiul ar fi deja clasat. Însă Biblioteca, inaugurată în 1995, e abia mai bătrână de două decenii și e greu de imaginat că ar avea vreo șansă de a obține statutul de monument istoric. Cele două câmpuri, în aparență opuse iremediabil, tind să se suprapună. „Starhitecții” de azi se comportă ca și cum ar fi marii meșteri de odinioară, iar opera lor de sticlă și metal ar fi definitiv închisă și ar putea fi integrată fără ezitări mulțimii de mari capodopere ale istoriei arhitecturii.

Moară de vânt în inima orașului Copenhaga (1664). Relicvele industriale clasate ca monument au devenit în zilele noastre un lucru obișnuit

3. John Ruskin a făcut apologia muncii artizanale într-o carte²⁴ care mai e de actualitate în mai multe sensuri. Ideile sale căpătaseră o influență ieșită din comun de-a lungul și de-a latul Europei în timpul celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, însă progresul tehnologic a continuat neabătut - tehnicile constructive nefăcând excepție. În cele mai multe cazuri, suntem nevoiți să prezervăm „în mod artificial” măiestria meșteșugarilor care mai sunt cunoscători ai tehnicilor tradiționale, dacă vrem să restaurăm monumentele istorice în mod adecvat. Cazul meșterilor care reconstruiesc templele japoneze Shinto e poate cel mai cunoscut, dar cel al constructorilor englezi ai acoperișurilor de stuf este dintre cele mai comune pentru a exemplifica un meșteșug care ar fi dispărut deja, dacă legislația patrimonială, care obligă deținătorii de monumente istorice la păstrarea învelitorilor clasate, nu i-ar asigura supraviețuirea²⁵.
A consolida o clădire nouă și a o dota cu accesoriile confortului modern sunt o altă chestiune. În marea majoritate a cazurilor, tehnologia folosită - nemijlocit sau în cadrul operațiilor pregătitoare - pentru a asigura soliditatea structurală sau echiparea tehnică a unui edificiu restaurat este ultima cucerire în materie. A ascunde tuburi de canalizare, tiranți sau elemente din beton armat a devenit în practica restauratoare a zilei un truc ce nu mai pricinuiește nicio umbră de remușcare. Cea mai mare dificultate tehnică însă, în menținerea unui monument istoric atât ca prezență fizică, cât și ca una arhitecturală, este aceea de a-i găsi o folosință contemporană potrivită. A da o funcțiune nouă clădirilor rămase din vremuri de demult nu e, nici ea, o practică nouă. Când cuceritorii nu le demolau - din rațiuni rituale, strategice sau din pasiune distrugătoare - ei refoloseau adesea edificiile reprezentative ale învinșilor după nevoile proprii. Procedeul nu era prea diferit nici în timp de pace. Poate cel mai faimos model este transformarea Pantheonului, în anul 609, în biserică creștină²⁶. Dar atitudinea - premodernă - obișnuită față de edificiile lovite de desuetudine a fost refolosirea lor ca material de construcție. Este revelator faptul că la începuturile conservării asumate a patrimoniului, „neglijența firească” concretizată în stricarea patrimoniului construit coexista cu preocuparea cauzată de dispariția sa iminentă. Același Papă care a promulgat o Bulă (Cum almam nostram urbem)²⁷ pentru a stăvili jefuirea și distrugerea ruinelor Romei Antice și-a dat binecuvântarea pentru a se lua și refolosi, „pentru construcțiile sale de la Vatican și Sfântul Petru, blocuri de marmură și travertin din Colosseum și Capitoliu”²⁸. Acest comportament ambivalent nu era deloc o excepție, ci mai curând regula. Este spectaculos cazul pictorului Rafael Sanzio, care i-a scris Papei Leon X o scrisoare în care denunța cu amărăciune distrugerea rămășițelor Romei Antice. Totuși, același Rafael, ca arhitect al Catedralei Sfântul Petru, nu ezită să beneficieze de un brevet al aceluiași papă, dându-i dreptul „să poată cumpăra [din pietrele și vestigiile descoperite la Roma] tot ce va fi necesar construirii noului templu”²⁹. Asemenea atitudine „oximoron” față de patrimoniul construit exprimă, pe de o parte, contracurentul cultural pe cale de a se articula în Quattrocento, vizând conservarea opusă demolării „firești” a mediului construit. Pe de altă parte, ea prefigurează trăsăturile puternicei dihotomii care caracterizează practicile constructoare contemporane.

Královská Zahrada - grădina regală - de la Praga (circa 1540). Un monument istoric de factură aparte, grădina a fost restaurată după Revoluția de Catifea și redeschisă publicului în 1996

În sistemul de valori pe care îl asociază monumentelor istorice, Riegl distinge două categorii mari: „valorile de rememorare” - cele specifice, care consacră un monument istoric ca atare, și cele „de contemporaneitate”. Între acestea din urmă, el definește „valoarea de artă” - legată de conceptul său Kunstwollen, cu componentele sale, „valoarea de noutate” și „valoarea relativă de artă” (pe care eu aș numi-o „gustul epocii”) - și valoarea de utilizare. Acestora li se dă mai mică importanță decât valorii de vechime. Totuși, valoarea de nou și cea de utilizare devin foarte active când se pune problema integrării unei clădiri vechi în viața contemporană. Mai mult decât atât, ele se găsesc adeseori în opoziție clară cu alte valori patrimoniale specifice, cum ar fi valoarea pentru istorie sau valoarea de vechime³⁰.
Ceea ce rezultă din analiza lui Riegl este că un monument istoric e, pe de o parte, calificat ca atare de un set de funcții culturale legate de memorie care sunt tipice pentru vremurile noastre moderne, cum ar fi vechimea, mărturia istorică, importanța pentru istoria artei sau pentru simțul identitar. Pe de altă parte, același monument istoric e contemplat ca purtător al unui set de valori care aparțin mereu-prezentului, așadar și timpurilor noastre. Așa sunt utilitatea obiectului arhitectural, frumusețea lui - determinată de cine știe ce evanescente criterii de gust - integritatea și noutatea sa. Contradicția dialectică dintre aceste diverse componente care converg în natura monumentului a evoluat mult de la Riegl încoace, aducând câteodată a incompatibilitate. Fenomenul pare să susțină teoria adâncirii acelui „Unbehagen”, cum a formulat Freud, de care dau dovadă societățile europene contemporane - moderne târzii, postindustriale etc. - în general, și arhitectura lor, în particular. Orice abordare conservatoare sau restauratoare trebuie să facă față acestei ambiguități a patrimoniului construit atunci când caută soluțiile optime pentru o problemă dată.
Principiile unei atare abordări flexibile a chestiunilor conservării sunt cuprinse în ceea ce este curent denumit „conservare integrată”.

Epilog

Conservarea integrată a patrimoniului construit, dincolo de implicațiile sale tehnice multiple, înseamnă menținerea în uz a monumentelor istorice ca edificii locuite, păstrând în același timp trăsăturile lor valoroase care le califică pentru a fi clasate ca patrimoniu cultural și a fi protejate ca o consecință a acestei calități. Dacă nu izbutim să menținem acest fragil echilibru, tot ce poate fi obținut este fie păstrarea frumoasei cochilii goale a unei arhitecturi părăsite de locuitori, fie punerea în pericol tocmai a acelor valori moderne - estetice, istorice ori memoriale - pe care clasarea și-a propus să le prezerve de la bun început.
Chestiunea e desigur de cea mai mare actualitate. Cu toate dificultățile sale conceptuale, tehnice sau economice departe de a fi rezolvate, patrimoniul cultural se găsește acum în fața unor noi dileme, din cauza componentelor sociale și antropologice. dar și, mai acut, a hipertrofierii sale în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Ieșirea din acest impas se găsește poate într-o abordare mai generală prin metodele și preocupările ecologiei. Se înțelege de la sine că nimic n-ar trebui pierdut din erudiția, experiența și dexteritatea tehnică dobândite de-a lungul celor aproape șase secole de când a fost inventat monumentul istoric. Luciditatea profesioniștilor și deopotrivă a publicului, o abordare cuprinzătoare și complexă a domeniului, coroborând diverse teritorii de cunoaștere și praxis, ar fi de ajuns pentru a transfera preocupările noastre patrimoniale pe terenul mai generos și mai profitabil al unui contextualism al mediului. Aici, construitul de nou și conservarea monumentelor ar putea fi reunite în cadrul unei reformulate competențe de a edifica.

NOTE

1 Articolul de față este forma revizuită a textului apărut în Arhitectura nr. 23/2004. Are ca punct de plecare conferința susținută la Budapesta, în cadrul unei burse de cercetare acordate de Special and Extension Programs de pe lângă Central European University. Opiniile exprimate sunt ale autorului și nu reflectă neapărat punctele de vedere ale CEU.
2 Conceptul va fi folosit în conformitate cu sensul elaborat pe care i l-a construit Françoise Choay în cartea sa Alegoria patrimoniului, Simetria, București. 1998.
3 În acest articol, termenul de „modernitate” va fi folosit în sensul mai larg (1a, 1b, 2, 3), așa cum e definit în Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary. MODERN adj. 1a: of, relating to, or characteristic of a period extending from a relevant remote past to the présent time b: of, relating to, or characteristic of the present or the immediate past: CONTEMPORARY 2: involving recent techniques, methods. or ideas: UP TO DATE 3 cap: of. relating to or having the characteristics of the pesent or most recent period of development of a language - modernity n. - modernly adv. - modernness n.
4 În opoziție cu felul medieval de înțelegere a istoriei, așa cum e analizat de Peter Burke în cartea sa The Renaissance Sense of the Past, St. Martin’s Press, New York, 1970. El mai arată că „societăților primitive [...] le lipsește orice simț al perspectivei istorice. Franz Boas a spus despre eschimoși că pentru ei lumea a fost mereu așa cum e acum. Claude Lévi-Strauss consideră absența sensului perspectivei istorice o trăsătură distinctivă a „gândirii sălbatice”, p. 18.
5 Alois Riegl, Der moderne Denkmalkultus. Sein Wesen und seine Entstehung, W. Braumüller, Viena,1903. traducerea franceză: Le culte moderne des monuments. Éditions du Seuil, Paris, 1984. Traducerea română: Cultul modern al monumentelor, Inpress, București, 1999.
6 Mai ales cu referință la eseul său, Das Unbehagen in der Kultur, pe care îl comentează în articolul ei intitulat „Riegl. Freud et les monuments historiques: pour une approche sociétale de la préservation”. În Acts of the XXVth International Congress of the History of Art, Pennsylvania State University Press, University Park and Londra. 1989.
7 Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, capitolul conclusiv, „Competența de a edifica”.
8 În studiul meu despre relația monumentelor istorice cu timpul (Timpul monumentului istoric. Paideia. București. 2003), propun o restructurare a criteriilor de evaluare a monumentelor istorice. în locul „valorilor” lui Riegl sau „reprezentărilor” lui Choay, operez cu „funcții”. Termenul e mai puțin abstract decât „reprezentare” și mai puțin relativ ca „valoare”. E și mai ușor de integrat în alte seturi de criterii, când se pune problema de a argumenta păstrarea cutărei construcții. A-l folosi subliniază și convingerea mea că trăsăturile semantice sau estetice sunt la fel de legate de funcțiune ca alte

caracteristici ale arhitecturii, spre deosebire de folosința simplistă a termenului pe care i-a dat-o funcționalismul.
9 Iar în prezent, sedusă de mirajul profitabilei industrii a turismului, nu se dă în lături de la fabricarea unor falsuri patente: de pildă, reconstrucțiile cetăților medievale de la Râșnov, Suceava sau cetatea antică de la Capidava.
10 De pildă, în studiul lui Ilona Sármány-Parsons, Historizáló építészet az Osztrák-Magyar Monarchiában, Corvina, Budapesta, 1990, se analizează felul în care, în cazul particular al Imperiului Austro-Ungar, istorismul se împletește cu modernismul în încercarea de a inventa un „stil național” în arhitectură.
11 Pentru un studiu al mișcării Arts and Crafts și al substratului său ideologic, a se vedea: Elisabeth Cumming și Wendy Caplan, The Arts and Crafts Movement, Thames and Hudson, Londra, 1991.
12 Mai cu seamă în descendența școlii arhitectului Imre Makovecz.
13 Peter J. Larkham. Conservation and the City, Routledge, Londra, 1996. Este semnificativ exemplul dat de „LPA design guidance”, care recomandă detalii vernaculare precise pentru a fi folosite în proiectarea contemporană de arhitectură, p. 26.
14 Însă disputa devenită emblematică dintre Ruskin și Viollet-le-Duc trebuie reconsiderată cum granos salis: a se vedea în acest sens Françoise Choay, „Raporturile dintre Ruskin și Viollet-le-Duc sau longevitatea ideilor primite de-a gata”, în Arhitectura nr. 6/2017-1/2018.
15 Problema intervenției asupra monumentelor istorice și aporiile ei implicite sunt prezentate într-un dialog al lui Camillo Boito, publicat în cartea cu titlul: Conservare o restaurare, traducerea franceză: Conserver ou restaurer, Les Éditions de l’Imprimeur, Paris, 2001, p. 23.
16 A. Riegl, op. cit., p. 43.
17 F. Choay. op. cit., p. 7.
18 Ibid., p. 30.

19 Cum ar fi faimoasa „Donație a lui Constantin”, dovedită ca fals. cf. P. Burke. op. cit.
20 F. Choay, op. cit., p. 3.
21 La MoMa și la Whitney Museum of Art.
22 Sediul Fundației Louis Vuitton în Bois de Boulogne a fost deschis publicului în 2014. Fiind anti-contextual, edificiul face un contraserviciu grădinii de Aclimatizare, amplasată în imediata sa vecinătate. Jardin d’Acclimatation (inaugurat de Napoleon III în 1860) este monument istoric clasat începând cu 1978.
23 Cf. Jean-Marc Mandosio, L’Effondrement de la Très Grande Bibliothèque Nationale de France, Editions de l’Encyclopédie des nuisances, Paris, 1999, p. 59.
24 The Seven Lamps of Architecture, Smith, Elder & Co, Londra, 1849. Traducerea română: Cele șapte lămpi ale arhitecturii, Editura Universitară Ion Mincu, București, 2015, mai ales capitolul „Lampa vieții”.
25 Conservarea cunoașterii și măiestriei implicate de meșteșugurile tradiționale face obiectul Convenției de la UNESCO pentru Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial de la Paris (2003).
26 Pentru mai bine de 300 de ani a rămas la Roma singurul templu păgân convertit în biserică creștină, consacrată Fecioarei Maria; însă, în aceeași epocă, alte clădiri publice erau adoptate mai lesne de cultul creștin: „între 526-530, sala de audiență a prefectului devine biserica sfinților Cosma și Damian, în 580 o sală de ceremonii din secolul I primește biserica Santa Maria Antica...”, . Cf. F. Choay, op. cit., p 29.
27 Pius II Piccolomini, pe 28 aprilie 1462. ibid., p. 37.
28 Ibid., p. 39.
29 Brevetul din 27 august 1515, ibid., p. 40.
30 A. Riegl, op. cit., pp. 87 și următoarele. Terminologia în limba română este cea propusă de Sergiu Nistor în traducerea lucrării lui Riegl (Cultul modern al monumentelor - esența și geneza sa, București, IMPRESS, 1999).